Artele Comunicării, Reacție rapidă

Prezumția de nesinceritate?

Mai nou, unii ziariști scot la înaintare – nu pentru prima dată, de altfel – prezumția de nesinceritate. Cum așa? Simplu: dacă îl vezi pe unul/una  mai înalt demnitar, așa, mai în față, mai vizibil, să zicem, ca acum, un prim ministru că îl alină pe un copil de militar mort în Afganistan, că stă pe vine ca să vorbească cu alt militar imobilizat în scaunul cu rotile, nu îl prea crezi că e sincer. Pentru că e înalt demnitar.

Prezumția de nevinovăție funcționează și ea greu, la noi. E mai simplu  cu aceea de vinovăție: toți au ceva de ascuns, toți sunt ticăloși, toți mint etc. pentru că – cum spunea o clientă Cora ieri, nervoasă, crezuse că ce luase era cu reducere de preț – „suntem în România”.

Mai nou, unii ziariști scot la înaintare – nu pentru prima dată, de altfel – prezumția de nesinceritate. Cum așa? Simplu: dacă îl vezi pe unul/una  mai înalt demnitar, așa, mai în față, mai vizibil, să zicem, ca acum, un prim ministru că îl alină pe un copil de militar mort în Afganistan, că stă pe vine ca să vorbească cu alt militar imobilizat în scaunul cu rotile, nu îl prea crezi că e sincer. Pentru că e înalt demnitar. Tot media au relatat că, acolo, când s-a întâmplat asta, televiziunile plecaseră, iar prim-ministrul nici n-o făcea în fața camerelor. Dar azi nu mai e o problemă: cu un smartphone filmezi ce vrei tu. Și pe omul care îmbrățișează un copil care e zguduit de plâns. Și dai drumul la film pe net .

Să faci, jurnalistic, un scrutin ca acesta ridică o chestiune de etică profesională. Adică: vă propunem să vedeți și dumneavoastră scena cu prim-ministrul și copilul, apoi cu militarul în cărucior și să votați: e omul sincer (adică „tehnocrat”, în traducerea jurnalistului) sau gestul e mincinos, trucat (adică „de politician”, în traducerea jurnalstului). Și asta văzând un video!?  Jurnaliștii care au gândit discutarea publică a acestei înregistrări, aruncând deja un semn de întrebare care, din start, generează îndoiala, nu cred că procedează corect. Video-ul acela nu e un film de ficțiune.  La film, da, poți să te întrebi, a fost Al Pacino sincer, în Scent of a Woman, când a vrut să se împuște sau când a a vut discursul ăla mortal din final? Dar te întrebi? E treaba lui de actor ca, profesional, să te facă să crezi. Dar un prim-ministru? O făcea el pentru…imagine? Juca el în „film”?

Bun, hai să zicem că…juca. Ca să intre în pielea de politician pe care prim-ministrul, de câteva ori în ultimele zile, spune răspicat că nu vrea s-o îmbrace. Da’ce, îl credem noi?  Nu, nenică, omul joacă tare, ia copiii la piept, vorbește cu văduvele de militari, teatru-film numai bun să ne facă să credem că e…om.

Nu știu dacă gestul a fost sincer sau nu. Limbajul gestual, cel non-verbal, în genere, au importanța lor, desigur. Pe mine, ca și pe alții, mă interesează mai mult ce face un demnitar în funcție, ca rezultat al mandatului pe care l-a primit. De regulă, nu e bine să arunci sămânța îndoielii din start căci ea va încolți. Am văzut și eu, ca și mulți alții, o înregistrare video. Care, acum, e adusă ca martor întrun tribunal adhoc al opinei publice. A ștampila un gest cu o anume calificare morală (sincer/nesincer) prin prisma propriilor „lentile” ale jurnaliștilor (sincer=tehnocrat; nesincer=politician), mi se pare de un reducționism periculos. Se poate face același lucru și cu jurnaliștii, nu-i așa? De fapt, cu oricine iese în public. Cu funcție sau fără.

Dar dacă „judecătorii” convocați de jurnaliști cred – căci e vorba de ce crezi, nu de ce știi – că omul a fost sincer? Ce urmează? Vor da jurnaliștii diploma de sinceritate? Cui îi ajută?

Desigur, e bine de văzut concordanța între acest tip de gesturi și discursul, acțiunea publică a demnitarului. E o analiză fină care e credibilă abia când încep să apară argumentele. După, se poate trage o concluzie despre …sinceritate. Cui îi va folosi? Amintiți-vă ca dl. Ponta, de pildă, a fost pus de jurnaliști de nu știu câte ori în fața testului de sinceritate…verbală, nu gestuală. Vorbe spuse, apoi alte spuse despre același lucru. Nu gesturi, ci vorbe. Ale unui înalt demnitar. L-a clintit în încrederea publicului? L-a clintit gestul acela enorm făcut de același când cu inundațiile și cu jandarmii care, prin apă, cărau barca cu dnii și dna demnitari? Parcă nu. Și atunci?

De ce nu aprobă parlamentarii Legea sincerității? Ea va prevedea că oricine dorește să fie demnitar va fi supus testului de sinceritate în fața opiniei publice. Evident, trebuie să fie înființat Ministerul sincerității. Și cine îl va conduce? Evident, cel mai sincer dintre noi. Dar să nu fie nici tehnocrat, nici politician. Ci altcineva.

Și fără gesturi de-astea în public care ne pun pe gânduri. Or fi sincere sau nesincere?

Voi ce ziceți că văd că tăceți. Pân-atunci, eu mă duc să vad iar video-ul și să caut în Cartea gesturilor să văd desenul cu gestul și cu calificarea lui. Să-l mai măsor odată.

Standard

Un gând despre „Prezumția de nesinceritate?

  1. Dana Diaconu zice:

    In opinia mea, orice practica indelungata duce la perfectionare. Un lucru este sigur, cetateanul romaniei se uita mult si de mult timp la televizor. Dorinta de razbunare generica a unei paturi din societate a fost pe deplin satisfacuta de catre „Studiourile de televiziune DNA” si acum lumea incepe sa se intrebe: „bine, bine, dar banii unde sunt?”. Televiziunea (deci si stirile) nu se mai rezuma doar la un post de televiziune care poate influenta decisiv privitorul. Sunt cateva posturi de stiri, o telecomanda (teoria) si o realitate la fiecare ora a mesei si in fiecare zi de salariu (practica). Cetateanul este deja perfectionat si multi dintre cei ce se cred in masura sa le influenteze judecata se trezesc in fata zicalei: „unde dai si unde crapa”!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *