Oamenii care dau viață Culturii: Raluca Iacob
Aveți o experiență și competențe recunoscute în domeniul Cultură. Cum vedeți profilul unui manager de proiect sau de program cultural pentru a reuși?
În primul rând, cred că trebuie să cunoască foarte bine lumea în care trăiește și lucrează, atât prezentul ei, dar și trecutul ei, măcar cel recent, și felul în care își imaginează viitorul. Fără aceste trei dimensiuni, cred că realitatea riscă să ne scape printre degete și niciuna nu este suficientă. E important, cred, să ne raportăm la oamenii cu care și la cei pentru care lucrăm atât prin prisma experiențelor care i-au modelat, cât și prin lentila viselor și aspirațiilor, nu doar prin analiza stării de fapt. Realitatea nu este doar clipa de acum, din acest motiv ideea de a „da publicului ce cere” nu poate fi niciodată suficientă, este doar un simptom al comodității și superficialității.
Mai este apoi, aș spune, necesitatea unei constante dorințe de a deveni mai bun, care însă cred că e nevoie să fie bine temperată de acumularea unei stări de bine cu privire la realizările avute. Nu în ultimul rând, aș zice că e nevoia recunoașterii că în toate depindem unii de alții, nimeni nu este complet responsabil și meritoriu pentru propriile rezultate pozitive ale muncii sale. În tot ce facem se regăsește, mai explicit sau mai invizibil, ajutorul altora, rețeaua de sprijin explicit sau invizibil. Chiar și felul în care (nu) funcționează anumite instituții sau piețe de idei contează enorm pentru succesul individual. Această atitudine, cred, odată asumată, aduce cu sine o sănătoasă umilință și un îndemn de a avea grijă de ceilalți, de a investi în instituții și ecosisteme de idei sănătoase, de a-i împuternici și aprecia pe cei care fac lucruri bune, pentru a putea să construiești în continuare la rândul tău.
Mai este ceva de spus. Ce înseamnă, de fapt, a reuși? Când și cine judecă reușițele managerilor? Sigur, e definirea negativă, să spunem, a reușitei ca lipsă a eșecului, dar dincolo de asta, de a bifa, să zicem, căsuțele în mod evident necesare unui proiect cultural, ce reprezintă succesul? Pentru mine înseamnă o anumită demnitate și o escaladare continuă, chiar dacă cu pauze la nevoie, în fața rațiunii pentru care ai ales să lucrezi în acest domeniu. O anumită atitudine față de oameni și față de muncă, o perseverență de a urmări valorile și scopurile în care crezi, care să respire în jurul tău seriozitate, astfel încât să devii, pentru ceilalți un exemplu viu al unui anumit caracter professional, dincolo de rezultatele concrete. Sigur, uneori asta poate să însemne o anumită ruptură față de pragmatismul necesar realizării unor obiective. Cu toții am auzit vorba că un manager bun este cel care are stomacul necesar pentru a realiza proiectele sale, indiferent de costuri și de lipsa de caracter demonstrată, pentru că la finalul zilei acelea rămân și dau roade. Eu nu cred asta și mi-aș dori ca integritatea și etica profesională, valorile umane și profesionale pe care le demonstrează managerii în munca lor să devină moduri de a judeca succesul lor, alături de rezultate.
Formularea “Statutul Artistului” vi se pare că stabilește un tip de identitate culturală? De ce e nevoie de legiferarea ei?
Recunoașterea specificului, naturii muncii lucrătorilor culturali este o formă de respect, care ar reda o demnitate practică profesiilor asociate: afirmarea specificului activității lor și crearea condițiilor fiscale și de asigurare a unei protecții sociale de care toți cei care muncim avem nevoie, atâta timp cât suntem parte a unei societăți. E o formă de respect care confirmă o anumită identitate existentă, îi dă acestei identități o amprentă fiscală și a protecției sociale corespunzătoare.
Ce credeți că frânează o legiferare mai bună, în acord cu schimbările de paradigmă în producția de spectacole de la noi?
Nu m-am aplecat în mod special asupra legiferării în domeniul artelor spectacolului pentru a da un răspuns. În general, însă, ce frânează o legiferare mai bună în ce privește cultura, mai ales artele, este pe de-o parte lipsa de interes a politicienilor pentru acest subiect, apoi lipsa de ancorare în contemporan, în aceste schimbări de paradigmă, cum le-ați numit, a celor care lucrează la aceste reglementări și, nu în ultimul rând, în incapacitatea oamenilor politici de a colabora și de a construi pe ce au făcut bun cei din alte partide, care însă poate a rămas nefinalizat. Ultima problemă ne sabotează de ani de zile și nu îi văd o rezolvare la orizont. Nu știu să construiască, să respecte o muncă bine făcută care nu e a lor și nu poate fi asumată politic. Pare un detaliu, dar e o problemă foarte gravă.
Puteți lămuri ce este un artist/companie independent(ă)?
Îi las pe alții care încă folosesc acest termen să o facă. Eu nu mai cred că „sectorul cultural independent” mai are un sens acum, așa cum avea până acum aproximativ zece ani. Mai degrabă este folosit de către cui îi convine pentru a se legitima și a obține anumite avantaje care există în anumite contexte. Pentru a conta ar trebui redefinit, eventual formulat într-un sens mult mai politic, mai activist, pentru a se referi la o atitudine critică, provocatoare, de combatare a practicilor și tendințelor autoritare, conservatoare. Asta ar fi pentru mine în linii mari un început de a defini independența în cultură, dar, repet, nu așa este acum folosit termenul. Acum întâlnim în discursul administrației publice sau al unor lucrători publici sau lobbyști acest termen redus la a se referi la ONGuri, firme și lucrători culturali persoane fizice sau PFA (cu variații), ceea ce nu mai înseamnă de fapt nimic, comasând prea multe tipuri de practici, atitudini, tipuri de mize ale culturii. Mai onest ar fi ca acestea să se numească „sectorul neinstituționalizat al culturii” sau „sectorul inițiativei private în cultură”, de pildă. Să lăsăm „independența” pentru discursurile cu adevărat critice, activiste, libere, curajoase.
Finanțarea producției culturale ar trebui să fie atributul exclusiv al Statului (prin Guvern)?
Nu, în niciun caz, diversitatea surselor de finanțare este esențială unui ecosistem vital, sănătos, complet. Finanțarea culturii ar trebui să fie însă o responsabilitate națională, asumată de stat la nivel național și local, pe baze democratice și de respectare a drepturilor omului și în perspectiva contribuției sale esențiale la o dezvoltare durabilă. Cultura publică este vitală. Accesul la cultură este unul dintre drepturile fundamentale, iar cultura este hrana imaginației și a identității noastre, este sursa noastră de înțelegere a lumii, rădăcinile și imaginea viitorului nostru, puntea noastră către a înțelege și a conviețui alături de ceilalți, este o formă de demnitate și o ocazie de a crea lumea în care trăim.
Finanțarea (precară) a producției culturale vi se pare că este problema majoră a Culturii în România?
Nu. Problema majoră a culturii în România este lipsa de acțiune și de fapt chiar de gândire sistemică în spiritului accesului la cultură ca formă de hrănire a minții și sufletului și de educare, dublată de o lipsă de integritate și etică profesională și, apoi, de solidaritate. Cred că în acest moment, în anumite domenii ale culturii și pentru anumite forme de intervenție în sector, o finanțare mai consistentă ar agrava, de fapt, nu ar rezolva multiplele probleme pe care le avem. Sigur, există zone ale culturii cumplit subfinanțate și către care merită direcționate fonduri urgent. Un fel de ambulanță pentru practici și instituții culturale, nu doar pentru monumente, ca să parafrazez excelenta inițiativă a Asociației Monumentum. Care, de altfel, este o inițiativă privată, nu publică. Dar în sine, ca problemă majoră, cultura în România s-ar însănătoși în mod durabil doar dacă autoritățile administrației publice și marii operatori culturali ar începe să lucreze altfel, măcar în anumite insule de interese și teritorii. De altfel, acest lucru se și întâmplă sporadic, doar că exemplele se pierd încă în marea de deziluzii create de exemplele negative și pline de probleme care reprezintă majoritatea situațiilor.
Care sunt trei beneficii majore produse de organizarea și realizarea Capitalei Culturale Europene Timișoara 2023?
Cred că munca pentru formularea proiectului a fost un efort extraordinar, care a capacitat, ca niciodată în ultimii 30 de ani, oameni din orașe care nu știau ce înseamnă să muncească împreună pentru o cauză culturală comună de care să beneficieze întreaga comunitate. În sine, acest proces este meritoriu și are nevoie să fie apreciat, inclusiv prin lentila deziluziilor ulterioare (munca și speranțele mari creează așteptări pe măsură). În al doilea rând, dificultățile întâmpinate de către Timișoara, orașul al cărui proiect a convins juriul și a primit titlul pentru 2021 (amânat pentru 2023 din cauza pandemiei), au arătat niște lipsuri instituționale și legislative care erau cunoscute, dar nicicând nu a fost mai important să fie rezolvate. A arătat că avem un sistem public (legislativ și ca practici administrative) inadecvat și rudimentar de finanțare pe bază de proiecte a culturii publice. Din punctul meu de vedere, o componentă importantă a moștenirii Timișoara – Capitală Europeană a Culturii ar trebui să fie o schimbare a legislației naționale de acordare a finanțărilor nerambursabile pentru proiecte culturale. Acesta ar fi un rezultat extraordinar pe care TM2023 ar putea și ar trebui să îl lase întregului sector cultural. Pentru asta cred că toți cei implicați ar trebui să privească dincolo de interesul imediat de a formula o ordonanță de urgență care să se refere doar la TM2023 și să privească problemele semnalate drept chemări și ocazii de a face mai mult bine.
Un al treilea beneficiu ar fi, după părerea mea, deschiderea către un alt tip de cultură, mai apropiată de public și mai conectată internațional nu doar prin prezența artiștilor și organizațiilor din alte țări, ci, mai intim, prin teme, prin concepte, prin abordări. Capitala Europeană a Culturii este o ocazie extraordinară de a scăpa, ca oraș și comunitate, de timiditate, de comoditate, de provincialism și de infatuare, pericole reale chiar și pentru cele mai importante orașe, nu doar din România.
Ce ați reușit (până acum/ce nu ați reușit în cariera dumneavoastră?
Nu am reușit să mă scutur de o anumită iluzie a posibilității de a realiza schimbări care contează pentru accesul la cultură în România prin intermediul politicilor publice. În ciuda experiențelor mai degrabă negative, decât pozitive, cu strategii, analize de politici și alte demersuri de planificare strategică în care m-am învestit cu multă energie și pasiune, îmi păstrez interesul pentru această zonă. Cred că are de fapt mai mult de-a face cu felul în care funcționează mintea mea și cu ce îmi ține sufletul viu, cu o curiozitate nerăbdătoare, dar statornică: văd realitatea în mod conectiv, caut tot timpul explicații și soluții, am o gândire abstractă și analitică foarte bună, încerc să lucrez în acest fel și în proiectele pe care le realizez. De altfel, și în munca mea de manager am avut nereușite pentru că am văzut prea mult, am planificat prea complex, nu m-am potrivit cu ce e dispusă societatea să susțină acum, deși are nevoie. Într-un fel, aceste calități (eu continui să le văd așa, pentru că știu ce ar fi capabile să genereze, dacă ar fi cu adevărat asumate) sunt și o capcană într-un mediu cum este cel culturii publice române, atât de puțin dispus și pregătit să asume acțiuni pe baze sistemice și conective, cuplate cu o reflecție continuă, centrată pe un veritabil interes public. În sensul ăsta, ce am reușit până acum e în primul rând legat de inițiativa „Susține cultura în educație”, unde, în mai puțin de patru ani, am generat o rețea de oameni și organizații care au crescut colaborări de calitate între școală și artă, patrimoniu, resurse de cunoaștere despre domeniu (mai multe analize și publicații) și, mai cred, am ilustrat o anumită atitudine de coexistență a culturii și educație într-un discurs mai amplu, care a creat punți de înțelegere și de sens, de unde se poate crește mai departe.
Raluca Iacob este co-fondatoare a Asociației MetruCub – resurse pentru cultură și consultant independent în domeniul politicilor și managementului cultural. Munca sa este centrată în jurul valorii culturii publice și a condițiilor necesare acesteia. A coordonat și contribuit la formularea unor documente de planificare strategică, politici publice și instrumente organizaționale: proiectul de Strategie națională pentru cultură și patrimoniu național 2016-2022, Strategia culturală a municipiului Timișoara 2014-2024, Strategia Centrului Național de Informare și Promovare a Patrimoniului Cultural. A contribuit la realizarea de analize, studii, ghiduri și rapoarte pe teme precum: evoluția sectorului cultural independent, practici și politici ale culturii în educație, rețele cultural locale, servicii publice locale în domeniul culturii, buna guvernare în gestionarea fondurilor europene, managementul programelor de finanțare, situația dialogului social în artele spectacolului, guvernarea participativă a patrimoniului cultural. Coordonează proiecte culturale, este evaluator de proiect, oferă servicii de coaching și formare și scrie ocazional pe teme legate de management și politici culturale. Profilul complet poate fi consultat aici.