Actorul, Artele Interpretării, Cronica Spectacolului

De la Kafka la Blocurile lui Ceaușescu în anii’70

Văd câteva spectacole din cadrul Festivalului Național de Teatru. Scriu câteva Note, puncte de vedere despre ele fără intenția de a face propriu-zis „cronică teatrală”. Deși…

 

1. „Procesul” de Kafka. Spectacolul TN „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca cu „Procesul” de Kafka, în regia Mihaelei Panainte, prezentat pe scena sălii Majestic a Teatrului Odeon din București, e o „lecție” de absurd. Jozef K. se trezește, într-o zi, arestat fără să știe pentru ce, supus unui proces intentat de „sistem”, distrus, finalmente, de acesta. Într-o cromatică de film-teatru expresionist, albul și negrul costumelor, argintul-negru al schelăriei metalice a decorului, cu un fundal sugerând „clasa moartă” – martoră a ce se întâmplă, nenorocirea lui Jozef K. este…exemplară în sensul lui Miguel de Unamuno. Un tragic impecabil căruia îi cădem victime nu odată, fără să știm de ce. Numai pentru că ne-am născut?

Procesul Foto: Mihaela Marin

Procesul Foto: Mihaela Marin

Discursul regizoral e construit ferm, limbajul scenic e revelator pentru lumea „procesului”: personajele sunt roboți-păpuși ai unui sistem judiciar-legal, dresate să execute. Interpreții acestora pun în valoare o plastică corporală adecvată. Și, totuși, de ce didactica „lecției” de absurd nu ne lasă să empatizăm? Poate pentru că vedem prea mult „lecția” de regie și modul în care actorii și-au însușit-o? Tratamentul regizoral  ca și dedicația actorilor pentru realizarea ideii spectacolului sunt acolo, ca într-o fotografie sepia. O privim, ne uităm pe spatele ei, și ea rămâne tot aceeași fotografie-martor al unui limbaj teatral al anilor’80, bine actualizat de către echipa de creație/interpretare. Uneori, imagini purcăretiene fac cu ochiul: vezi scena, dinspre final, a „lecției de anatomie” (o văzusem în „Cumnata lui Pantagruel”, aici e redusă simplist).

Spectacolul stă în picioare, dar „lecția” de absurd e închisă între pereții discursului și noi nu putem să reacționăm. Dacă regizoarea și-a dorit asta, ea a reușit demonstrând ceea ce era de demonstrat. Cu o unitate a interpreților în jurul ideii fără cusur.

 

2. „Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte” de Radu Afrim. Spectacolul imaginat și realizat de Radu Afrim cu treizeci de interpreți, de la Compania “Tompa Miklós” a TN Tîrgu Mureș, e o imersiune poematic-tezistă în lumea blocului ceaușist din anii’70: o aglomerare umană, cu drame și o tragedie (moartea Laurei, o Ofelie a locului), unde români, maghiari, și un țigan trăiesc în acest conglomerat, îngăduindu-se, cu umor, cu vise frânte și interacțiuni care, în partea a doua a spectacolului, părăsesc orice pretenție documentară pentru a se înscrie hotârăt în planul poematic prin care teza spectacolului se înalță tot mai sus. Ce a intenționat, de fapt, un regizor ca Radu Afrim, exponențial pentru Noul Teatru din România? Teza nu e cea cunoscută („era mai bine înainte”), ci: „am trăit așa prin neputințele noastre, visele noastre, munca reglementată”, ceea ce face ca Milițianul, Securistul, supravegherea continuă între vecini și a vecinilor să fie „acceptabile”.

 

Pasărea retro Foto Rab Zoltan FNT

Pasărea retro Foto Rab Zoltan FNT

Spectacolul e un șir de tableaux vivants, care devine tot mai greu de urmărit: numărul mare al personajelor și timpul cerut pentru „desenarea” lor creează timpi nedramatici. Partea a doua, accentuând tușa poematică, a reveriei, ne duce spre sinuciderea Laurei: ce ne spune asta? Nu știm. E aici, în construcția spectacolului, un dezechilibru de tratament regizoral, chiar dacă, vizual, el se menține la aceeași cotă. Uneori, linia între reconstituire și evocare a mai nesigură. Pe de altă parte, „documentarea” (trimiterile la anii ’70) nu e apăsată, sunt mai mult referințe și crearea unor acțiuni scenice (vezi banda, magnetofonul și…ABBA, de pildă), dar nu în stilul lui Alvis Hermanis din Sunetul tăcerii, de pildă, prezentat în deschiderea ediției 2008 a FNT. Afrim pune accent pe text, propria sa creație, unde dincolo de talentul complex al unui creator de teatru, vedem cum trăiește filologul din el, în timp ce Hermanis nu folosește cuvinte, ci numai mișcarea și muzica lui Simon&Garfunkel, emblematică pentru anii ’60. Interesant, un cântec al lui Paul Simon e folosit  în „Pasărea retro…”. În 2008, directorul FNT, Cristina Modreanu, spunea despre spectacolul lui Hermanis că e despre „timpuri de care ne este adesea dor”. Văd puțin altfel acele timpuri: nu poți evacua din istoria personală anii ’70, desigur, problema e dacă îi accepți așa cum au fost numai pentru că i-ai trăit? Fără nicio consecință, fără nicio „privire” în ce te privește. Aici, „Pasărea retro…” abia se înalță și se lovește imediat de blocul ceaușist. Radu Afrim nu e interesat în the day after, ci în desenul acțiunilor/vorbelor spuse, performate de locatarii blocului a cărui fațadă (inclusiv multimediatică), cu alveolele-ferestre ale micilor camere de atunci rămâne tot timpul în partea din spate a scenei.  Blocul e un gheto comunitar care stoarce zilnic orice vis, pretenție pentru a lăsa umanitatea locatarilor să se manifeste chinuit, dar acceptabil. ACCEPTABIL. ASTA A FOST. Și atât.

Să ne întoarcem în anii 2000 și.

Admir efortul zecilor de interpreți, mai ales cel de organizare regizorală a ansamblului unde, în afară de actori profesioniști, evoluează, de pildă, și copii, adolescenți. Spectacolul mi-a lăsat impresia, la final, a unui …muzical absent. Elemente de improvizație, schițe ale câtorva evoluții muzicale, câteva evoluții de grup prin dans indicau acest lucru.

Apreciez, însă, plonjeul regizoral într-un timp istoric ciudat care pentru cei care l-au trăit „sună” altfel, desigur, dar pentru cei care nu?  Radu Afrim provoacă, astfel, un dialog peste timp. Cu cât succes?

Standard

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *