Plec din Tîrgu Mureș, după două zile pline. Zile care au stat pe trei interese: participarea la sesiunea comemorativă Gabi Cadariu de la Teatrul Ariel, Universitatea de artă teatrală și vizionarea spectacolului Teatrului Național cu Strania viață a lui Anthony Steadman de Martin Crimp (în traducerea mea), în regia lui Nicolas Cristache.
Ariel și spiritul său. Vestea dispariției fulgerătoare a directorului Teatrului Ariel, regizorul Gabi Cadariu, a șocat. După uluială, am scris pe Facebook următoarele:
” Nu ne mai văzusem de mulți ani. Dar lucrasem câteva proiecte culturale cu el. Cu soția lui. I-am cunoscut familia, m-am simțit și eu și soția mea foarte bine de câte ori ne revedeam la el, la teatru. Un om calm, discret, cu un simț al umorului special, nu dădea înapoi în fața greutăților, a oamenilor agresivi. A fost un vector cultural al orașului. A ridicat un teatru la o viziune europeană. Am făcut parte din micul grup care voia să pună în operă un mare proiect cultural pe care l-am propus pentru oraș, pentru ambele comunități. Gabi era încântat. Dar nu am mai primit sprijinul oficial promis.
La vremea aceea, cu mulți ani în urmă, în curtea teatrului era un copac. În glumă, era vorba de ce urme lași, mi-a zis: uite ramura asta e a ta! Eram mai mulți acolo, am râs. Nu cred că acel copac mai există. Rămâne însă altceva acolo.
Târgu Mureș. Teatrul Ariel se desparte de spiritul care l-a animat un sfert de secol.”
Teatrul Ariel, am văzut acum, nu mai era în clădirea pe care o știam, se mutase cu ani în urmă în aceea a unui fost cinematograf. Aici, în cadrul programului aniversar Ariel 75, a fost și sesiunea comemorativă Gabi Cadariu precedată de spectacolul Hess de Alina Nelega, în regia lui Gabi Cadariu. Spectacolul rezistă după două decenii de la premieră grație și forței actorului Nicu Mihoc, protagonistul unei lumi care ne spune ceva sumbru încă despre lumea noastră de azi. Am intrat imediat după spectacol în sesiunea comemorativă dedicată celui care, împreună cu o mică echipă loială și competentă (Claudia Chibelean fiind un „motor” puternic al acesteia), a construit timp de un sfert de secol un teatru modern, în priză directă cu cu scena națională și europeană. Regizorul, directorul teatrului, Gabi Cadariu.Alături de Smaranda Enache, care ne-a invitat să vorbim despre Gabi, i-am ascultat pe Zeno Fodor, Claudia Chibelean, Oana Leahu și Mircea Sorin Rusu, dar și pe cei care au venit la această întâlnire pentru a omagia persoana și personalitatea lui Gabi Cadariu. Am spus atunci că este extraordinar să vorbim despre un om care nu mai este ca și cum ar mai fi încă. Sunt directori care au stat ani buni în funcție și despre care istoria teatrului românesc nu ar avea ce consemna. Dar Gabi Cadariu, cu Ariel, a creat o operă.
Teatrul și Școala. Ziua următoare am avut întâlniri la Național cu conducerea companiei „Liviu Rebreanu”, actorii Nicolae Cristache, director general adjunct, și Dan Rădulescu, director artistic. Aici, o discuție consistentă cu prof. Sorin Crișan, rectorul Universității de Artă Teatrală (UAT). După un Zoom după amiază cu Sanda Voinea, directoarea CARFIA (Centrul pentru integritate academică al Universității din București) și Constantin Brîncuș, cel cu care de aproape șapte ani am realizat activitățile Centrului, merg la „lucru” la UAT, pentru două întâlniri cu studenții și studentele de la Actorie, licență și masterat (la „clasa” Nicolae Cristache), și licență Anul I (la „clasa” Monica Ristea și Elena Purea). Nu pot traduce în cuvinte bucuria și interesul, pare-se că și din partea studenților, cu care am construit/improvizat situații împreună, vorbindu-le mai puțin…teoretic despre teatru. Cum îmi spuneau și profesorii lor, cărora le-am mulțumit pentru că au creat aceste ocazii, întâlniri ca acestea îi îmbogățesc. Ceea ce mi s-a întâmplat și mie.
Un spectacol straniu, intens. Plec spre șapte seara de la școală pentru a mă duce la spectacolul Ciudata viață a lui Anthony Steadman de Martin Crimp, în traducerea mea, pusă în scenă de Nicolas Cristache. Tradusesem piesa cu vreo trei decenii în urmă. Titlul original este Play with Repeats (Piesă cu repetiții), și autorul a acceptat noua versiune a titlului. Aveam să văd două ore dense, cu o lume stranie, atent construită regizoral, care „prinde” progresiv publicul mureșan, mai puțin obișnuit cu o astfel de dramaturgie. Am remarcat performanța lui Mihai Crăciun, în rolul principal, secondat bine de Loredana Dascălu, Steliana Bălăceanu, Tiberius Vasiniuc. Am vorbit cu Nicolas Cristache, după, despre unele imperfecțiuni ale spectacolului așa cum le-am perceput eu. Ieșim din teatru și…o parte din distribuție era acolo. Nu puteam pleca la hotel fără să nu le spun câteva despre impresiile mele. Ne despărțim. Ajung frânt la hotel dar cu o senzație stranie de bine. Urcarea aceasta pe scenele teatrale ale orașului, Ariel, Universitate, Teatrul Național, mi-a dat senzația că, uneori, în ciuda dificultăților cu care se confruntă cele trei instituții, profesioniștii teatrului și ai școlii cred că pot spera la mai bine. Nu trebuie decât un semnal, un sprijin pe care autoritățile, ministere, cele județene și locale îl pot da în beneficiul sigur al comunităților română și maghiară. Dialogul între acestea trebuie sprijinit în continuare.