Chiar, la ce bun? Cui folosește? 

Lumea artelor spectacolului are, cum se știe, o forță de seducție unică. E o lume a artiștilor, a celor care au ales un drum neobișnuit. Și care au (mari) probleme în a-și păstra și afirma acest statut. Nu toți și toate au acest blazon, „artist”, nu toată lumea din această lume îl merită. Meseriei de actor, regizor, scenograf puțini și puține îi adaugă acel tip de expresivitate care semnifică în scenă. Dar fără ei/ele caratul excelenței nu ar mai fi vizibil. Ca în sport, ca să ai un câștigător, trebuie să ai competitori, cei/cele care s-au înscris în cursă pentru a…câștiga sau pentru a ajunge la finiș? A ajunge la finiș înseamnă să îți faci onest, corect meseria, profesionist. Cu fiecare reprezentație. Cu sacrificiile respective care nu există în alte meserii, profesii. Excelența e garantată de premii, de pildă, dar n-aș absolutiza: sunt artiști excelenți care nu sunt premiați. Uneori nu-ți vine să crezi că actorul X, actrița Y, regizorul Z sau scenografa W fac performanță dar trec under the radar al instanțelor care premiază. În situația asta, dar și în prima spunem: calcule, opțiuni ideologico-politice, favoritisme. Grav e când e vorba de lipsa de competențe a celor care judecă și dau premiile.

            Am văzut poate nu chiar de la începutul drumului meu în critica de teatru în ce constă importanța scrisului despre teatru, dar și a acțiunii de dezvoltare a reflecției asupra fenomenului. Iar drumul acesta este unul de profesionalizare și acumulare de competențe și expertiză. Înseamnă ca, în funcție, de situația personală – fără familie (cât ești la început-situația frecventă), cu familie, cu familie și copii, mamă singură, divorțat/ă, cu o stare de sănătate care poate să te împiedice să fii performant/ă – să crezi și să susții funcția culturală a criticii de teatru. „La ce bun?” să scrii despre teatru găsește astfel un răspuns. N-ar fi singurul.

Cum ajungi să ai competențe, expertiză în critica teatrală?

Oficial, contează, în unele locuri, să ai studii de specialitate. Teatrologie, adică. În acest caz, răspunderea privind calitatea formării în vederea performanței culturale, teatrale a celor care vor să meargă pe acest drum cade în seama instituției care oferă diploma la finalizarea studiilor: de licență, de masterat, de doctorat. Desigur, ar fi de văzut ce învață în acele locuri viitorii specialiști, experți în Teatru. Mai există, însă și alte două drumuri de formare: Filologia (cazul meu și al altora)  și Jurnalismul. Cunosc destul de bine ambele specializări, filiere. Pot spune că, în funcție de acest tip de formare, filologică sau jurnalistică, se configurează două tipuri de scriere despre teatru: primul e mai capabil să ancoreze critica aplicată fenomenului în lumea ideilor, în paradigme culturale. Cu condiția, firește, a cultivării experienței asidue de spectator. Al doilea, poate fi mai semnificativ pentru specii diferite de jurnalism care e mai atrasă de verdict, de exprimarea rapidă a (ne)plăcerii de spectator, de activism în vederea acreditării valorilor într-un peisaj dinamic. Atunci cronica teatrală, interviul, investigația sunt cele mai la îndemână. Dar, cele două nu există separate în absolut. Se intersectează  în anumite condiții. Și eu, în afară de critică, am făcut cronică, am luat interviuri, am făcut discuții publice, am construit un festival de teatru. Dar am fost și editor de carte de teatru. La ce bun critica de teatru? Am „răspuns” în decenii prin câteva mii de articole, șapte cărți, ca editor și fondator al UNITEXT, ca inițiator al Anuarului teatrului românesc și al Concursului de dramaturgie „Piesa anului”, la UNITER, prin realizarea multor programe, proiecte pe domeniul teatrului. M-am văzut menționat în două enciclopedii mondiale ale teatrului iar în țară în multe dicționare, lucrări de sinteză privind literatura română. Astea mi-au venit repede, acum. Nu e un bilanț. Ăsta ar arăta și mai amplu. Scriu și acum despre teatru pe acest blog.

Să ai competențe în critica teatrală nu înseamnă numai să citești mult, să vezi multe spectacole. Înseamnă să fii în stare să mergi continuu pe drumuri de cunoaștere, dincolo de scris. În cazul meu asta s-a tradus prin: lecturi din dramaturgia națională și universală, studii, cercetări în materie de estetică, critică de specialitate, dar și de filosofie, retorică, antropologie, psihologie, politologie. Dar și prin interesul constant în: pictură, grafică, arhitectură, muzică. Nu mai spun că am citit și studiat – meteahnă filologică – tot ce s-a scris important (publicat în cărți și, de multe ori și în ziare)  în materie de cronică/critică teatrală  la noi. Dar și de la englezi, francezi și americani. Când scriu asta acum mi se pare și mie greu de crezut, dar…mi-a luat foarte mulți ani! Să cunoști e altceva, mai important, decât să…știi. Deși, nu o dată, cele două interferează semantic. Dar cognoscere („a cunoaște”) în latină e format din două: „co-„ („împreună”, „complet”) și “gnoscere” (“a ști”, “a fi familiar cu”). Iar scire (“a ști”) vine dintr-o veche rădăcină (skei-) care înseamnă “a separa”, “a distinge” și se referă la cunoașterea provenită din a distinge adevărul de fals.

Dar (mai) poți azi să urmezi un astfel de drum? Ce sprijin poți obține în acest sens?

Ce mai înseamnă asta acum?

Desigur relativismul, în general, și cel cultural, în special, generat de cultura digitală, a anemiat credința că susținerea valorilor e în continuare calea de urmat. Care  valori? Cele impuse de agende politico-ideologice? Cele reieșite din calcul? Cele impuse de amestecul nociv de PR și judecată critică subțire?

Uităm adesea un fapt elementar: critică vine din grecește, din krinein care înseamnă “a judeca”. E datoria primă a criticului. Să fie în stare să judece nu atât să afirme. Să fie în stare să dea, pe baza judecății sale argumentate, o consistență tot mai semnificativă rolului artelor spectacolului în societate. Să facă asta pe toate căile prin care își poate pune în valoare competențele. Să vadă claritate semnele schimbării cu care poate fi de acord sau nu. Să denunțe atunci când crede de cuviință, mai ales scăderea profesionalismului, politicile repertoriale aiurea, managementul defectuos al instituției teatrale, gestionarea inacceptabilă de către autoritatea locală sau central a situației artelor spectacolelor. Dar și să vadă, la rădăcină, în cazul mai ales al Teatrologiei, care este valoarea reală a diplomelor oferite absolenților.

Cred că e nevoie de o reconfigurare a câmpului criticii teatrale. Nu printr-o “centralizare”, ci printr-un dialog constant, substanțial, între critici. Între critici și artiști. Între critici, artiști și instituție. Între critici, artiști, instituție și autoritățile culturale. Miza e dublă: punerea în valoare mai atent a potențialului artistic și dezvoltarea publicurilor. Dacă spectacolul de teatru  va fi tot mai mult înghițit de industriile divertismentului sau se va alinia la “cerințele” acestora masiv propagate de televiziuni comerciale, platforme etc., dacă nivelul profesionalismului scade sau dacă propuneri artistice sunt criticate greșit, atunci critica de teatru va rămâne cu orgolioasa “poziție” a unei ocupații care nu există. Cred că vine momentul să reflectăm mai bine la acest fapt, la cum poate critica să sprijine dezvoltarea unui fenomen cu impact social remarcabil. Artele spectacolului, teatrul, cred că au nevoie la noi de o safenet mult mai performantă.  Care să convingă de valoarea acestui drum ieșit din comun, în beneficiul celorlalți, care este drumul Artistului.

The End?