Artele Comunicării, Artele în Societate

Să lucrezi cu Liviu Ciulei

A venit ca o surpriză atunci: un telefon de la Liviu Ciulei. Cu glasul al cărui ton îl reținusem din unele interviuri, mă întrebă dacă aș dori să fac comentariul la un film documentar despre scenografia sa de teatru. Am fost câteva zile la el acasă, am revăzut mai multe înregistrări video cu spectacole ale sale, multe din alte țări, dar și cele de la vremea începuturilor sale. Într-unul jucase Lenin! Imagini cu opere scenografice de pe patru continente. Bucuria celor care au lucrat cu el, la „Bulandra” sau la Guthrie Theater din Minneapolis, cel mai mare teatru regional din Statele Unite, al cărui director a fost înainte de 1989. Și altele…și altele…

De ce scriu asta acum? Mi-a venit în minte timpul special petrecut atunci. Timpul în care dialogul, ascultarea devin parte a transmisiei de cunoaștere. Căci am avut de învățat. Pînă să scriu comentariul, am discutat, m-a întrebat și am răspuns, l-am întrebat și mi-a răspuns. Nu mi s-a mai întâmplat asta decât cu doi regizori, Victor Ioan Frunză și Tompa Gabor. Dar cu Liviu Ciulei, pe care nu îl frecventasem până atunci, „am citit câteceva din ce ați scris și mi se pare că aveți spirit critic, ce ați terminat?”, „Filologia”, „Aaa, da..”, cunoașterea teatrului venea firesc, fără ostentația superiorității. M-a întrebat, cum nu mă mai întrebase, cu sens, decât Constantin Noica, „cum ați venit în Teatru?”. I-am răspuns că s-a dovedit, în cazul meu, că fusese o alegere bună, de la Filologie la Teatru.

De ce scriu asta acum? Pentru că astfel de întâlniri din care înveți nu sunt multe. Ciulei se reîntorsese în țară, după 1989, cedase presiunii apropiaților săi și redevenise director al legendarului teatru bucureștean „Bulandra”. Pune în scenă în 2000 Hamlet, pe un val de așteptare enorm, și este, practic pus la zid de presa teatrală. Spectacolul nu a „plăcut”. Nu adusese ceva „nou”. Am primit un telefon atunci de la revista 22 cu rugămintea/invitația de a scrie un articol  despre spectacol. Am scris despre „amurgul zeilor” căci mi s-a părut că figura cultural-teatrală a lui Liviu Ciulei, emblematică pentru teatrul românesc de după război, se stingea încet, un crepuscul extraordinar al cărui simbol a fost Hamlet. Când magiștrii îmbătrânesc frumos, cel mai prost lucru pe care îl pot face contemporanii e să îi excludă. M-am gândit mult la asta, la cât poți învăța de la oameni care știu și care știu să transmită ce știu. Firesc. Normal. Dându-ți și acordându-ți încredere. O investiție morală bazată pe simplitatea învățării care dă sens timpului (pe)trecut prin cultură. „Fierul pus lângă lemn, face lemnul să plângă” spunea Ciulei despre cum „simți” opera scenografică, prin spațiu, timp, și natura materialului ei. Învățase „lecția” asta, la rândul său, de la maeștrii italieni ai Renașterii. În teatru, transmiterea învățăturii nu a încetat, de fapt, niciodată. Dar în Școală?

Standard
Actorul, Artele Interpretării, Cronica Spectacolului

Hamlet la cub. Un acvariu multimedia

Robert Lepage

Robert Lepage

În deschiderea FNT, aseară, Hamlet Collage în regia celebrului Robert Lepage, cu nu mai puțin celebrul actor rus Evgeny Mironov. Văzusem în 1993, „Bluebird” de Lepage la Edinborough. Fusesem, îmi aduc aminte, surprins de virtuozitatea multimediatică a decorului și organizarea spațiului. Vizual, ireproșabil.
Hamlet Collage este virtuozitate la …cub: Textul este descompus și refăcut împreună cu Secvențele spațiale multimediatice și cu Actorul-Performer care este impecabil.

Creat în contextul sonor-video al anilor’60, crezut acomodant pentru gândirea regizorală, Hamlet nu e încă o „marcă” a culturii acelor ani. Mai degrabă e un ornament splendid. Ce frapează, însă, amintind de sinteza Voce-Mișcare a vechilor forme de teatru-ritual, este execuția acestei sinteze, realizarea, cum formula Liviu Ciulei. Actorul face să devină „real” un exercițiu de deconstrucție și recompunere pe care Robert Lepage îl cere Actorului său: nu-i cere numai asta, însă, ci și o „replică” la gândirea actului teatral de către Stanislavski. Evgeny Mironov replică și, într-o imersiune repetată, plonjează în decorul multimedia (video de Lionel Arnauld), susținut de elemente le clasice ale acestuia, pentru a „ieși”, din nou și a continua „povestea” prin reprezentarea a încă unsprezece personaje ale piesei. Tehnica de lucru într-un decor fizic-multimediatic (realizat de Carl Fillion), exactitatea mișcării în raport cu formele luminii, ale culorilor desenând interioare unde câte un element „realist” ( chiuveta, de pildă) a firesc integrat, sunt marile dificultății ale execuției rolului. Hamlet e un șir de secvențe, într-o structură muzicală realzată de un light-designer care, nostalgic, se uită puțin la anii’60, îl încarcerează pe tânărul prinț în capcana minții sale („spitalul” său psihiatric) cum tinerii dependenți de ecrane azi își construiescpropria „bulă”. Hamlet e în acest spectacol în „bula” sa și cele două „coperți” ale spectacolului lui Robert Lepage sunt ale unui „cărți” unde filele nu mai sunt, ci numai pixelii.Evgeny Mironov în Hamlet +11

Pentru un spectator obișnuit, care nu  cunoaște piesa Hamlet, satisfacția va veni, probabil, din frumusețea ornamentală, vizuală, cu proiecții închipuind fantasmele, coșmarurile tânărului prinț. Sinuciderea OfelieiMoartea Ofeliei este un superlativ scenic: ea dispare în vârtejul creat de imagine. Dar Robert Lepage aduce unele scene și un personaj (Polonius) într-un realism stilizat, tratat ironic. Camera de supraveghere electronică, ecranele și acțiunea Spionului-șef sunt remarcabile din acest punct de vedere. Ideea Supravegherii video la Elsinore de către Polonius, spionul-șef, o mai văzusem într-un spectacol remarcabil al lui Robert Alföldi, la Nitra. Aici, însă, tratarea tragic-ironică este excelentă. Alföldi mersese mai departe, însă: Hamlet, la rându-i, îi supraveghea pe cei din palat, într-un decor negru, străfulgerat de luciul oțelului sau al flash-urilor.
Spectacolul nu m-a „adus” în lumea sa, un cub unde Hamlet e captiv, rotindu-se mereu, marcând tempo-ul acțiunii, l-am admirat cum vezi, într-un acvariu, mirobolante figuri închipuind Povestea. În sine, e o performanță. Dar nu știu dacă seducția funcționează la un public obișnuit.
(Ceva nu a fost în regulă cu titrarea laterală: între textul original în engleză și traducerea românească folosită au fost inconguențe; neștiind rusă, nu știu nici textul spus de actor. E una dintre marile probleme, încă, privind interpretările moderne ale textelor clasice ce trebuie traduse.)
Un detaliu: deschiderea FNT cu acest spectacol ruso-canadian, are loc în aceste zile când se fac exact o sută de ani de la Revoluția bolșevică: prin Lenin, dar fără problemele de conștiință ale lui Hamlet, ea a generat și marcat Era Supravegherii și Crimei. Un „teatru” politic care a schimbat lumea.

Hamlet (și alte unsprezece personaje): Evgeny Mironov

Cu participarea lui: Vladimir Malyugin

Regia : Robert Lepage

Scenografia: Carl Fillion

Costume : François St-Aubin

Sunetul şi muzica : Josuė Beaucage

Video: Lionel Arnould

Standard