Prima întrebare are răspunsuri clare, date din Antichitate până azi. Fondate pe descoperiri, interpretări, analize provenind din discipline diferite: filosofie, antropologie, sociologie, medicină etc. Învățăm pentru că, în general, vrem să înțelegem. Motorul acestei voințe, dorințe de a înțelege este curiozitatea. Vrei să înțelegi pentru că, mereu, te izbești de ceva care îți lipsește. Ceva ce nu știi. Devii curios și acționezi în consecință. Pentru a ajunge la un acord corect între tine și lume. Aici, Educația joacă un rol important.

Un exemplu. Când, în Renaștere, medicina clasică, reprezentată de doctrina anatomică a lui Galenus, nu mai dădea răspunsurile necesare cauzelor diverselor boli, pentru că corpul uman era o mare enigmă, curiozitatea, la început ilicită – disecțiile pe corpul uman erau interzise de Biserică (Galenus „exersase” pe…câini) – a dus la crearea primelor teatre anatomice din universitățile italiene, la început. Descoperirea interiorului corpului uman, prin disecțiile publice organizate de două ori pe an, a permis revoluția anatomică în medicină, produsă de anatomistul flamand Andreas Vesalius, practic fondatorul anatomiei moderne odată cu publicarea în 1543 a operei sale fundamentale, Structura corpului uman în șapte cărți (De humani corporis fabrica libri septem). Vorbim aici de o curiozitate care a schimbat modul în care cunoaștem lumea (vezi cum abordează învățarea recentul număr, septembrie 2025, din „Sciences humaines” cu tema: „Pourquoi apprendre?”)

Un vector al învățării, universitatea deturnează deja rostul învățării. Interesează performarea, obținerea rapidă a diplomei de absolvire (licență, masterat, doctorat), certificat de validare a ce ai învățat. Presiunea, inclusiv financiară, pune universitățile, în ultimele decenii, în situații ingrate produse de dezechilibrul între ce fac ele pentru a determina studenții să învețe și ce fac ele pentru ca studenții să obțină diploma. Studii serioase arată că învățarea este adesea sacrificată sau diminuată ca pondere în favoarea recunoașterii, validării performanței academice. Internetul (anii’90) și mai recentele aplicații ale Inteligenței artificiale (IA) nu numai că fac dificilă prezervarea echilibrului dintre învățare și performanță, dar acutizează vulnerabilități în materie de etică a învățării, de moduri ale predării cunoștințelor, de lucru intelectual privind siguranța nivelului științific în procesul de „predare”-„primire” în care sunt implicați actorii majori: profesorii și studenții. De altfel, cum e cazul în România, nimeni și nimic nu garantează acest nivel științific al transmiterii de cunoștințe: este extrem de rar ca un Senat universitar, poate un Consiliu profesoral să ajungă în inima problemei: CE și CUM se face carte în universitatea/facultatea noastră. Desigur, sunt evaluări interne (celebrul „management” al calității), sau evaluări externe (ARACIS, de pildă) care, adesea, sunt operațiuni de carton și papetărie, adică totul e pe hârtie, se bifează îndeplinirea criteriilor etc. Suntem parte a Spațiului Universitar European : când a fost făcută vreo evaluare a vreunei instituții de către colegi din Vest, de pildă? Putem vedea cu claritate, prin multe analize, rapoarte de sistem, evaluări ale universităților un paradox, subliniat de Stefan Collins în What are universities for? (2012): „Niciodată în istoria omenirii nu au fost atât de numeroase sau atât de importante, dar niciodată nu au suferit de o asemenea lipsă de încredere și pierdere a identității. Primesc mai mulți bani publici decât au primit vreodată, dar sunt mai defensive cu privire la poziția lor publică decât au fost vreodată.” Desigur, constatarea paradoxului are la bază experiența autorului privind universitățile britanice și modul lor de finanțare, dar nu cred că s-ar restrânge numai la acestea. Situația prezentă a învățământului în România, bulversată de mai multe serii de fapte, acțiuni și decizii de la „centru”, arată limpede că eforturile, pasiunile, confruntările se duc pe formă și nu pe conținut. Matricea în care oficialii încearcă să împingă lucruri disparate, neținând cont de timpul de învățare și înțelegere, de urmărirea în continuitate a unor linii majore de formare, e una birocratică, abuzivă, centralistă și separatistă: sunt separate entități majore, de la elev/student, profesor, mediul învățării, părinți, așezarea logică a calendarului. Nimic din cele întâmplate până acum la noi nu arată ceva BUN.

Răspunsul la a doua întrebare e chiar mai complicat, mai neplăcut, poate. Societatea românească, în marile sale structuri, nu mai oferă un model etic pe care să fie bazate procesele evolutive care o definesc. De ce ar fi nevoie ca Școala, în general, să insiste pe aceasta? Simplu: dacă învățarea nu îți mai oferă bazele unei gândiri critice, care să distingă și să accepte valorile morale, atunci ea nu este decât mecanism defectuos de …transmitere a unor cunoștințe. Atât. Ajung ele, și cum?, la elev, la student? Stimulează matricea de care vorbeam cultura dialogului, înțelegerea aventuroasei plonjări în digital fără siguranța unui mod personal, structurat, de înțelegere a realității? Ca să ai un raport echilibrat cu lumea ta, Educația ar trebui să îți dea instrumentele de adaptare, cele de realizare a potențialului, și, mai ales, ceva mult mai subtil: viața merită să fie trăită.

De ce să mai înveți azi când nu interesează pe nimeni ce știi, ce știi să faci, cum gândești? Când vezi, în multe locuri, că miza nu mai e pusă de societate pe capacitatea ta de a contribui la dezvoltare, ci pe „tehnicile” de atingere a unor obiective de viață ancorate profund în divertisment. Sau, mai grav, în absența din propria viață. Când ai vorbit ultima dată cu tine? Când te-ai întrebat…? Numeroasele semnale apărute în sfera publică, nu numai la noi, indică slăbirea încrederii în ceea ce învățarea ți-ar putea da.

Cred că sacrificăm, inexorabil?, un sens major al contactului nostru cu lumea. Nu contactul prin tehnologii, ci acela cu noi înșine. Școala ne „pierde” pe un drum ale cărui jaloane tremură la fiecare adiere și ale cărui borne nu sunt kilometri, ci ani. Un parcurs de învățare clasic este de șaisprezece ani: opt+patru+patru. Cât de relevant mai este acesta pentru copiii, adolescenții, studenții de azi a căror lume nu mai e cea de secol 19? Pentru ei a sta cincizeci de minute în bănci ascultând pe cineva a devenit, adesea, o caznă. „Viul” ecranelor e slab concurat de „viul” prezenței și comunicării profesorului. Nu ne dă de gândit asta? Că învățarea, paradigma, tehnicile, obiectivele ei ar trebui să se schimbe? Învățarea nu e atât despre lumea de ieri/de azi, cât, mai ales, despre lumea de mâine. Necunoscută. Cum înveți…necunoscutul?

Ce voi scrie în continuare nu o să placă multora. Va părea inacceptabil. Va provoca, poate, reacții în mediul academic și de cercetare care, de regulă, e greoi și (sau) ineficient în a reacționa. Totuși, aș vrea să vedem împreună dacă nu cumva putem adopta o poziție justă într-o chestiune foarte sensibilă: frauda, înșelăciunea, furtul din mediul academic și de cercetare.

Am început să cunosc această dark side of the moon care este devierea de la normele și regulile academice din 2012 când am condus Comisia de etică a Universității din București până în 2016. Ca student, fusesem instruit de profii noștri de la Filologia bucureșteană în legătură cu corectitudinea, onestitatea cercetării (chiar dacă aveam, ca student, să descoper întâmplător plagiatul unui renumit prof de atunci). Deci pentru mine și generația mea, poate și după noi, acestea erau chestiuni asimilate, erau normalitatea: să dai credit prin note de subsol, citare exactă, atribuire exactă autorilor care te-au inspirat și care, apoi, se regăseau în bibliografia corectă de la finalul lucrărilor noastre. În 2017 am înființat Centrul de integritate al Universității din București (CARFIA) iar în anul următor am devenit membru al Biroului Institutului de Cercetare a Fraudei și Plagiatului Academic de la Geneva (IRAFPA) unde am deschis linii noi de acțiune, de gândire, de conceptualizare în ce privește o mișcare și un domeniu ce s-ar putea naște: Științele Integrității. Mă opresc aici. Vreau numai să vă asigur că, de multe ori, știu ce înseamnă ca o universitate să devină vulnerabilă, în principal prin două acțiuni malefice: plagiatul (împreună cu fabricarea și/sau manipularea de date, furtul de baze de date, trucarea CV-ului academic) și abuzul și hărțuirea sexuală. Ca și în alte câteva țări, mediul academic din România le cunoaște. Iar modul în care atât Universitatea cât și Justiția le tratează e, adesea, imperfect, uneori jenant, oricum nesatisfăcător. Deși unii pași semnificativi au fost făcuți pentru a aduce lucrurile pe calea cea dreaptă.

La angajare, oricui i se cere cazierul. Trebuie să-l obții tu. În alte țări, angajatorul contactează direct Poliția și obține informația înainte de angajare. La angajare în universitate, însă, poate puțini știu, se cere un document emis în baza Legii nr. 118 din 20 iunie 2019 privind Registrul național automatizat cu privire la persoanele care au comis infracțiuni sexuale, de exploatare a unor persoane sau asupra minorilor. Asta ca urmare atât a efortuilor unor ONG-uri care au semnalat derapaje ale unor cadre didactice (hărțuire sexuală), dar și al unor investigații jurnalistice care au documentat în mod decis astfel de situații. Cu alte cuvinte, legea obligă să faci dovada că nu ești în acel Registru, fapt care, până la acel moment, garantează că nu ai deviat de la un comportament adecvat prevăzut de Carta și Codul de etică al universității ori de Legea Educației (mai nou a Învățământului superior). Dacă însă ești dovedit ca plagiator sau autor al altor tipuri de fraudă în mediul academic, tu poți „rezolva” problema în mai multe feluri: din câte știu, culpabilul își pierde urma, transferându-se sau plecând la o altă universitate, laborator etc. Rar este concediat (în funcția și de prevederile contractului de muncă). Dar cei care urmează să te angajeze, nu știu că ai comis acele fapte. Și-ți dau credit, acces la granturi și, astfel angajat, o iei de la început! S-a întâmplat (vorbesc căci știu), se va mai întâmpla. Nu există un Registru Național privind frauda academică. Singurul instrument existent, o bază de date a suspiciunilor de plagiat este plagiat.ro (Indexul suspiciunilor de opere plagiate în România), platformă creată de prof. Dorin isoc și grupul GRAUR . Deși nu e adusă la zi, se poate observa că extrem de puține titluri de doctor au fost retrase în ani. Comisiile de etică ale universităților românești expun, în mod diferit, cazurile de plagiat și soluționarea lor, cu cât mai puține detalii și fără o finalitate : dacă au constatat plagiatul și universitatea a făcut propunerea de retragere a titlului de doctor, nu știm dacă finalmente acel titlu a fost retras. Turbulențele legii privind existența și funcționarea CNATDCU au contribuit – nu odată cu bună-știință – la „ceața” pogorâtă asupra chestiunii plagiatului doctoral și a răspunderilor, a responsabilităților finale ale diverselor instituții și structuri academice. Deși au trecut peste trei ani de la ordinul de ministru prin care universităților le-au fost alocate milioane de lei pentru a crea o nouă structură internă (Birou, Serviciu) pentru a trece în digital tezele de doctorat și a le verifica de plagiat, nimeni nu știe care este stadiul acestei operațiuni, prost gândită, fără o metodologie clară privind alocarea resurselor umane și financiare și prevedere a consecințelor.

Finalizarea unui caz de plagiat sau de hărțuire sexuală în universități cere personal calificat. Universitățile aproape nu investesc în așa ceva. Ele nu evaluează consecințele unui plagiat care afectează victimele plagiatului, instituția, revista/editura care (dacă acceptă) e obligată să retragă din circulație lucrarea cu plagiat, încrederea în demersul științific corect. Un caz real, unul între altele pe care le cunosc, arată astfel: este sesizat un plagiat în teza de doctorat și în cartea care i-a urmat, Comisia de etică a universității, cu dificultate, și la o anume insistență venită și din partea unor autori străini (cei plagiați), demarează analiza sesizării și, finalmente, conchide că a fost comis un plagiat de mari dimensiuni și uzând de tehnici diferite, și recomandă retragerea titlului de doctor. Decizia apare și pe site-ul structurii de cercetare a acelei universități unde persoana care a plagiat era membră, avea un grant contractat cu universitatea. Universitatea validează decizia și înaintează la minister propunerea de retragere a titlului. Asta era acum trei ani. Prima măsură: editura acelei universități retrage cartea cu plagiatul pe care o publicase. Mai departe? Nimic. Persoana plagiatoare pleacă de la acea universitate, iar pe site-ul acesteia rămâne în continuare profilul de cercetător iar decizia Comisiei de etică pur și simplu a dispărut! O albire clasică, rușinoasă. Dar, surprise: persoana plagiatoare iese din sfera românească și o regăsim la o altă universitate, accesând un grant și etc… Cei de acolo, de fapt, nu știu cine este. Dar dacă știu, asta e complicitate și …favorizarea infractorului. Între-un caz de hărțuire sexuală, dovedit de Comsiai de etică, prădătorul a acționat rapid, și-a dat demisia și…a dispărut. Dar el avea un contract în derulare cu o universitate din altă țară. S-a comunicat acelei universități cu cine au de-a face și reacția a fost rapidă prin încetarea contractului. Uneori, nu știi cu cine ești coleg. sau dacă ai bănuieli, nu le comunici și, astfel, ajungem la: „dar se știa asta în facultate”. Se știa, dar nu se acționa. Cariere de zeci de ani au fost făcute prin plagiat serial, prin hărțuirea celor care semnalau plagiatul, blocarea dezvoltării carierei universitare sau de cercetare. Unele victime au clacat: spitalizări repetate sau decizia dureroasă de a începe alt drum.

Ce vreau să spun e că dovedirea unui plagiat sau a unui act de hărțuire sexuală este consumatoare de efort specializat, se întinde în ani, iar universitățile și Comisiile lor de etică sunt supuse unui adevărat test etic. Câte l-au trecut? Apoi, cei acuzați de plagiat și de hărțuire sexuală devin, aproape fără excepție, agresivi și hărțuiesc, amenință, angajează avocați etc. și aruncă asupra universităților un discredit greu. Dacă acestea reușesc, finalmente, să scape de astfel de „colegi”, ei/ele își vor găsi altă pășune academică unde apar puri, inocenți: căci cei care le vor da credit acolo nu știu cu cine au de-a face. Iar universitățile care au finalizat procedurile de dovedire a faptelor, nu au niciun interes să …bată toba. Dacă pot, șterg urmele.

Desigur, se poate obiecta: sunt puține cazuri, totuși…Ca și la plagiat („e numai 3, 5, 1o%”, adică…puțin), nu e vorba de număr, de dimensiune, ci de faptă ca atare. Un plagiator, un ghărțuitor e un măr otrăvit: poluează o comunitate care îl acceptase. În mod normal, comunitățile academice, de cercetare ar trebui să aibă acces la o bază de date europeană de profil, astfel încât să evite erori ce vor avea costuri mari angajând un plagiator de la București sau de la Paris. Îmi dau seama că, legal, asta pune probleme serioase privind drepturile persoanei. Dar nu insurmontabile. Am inițiat (la CARFIA) sau am contribuit (la IRAFPA) la efortul de a face compatibile normele academice cu cele juridice. Căci adesea, ce considera o Comisie de etică drept furt (plagiat, adică), legea nu-l recunoaște ca atare. Iar apelul frecvent la argumentul „la vremea aceea nu era în lege asta cu ghilimelele”, devine în timp tot mai infantil. Despre ghilimele înveți din școală, nu ajungi la doctorat prefăcându-te că nu știi ce-i aia.

Mult din cele de mai sus reprezintă preocupări de mai lungă sau mai scurtă durată și în alte țări. La ele se adaugă și îngrijorările privind folosirea extensivă a IA, nu întotdeauna în mod corect. Dar e pregătită universitatea să facă față noii lumi care s-a deschis odată cu folosirea algoritmilor, a LLM-urilor? Deocamdată, constat că numărul analizelor, comunicărilor științifice, cărților pe aceste teme e în creștere: dar când te uiți la ce fac universitățile în această privință îți dai seama de decalaj. Tehnologiile se „mișcă” mult mai rapid decât legislația. Ca să faci față trebuie, probabil, să schimbi radical modul de transmitere a Cunoașterii, de evaluare a studenților, de integrare, sub steagul interdisciplinarității, a unor discipline diferite. Notarea de la 1 la 10 și-a dovedit limpede inadecvarea la lumea noastră de azi. Care e diferența între nota 3 și nota 6? Sau atâtea puncte, atâtea credite? Uneori, e ca și cu „punctul” de pensie: el e mic, dar dorința e să fie cât mai mare.

În toamnă, voi relua cursul de Etică și Integritate Academică (EIA). Mă întreb de pe acum, deși îl fac de ani de zile, l-am mai schimbat, desigur : cum să-l încep? Trâind toți într-o societate unde vertebra etică este total decalcifiată iar valorile morale par să fie vetuste podoabe retorice ale unui discurs desuet, a angaja cu studenții o discuție pe teme de EIA pare riscant. Pentru că trebuie să conving că merită să reușești prin merite proprii, printr-un comportament normal. În România sau în alte țări unde vor voi să ajungă.

Când vine vorba în sfera publică de studenți, în general, asta e în legătură cu: burse, facilități la transport, cămine (chirii), decizii ale administrației centrale, elemente de legislație care sunt criticabile. Câteodată, hărțuirea sexuală și alte tipuri de comportament profesoral inacceptabile. Mai niciodată ceva în legătură cu un program major privind atragerea și integrarea lor în inițiative și proiecte ale administrației centrale și locale. O preocupare sistematică a statului privind încredințarea unor proiecte de îmbunătățire în linia civilizației urbane, de pildă, nu ar putea fi decât benefică. 

Mi-ar plăcea ca studenților de la Arhitectură, Arte, Vizuale, UNATC (scenografie, film), Muzică să le fie acordat mai mult credit și, mai ales, șansa, de a fi parte a unor inițiative ale autorităților centrale și locale privind modul cum arată orașele, comunele, satele noastre. Până când enormele probleme ale spațiului rural vor fi tratate consecvent și cu resurse (umane și financiare) adecvate, estetica urbanului mare și mic ar beneficia astfel nu numai de imaginația, energia și viziunea tinerilor, ci ar contribui semnificativ la calitatea locuirii și al încrederii într-un viitor al alegerilor reale. Modele de parteneriat precum cel recent (MAE-UAIM) pentru realizarea Pavilionului României la Osaka ar putea fi urmat în continuare. 

Resursele celor tineri sunt, de fapt, inepuizabile. De inteligență, competențe tehnice, artistice, talent în a găsi soluțiile cele mai bune. Ei și ele au ce „spune” și, mai ales, realiza. Desigur cu sprijinul celor care îi formează.Decât să-și ia „un part-time job”, cum îndemna recent un ministru, mai util, mai bine ar fi să li se deschidă curajos calea spre a interveni în designul, estetica urbanistică, sonoră, imagistică. Am avea toți de câștigat.

Un astfel de program national ar stimula nu numai interdisciplinaritatea, dar ar putea dezvolta soluții pentru a ne face să ne simțim mai bine în orașul nostru. Identitatea localităților, satelor și comunelor românești este prea mult claustrată în tradiții, în cultura, cutuma locului: ea pare captiva unui imaginar desuet adesea, limitat imaginativ și tributar unor modele mentale care mai degrabă fixează, rigidizează țesutul social. Tradițiile sunt de prețuit dacă fac să trăiască nu atât trecutul, care se cuvine bine prezervat, desigur, cât mai ales prezentul. Economic, dintr-un astfel de program, unde lumea antreprenorilor, mediul de business, în general, dar și cel bancar trebuie cooptați, se pot dezvolta inițiative cultural-economice care să revitalizeze nu numai ruralul, mult încremenit în subdezvoltare, ci și urbanul mic, de pildă. Cum dinamica demografică arată un adevăr statistic trist, nu numai la noi, atragerea într-un astfel de program poate conduce la revitalizare și împăcarea trecutului cu prezentul. Toată lumea e de acord că România este o țară frumoasă. Că în toate regiunile sale istorice există un potențial uriaș de dezvoltare. Energia și viziunile novatoare ale celor tineri ar merita captate pentru a contribui, alături de actul guvernării în sine, la punerea în real a acestui potential. Acest program ar trebui să aducă Cultura în chiar inima Administrației iar actul guvernării să includă acest Program ca unul din vectorii săi de profunzime și durată. 

Un Raport în acest sens a fost făcut și publicat în 1998 (In from the margins – A contribution to the debate on Culture and Development in Europe (1998). Fusese realizat de un grup independent de factori de decizie, cercetători și manageri culturali, ca o contribuție la dezbaterea lansată de World Commission on Culture and Development (UN/Unesco). Chiar dacă el avea în vedere populația marginalizată, fără acces la resurse și la Cultură, el indică clar o cale: asocierea între Cultură și Dezvoltare. Politicile noastre publice asociază mai rar și just cele două domenii. Cine analizează partea referitoare la Cultură în programele partidelor noastre politice rămâne dezamăgit. Viziunea relației dintre Cultură și Dezvoltare e marcată adesea de scheme mentale ale unor birocrați sau tehnicieni. Niciodată a unor persoane creative, capabile să imagineze. Cunosc mai bine domeniul Filologic și, în special, cel al Artelor spectacolului.  Contribuția pe care ar avea-o tehnicile teatrale, de pildă, în sfere diverse, de la comunicare, mediere, organizare, antrenamentul liderilor, formarea cadrelor, a politicienilor și profesorilor până la construcția dramaturgică  a unor programe de dezvoltare, ar fi enormă. Ca în nicio altă sferă a umanului, ideea de acțiune e constitutivă aici pentru practici diverse, benefice pentru Dezvoltare, de la cea personală la cea Economică.

Universitatea stimulează puțin apetitul studenților pentru Cercetare. Programul de care vorbesc poate include și o astfel de idee, gândită în comun cu profesorii și factorii de decizie. Rezultatele punerii ei în practică ar avantaja nu numai pe studenți (și validarea performanței lor în facultate), ci și comunitățile locale, de pildă unde autoritățile respective dezvoltă prea puțin participarea la realizarea unor obiective necesare. Oamenii locului așteaptă, de multe ori,  să li se dea, să li se spună, în loc să fie încurajați să participe. Dar pentru ca asta să se întâmple e nevoie de o altă retorică politică, de forța de persuasiune a unor lideri politici sau administrator care sunt buni profesioniști iar nu numai (dacă) buni oratori. Dar e nevoie, essential, de reducerea sărăciei și de îmbunătățirea calității vieții până în cel mai îndepărtat colț al țării.

Cei și cele care lucrăm în universitate știm – dacă ne facem serios munca – ce înseamnă să formezi, pentru sarcinile practice, dinamica de grup sau subgrup prin care, odată tema precizată, studenți să fie liberi să imagineze și apoi să pună în practică o idee fundamentală a cursului. Nu odată, în cazul meu, prezentările lor mi-au produs o admirație reală, sinceră. Spun rar “Bravo”, dar când o fac, explic de ce. Și validez nivelul de performanță al acelui grup de studenți și studente (dincolo de…note; dar la mine feedbackul dat de mine era obligatoriu, spre surpriza unora). Au fost cazuri în care, și la ai noștri dar și la studenții Erasmus, reacția față de acest nivel de performanță s-a tradus prin …regretul de a nu fi pus la lucru imaginația, creativitatea și frame-ul în care era inclus exercițiul. Pentru că facultatea, universitatea nu îi încurajase sau, dacă au fost curajoși, au fost …temperați. 

Nu cred că ne mai putem permite, în actualul context, să așteptăm pur și simplu să …treacă criza. Criza, cum știm, poate fi și o nouă șansă de relansare. Un Program precum cel sugerat mai sus poate, simbolic, să fie steagul acestei relansări. Dar el trebuie înălțat pentru a fi văzut, crezut, iar relansarea gândită și realizată.

Ca și alții, sunt descurajat, revoltat, stupefiat etc. despre nesfârșita „inventivitate” a utilizatorilor limbii române. Din toate direcțiile, au forțat intrarea în română a unor cuvinte, a unor termeni, noțiuni, concepte ca și cum ar fi firesc să se întâmple așa. Din toate direcțiile scrierea, vorbirea ei au suportat forțări, o plajă largă a lipsei de sens, de logică, de alegere corectă a vocabularului. Învățasem la Filologie că limba e un organism viu, că reflectă schimbările, adoptă noi cuvinte necesare pentru o mai bună înțelegere. Sigur. Dar fără tratamentul haotic cu…steroizi lingvistici ca acum. Constatăm, de fapt, un amplu „efort” de corupere a limbii române, de forțare, apar neîncetat cuvinte străine românizate sau forțate ca atare să fie adoptate în scris/vorbit (în principiu nu e nociv, dar frecveța celor inutile, când ai corespondent în română, devine foarte mare), pronunții, dezacorduri, sensuri aiurea care intră încet-încet în ADN-ul său. Ce / cum vorbim astăzi? Cum scriem?

Nu mă aștept – deși ar fi îmbucurător – ca Academia Română să se revitalizeze în sensul unei lucide pronunțări în materie. Mai degrabă, m-aș aștepta ca facultățile de Filologie să examineze stadiul actual al problemei. Dacă, firește, prezintă interes.

Lăsată de capul ei, limba română este azi o pradă, victimă și o riscantă deschidere spre construcția lipsită de sens sau, mai rău, ce pretinde a avea sens. Starea de acum că în Școală nu oferim copiilor, adolescenților discipline, programe care să formeze folosirea corectă a limbii române, logica discursului și folosirea rațională a argumentului, e deja cronică. Cine apară azi limba română de malformarea ei?
Au trecut și alții prin asta. Anglia cu engleza, de pildă. Odată cu mărirea numărului de tipărituri în secolele 16 și 17, intră în engleză enorm de multe cuvinte care modifică radical câmpul lingvistic, semantic. Daniel Defoe și John Dryden, exasperați, cer înființarea unei Academii a limbii engleze, urmând modelul Academiei franceze (1637). Mai mult, Jonathan Swift face oficial în 1712 o „Propunere pentru corectarea, îmbunătățirea și cunoașterea limbii engleze”, trimisă prim-ministrului Reginei Anne. Swift scrie:

Domnul meu, în numele tuturor persoanelor Educate și Binecrescute ale națiunii, mă plâng Domniei Voastre, în calitate de prim-ministru, că Limba noastră este extrem de imperfectă; că îmbunătățirile sale zilnice sunt proporționale cu corupția sa zilnică și că Pretendenții la lustruirea și rafinarea ei, au înmulțit în principal Abuzurile și Absurditățile; și că, în multe cazuri, aceasta contravine fiecărei părți a gramaticii.

Vă imaginați o astfel de scrisoare azi trimisă prim-ministrului de către persoanele „educate și bine-crescute” ale României ?

Academia aceea, firește, nu s-a înființat. Engleza și-a continuat bătăliile sale în epoca Industrializării. Joseph Piercy descrie evoluția unui fenomen care, în sine, este unic, în The Story of the English. How an Obscure Dialect Became the World’s Most-Spoken Language (2016). Numai între 1750 și 1800 au fost publicate peste două sute de ghiduri de Gramatică și Manuale. De la limba vorbită a unei insule Engleza a devenit una a globalizării. Cu efectele pozitive îngemănate cu cele nocive, adesea coercitive.

Aventura limbii române este fascinantă. În câteva secole, Româna devine nu numai „steagul” unui teritoriu, ci și matricea spirituală a identității naționale. Ne identifică, dar ne și diferențiază în partea asta de lume. Bucuria, plăcerea de a o vorbi, de a scrie sunt inestimabile. Ar trebui să ținem la ea ca la…ochii din cap. De o folosim bine, ne face să fim. Iar dacă poți face același lucru în Engleză sau în oricare altă limbă (străină), ești mai bogat. Pentru mulți, la noi, Româna pare o limbă străină când observi, semnalezi sau corectezi miile de erori zilnice, în scris, la tv. Nu mai știu cum e corect. De fapt, când o limbă străină nu mai e străină? E limpede, când o vorbești/ o scrii bine, corect. Adaug: când poți face construcții, lingvistice, semantice, glume în acea limbă. Ce e mai greu: să știi foarte bine …limba maternă sau să știi (f.)bine și o altă limbă. Răspunsul la întrebarea din titlu? E, desigur, individual. Și permanent. Dacă va trece o zi fără să mai auzim ora doisprezece, înseamnă că începem să ne facem bine.

Vă aduceți aminte de un congres, o adunare mare a marelui partid când Marcel Ciolacu se adresa de la tribună cu „nea Paul” (Paul Stănescu), „Sorin” (Sorin Grindeanu), „Mihai” (Mihai Tudose)? Au fost atunci câteva articole de presă privind această …familiaritate expusă public. Care, de fapt, ascunde nu numai o complicitate de clan, dar și o îngustă, rudimentară percepție asupra societății. Care, electoral, a funcționat. Mulți susțin pe „nea”, mai puțin pe „domnul”.Nu știu dacă d. Grindeanu are rangul pesedist de „nea Sorin”. Ce văd însă, și-l distinge între membrii clanului, este mersul acela cu mâna stângă-n buzunar (buzunarul său, să fie clar), cu capul bâțâindu-i-se a la șmechereala cuiva care – vă mai aduceți aminte – nu numai că declarase fals o carte în cv-ul său, dar spunea lejer, într-o emisiune tv, că s-a trezit și cu o diplomă de master de care masterat nu-și mai aducea aminte?! Cred că-l recunoașteți acum pe…Președintele Camerei Deputaților din Parlamentul României. El este acela care deunăzi se întreba public, referitor la o declarație a lui Dragoș Pîslaru, ministrul Investițiilor și Proiectelor Europene, ce-o fi „în capul” ministrului? Care, tehnic, și pe baza unor performanțe remarcabile în exercițiul său de europarlamentar, explica situația banilor europeni atrași în infrastructură la preluarea portofoliului și cum el, echipa sa și cea a MAE au reușit să convingă o înaltă responsabilă a PNRR să redimensioneze ceea ce părea să fie fonduri pierdute de România.

Clanul „nea”, se știe, e mai puțin școlit, gândește adesea ca mingicarii de cartier care, puși să joace performant pe teren mare, cu reguli de arbitraj clare, cu public real (o țară de 17-18 milioane), dacă nu se fac de râs, joacă prost și fac, adesea, mai mult rău. Căci atât îi duce capul. Cum s-a întâmplat până de curând. Dar oameni ca ministrul Pîslaru, oameni din generația sa, intrați mai mult sau mai puțin recent în politică, trebuie acum să scoată, în actuala guvernare, o țară întreagă acoperită de căciula unor „nea”. Ce-o fi în capul lor, al lui nea Marcel, nea Sorin, nea Paul, nea Mihai și ejusdem farinae (scuze „nea” pentru expresia asta care are, în latină, origine sută la sută agrară, „din aceeași făină”)? Mulți s-au întrebat, s-au revoltat, au protestat, s-au resemnat văzând cum, mereu, în înalte poziții în stat și guvern ajung „nea”. Dar cum apar politicieni mai tineri și competenți, care au realizat performanțe notabile, remarcabile pentru România, sunt repede vânați: „nea” nu suportă competența, respectul pentru reguli. Nu încurajează gândirea organizată, cu rază mai lungă de acțiune în beneficiul celorlalți. Le plac șmeneala, bâțâiala, zâmbetul parșiv.

Știm că există România dincolo de „nea” deși negura produsă de „nea” e ca mlaștina care te trage în jos. Dar știm că există România acelor oameni care înțeleg ce (li) se întâmplă, care urmăresc tenace să aibă o pregătire solidă, să fie buni profesioniști, să-și construiască viața și să aibă propriile opțiuni în România. (De aleg s-o facă în altă parte, o decizia personală, de necriticat/invidiat.) Ce e „în capul” lor e prețios căci ieșirea României din starea actuală se bazează pe resursele lor. Sunt oameni care nu vor în ruptul capului să ne fugă țara de sub picioare. Oameni care muncesc foarte mult pentru realizarea unor obiective de țară în condiții corecte, cinstite, cu o etică a muncii pentru care „nea” nu are respect. Căci „nea” a ajuns ușor în vârf. Dar țara de dincolo de „nea” merită construită în continuare.

Dar ni se cere acum să facem sacrificii. Dar observ(ăm) că unele decizii nu sunt bine chibzuite (pentru Școală, pentru Cultură). Dar înregistrăm, cu surprindere, cum președintele sesizează CCR pe o temă sensibilă încă iar percepția publică e a unei stări de confuzie dacă nu de perplexitate. Cine examinează logica susținerii intervenției președintelui la CCR pe această temă, va observa că ceva șchioapătă și e în răspăr cu logica de funcționare a unui stat democratic deși președintele, pare-se, asta a vrut, să protejeze democrația. Sunt cetățeni, nu puțini, care cred încă, spun tare că în democrație „sunt liber”, „fac ce vreau”, „nu mai vreau cenzură” etc. Veți observa că tocmai aceștia nu contribuie – dacă – la dezvoltarea democratică a țării.

„Nea”cultura intră insidios în ADN-ul nostru democratic. Dezvăluirile recente privind imensele salarii, indemnizații, sporuri primite de „nea” șochează pentru că acestea sunt uriașe în raport cu regimul salarial, al legislației privind acordarea lor, și pentru că banii sunt primiți fără ca vreo autoritate să evalueze îndeplinirea unor criterii de performanță. Când acestea există, totuși, se vede că sunt realizabile și de persoane aflate mai jos în ierarhia „nea”culturii. Ce face/încearcă acum guvernul în direcția extirpării tumorilor bugetare e curajos. „Beneficiarii” cu…tumori, cei din jurul lor, dar nu numai vor rezista, vor fi „rezillienți” în speranța că situația se va…”redresa”. Tensiunile bugetare, temeri salariale și viitorul locului de muncă în măsura în care sunt reale, ar putea fi și prilejul unei uriașe reconsiderări a ideii de muncă, a reașezării relațiilor sociale într-o altă matcă decât cea a clanului „nea”. O schimbare, poate lentă, dar neapărat profundă poate fi benefică pentru țara de dincolo de „nea”. „Harta” ei trebuie desenată corect pentru a fi în acord cu „teritoriul”. Deși o hartă nu e același lucru cu teritoriul. Realitatea teritoriului e aceea care ne poate repune în acord cu noi. E greu. Căci nu vedem viitorul în același fel, obișnuiți mereu să sacrificăm prezentul fără o „hartă” corectă a țării de dincolo de „nea”. Încă nu apare acel tip de discurs public care, dincolo de profesionalism, seriozitate, competență – care încep să se vadă – să inspire, să crească optimismul lui „credem că se poate mai bine și mai corect, mai cinstit”.

Zgomotul și furia ultimelor două săptămâni sunt îndreptate, cu prioritate, spre cei care au adus România în dezastrul financiar de acum, la un nivel de îndatorare care dă fiori. Cum se vede, se știe, mulți sunt și în noul executiv sau la volanul partidelor. Mașina de partid, retrogradată acum la rang de căruță, a dat cu oiștea prosperității în gardul prostiei și dezmățului bugetar-s(in)ecuristic. Tati și partidul său au făcut tot ce au putut să ne protejeze de viața asta competitivă. Viață de cetățeni. De europeni.Ne-au mai dat tihnă, să ne bucurăm. Dar Tati n-a fost singur. Complicitatea de partid și de stat, care s-a revărsat în tot mai mici complicități la nivel local, până la a stăpâni un oraș, ba chiar un județ, pare să fi trecut de șocul inițial al „palmei” date de electorat în decembrie. S-au speriat puțin, dar și-au revenit după ce Tati și partidul său au pus condiții să vină la guvernarea care culege „roadele” a ce tot ei au semănat. Și acum ni se cere să dăm de la noi ca să redresăm țara care a luat-o razna pe miriștea PNRR-ului unde sacii de bani europeni nu sunt ridicați nici acum. Bugetul statului stă să crape ca o piele prea întinsă peste corpul umflat al bolnavului. Noi suntem acum la ATI. Ultimele guverne dacă n-au făcut spitale, au reușit să facă din România cea mai mare secție ATI.

ATI înseamnă Anestezie și Terapie Intensivă. ATI. Unde-am fost aduși de Tati. Ironia soartei, succesorul lui Ceaușescu, „mare patriot, n-a vrut să avem datorii”, este acum internat tot la ATI. Primul Tati după 1989 e acum pe oxigen. Noi?

Ce se observă acum, între altele, e că ăstora de la ATI „doctorii” politici trebuie să le spună, pe înțelesul lor, că e groasă, că așa nu mai merge cu dezmățul bugetar, că „gata cu sinecurile”, cu lipsa de bun simț. Mai multă decență, tovarăși! De spus e ușor, dacă ai un plan de comunicare și tipul ăla de discurs care, simplu, credibil, cu etos, patos și logos, să convingă secția ATI numită România că trebuie să nu se opună intervențiilor chirurgicale succesive ce se anunță în acest semestru. Numai că „doctorii” nu (prea) le au cu comunicarea, mai ales cu convingerea altora. „Să restabilim încrederea”. Da, sigur, dar cum să am încredere eu în tine care ești lipsit de minima etică guvernamentală. Accepți, numești persoane care sunt incompetente dar obediente în continuare. „A fost parte din negociere”. Erau situații, în istorie, de mare criză, când însăși ființa unui neam era în joc. Și atunci elitele își scoteau podoabele din aur, tot ce aveau de valoare, le depuneau la picioarele liderului ca să sprijine efortul de apărare. Sigur, ar fi un SF comic să vedem scena cecurilor și viramentelor bancare aruncate de elitele politice la picioarele prim-ministrului/președintelui. Pentru a da un exemplu – dar nu simbolic, ușor penibil precum al ministrului Educației – pentru a face un prim pas în vederea restabilirii încrederii. Ăștia de la ATI, mulți abia mai respiră. Nu le arunci în față că ai restrâns un Consiliu de administrație de la 17 la 5 membri. Planul de comunicare al guvernului nu e încă copt astfel încât să vedem că, dincolo, de vorbe, faptele vin una după alta. Planul de comunicare nu înseamnă numai a stinge focurile, mici acum, ale „rezistenței” sindicatelor, asociațiilor, diverselor subsisteme etc. La noi la ATI, înainte de operația chirurgicală, esențială pentru reușită este anestezierea pacienților. Și cum ne anesteziază? Există un plan, cu termene, cu comunicatori credibili care să vorbească sincer, dar cu argumente/fapte, în ce privește „sacrificiul” care ne este cerut?

În marea secție ATI, s-au făcut câteva intervenții chirurgicale, încă se așteaptă operațiile alea mari, pe creierul lui Tati și al partidului său, pentru a extirpa tumora care din 1989 încoace n-a încetat să frâneze dezvoltarea corpului social. Sub lozinca și credința că oamenii simpli, cu venituri mici, trebuie protejați, s-a dat cu bani în populație. Oamenii aceștia evident că trebuie sprijiniți nu protejați, trebuie să le creezi – dacă vor/pot să muncească – contextele organizaționale care să le permită să se și să-și întrețină familia. Ce faci cu bolile, ale lor și ale altora, pentru care e nevoie de resurse bugetare uriașe? Dar și spitale. Tati și partidul său, dar și ceilalți complici la dezmățul bugetar, nu (prea) s-au gândit la asta. Ei au dat, să fie primit!, dar banii ăia, luați cu dobânzi tot mai mari, au fost ca drogurile: ca să „funcționezi”, ai nevoie de ele, ele costă, te-mprumuți ca să-ți cumperi zilnic substanța care te va duce-n groapă. Dar ei tac cu talent acum. Dar au pus condiții ca să vină să (ne) guverneze. Din nou. Nu vi se pare că e o bătaie de joc? Adică e un joc în care ăștia de la ATI suntem bătuți zilnic și electoral.

Inutil să vă spun că la ATI ei nu sunt internați. Mediocri, incompetenți, cu studii ca vai de mama lor, când nu sunt obținute fraudulos, ei au dezvoltat, cu instinctul sigur al barbarului, terapia prin indecență, dispreț față de ceilalți. Când încasezi lunar o sumă exorbitantă, pentru care nu trebuie să-ți bați capul (prea) mult, și n-ai nicio tresărire etică, vorbește barbarul din tine. Unii spun că au luat-o că așa e legea! Dar au cerut schimbarea ei dacă a strigat etica din ei?

Terapia prin indecență și dispreț s-a transmis până în cel mai izolat sat. România din capul lor e, de fapt, vacanța cu all inclusive. Iei cât poți de la toți. Fără odihnă. Noi, la ATI, ne uităm acum cum suntem distribuiți în rolul principal: vom fi Eroul care va salva țara. Căci ni se cere să fim în prima linie. A sacrificiului. Nu știu ce pot face tinerii politicieni veniți în lumea asta politică care nu și-a mai schimbat „desuurile” de 35 de ani. Ei/ele sunt încă înconjurați de Tati, mai mulți Tati, cu care trebuie să conlucreze. Or avea vreo șansă?

Noi, la ATI, așteptăm programarea intervențiilor chirurgicale, ne întrebăm care anestezist o fi mai bun, să nu simțim nimic, așteptăm să ni se comunice planul, termenele și cum e cu asumarea. Vorba asta a făcut carieră. Ca și altele. Dar fapte care să definească o carieră noi nu (prea) am văzut. Am văzut …cariere. Citești unele CV-uri și nu îți dai seama la ce e bun omul ăla? Ce știe să facă? E întrebarea pusă la angajare. Numai că pe „doctorii” politici nu i-a angajat nimeni. Au ajuns pe listele lui Tati, prin căi, mijloace potrivite. Și-au rămas acolo. Nu-s singuri. Și-au adus fiul, fiica, nașul, sora, soacra, mama. Analizele lui Valeriu Nicolae ar fi trebuit să fie urmate de demisii, plecări rușinate. Intervențiile unor intelectuali, ale unor profesioniști ai Școlii, ai Finanțelor, ai Economiei nu îi scot pe aceia din bunăstarea lor. Ce și-au asumat? Nimic. Mulți au jurat pe Biblie, pe Constituție. Ce valoare mai au acestea când suntem cea mai mare secție ATI din Europa? Dar lui Tati nu-i e rușine de ce-a făcut. De ce? Omul n-are nicio vină: în marea carte a limbii române i-a lipsit pagina cu litera R.

Sigur că nu mai putem rămâne aici. Trebuie să ne mișcăm. Să ne asumăm sacrificiul. Toți. Trecutul e trecut, dar, totuși…Tati și ai lui au angajat țara în datorii uriașe. Ce-ar fi să contribuie și ei la …redresare? Dar pe bune. Experții spuneau când și când: nu e bine. Dar nimeni, din posturile-alea bine remunerate n-a zis: nu e bine, vom ajunge la ATI. Și dacă nu era ascultat, să-și fi dat demisia căci însemna că expertiza lui n-avea nicio valoare. Și dădea astfel un semnal.

Vorba poetului: ieșim noi cumva la lumină. Până atunci: Tati, noi suntem la ATI.

Ne vom da jos din pat și luni dimineața. După votare. În ce țară? În România.

Se scrie, se vorbește enorm în aceste zile despre cei doi candidați la președinție. După anularea primului tur din noiembrie 2024, acest tur doi de acum va face și mai clară, disperant de clară, diferența de timp istoric în care trăiesc, coexistă, votanții celor doi candidați.

De va câștiga favoritul celor care își pun nădejdea în apostolul vrajbei între oameni, în cruciada celui care se acoperă mereu cu steagul tricolor pentru a deveni icon – ul unei părți a populației, cum va construi acela apropierea între cei divizați? Cu cuvântul vrajbei, cu apucăturile de fost șef de galerie la fotbal? De ce promisiunile lui, recentul comportament de mironosiță apropos de UE, fonduri europene etc. ni-l arată ce e, de fapt: un steag tricolor din care a rămas numai bățul. Cu care împunge, amenință. Drepturile omului, libertatea ca valoare a democrației, bunul simț? El știe că cei și cele care îl iubesc nu cunosc acestea. O icoană e bună de pupat. Între ce reprezintă ea și viața celor care îl văd ca pe cel ce duce cuvântul domnului (C.G.), se așterne un drum pavat cu speranța în ce li se va da, peste noapte, și cu prostia omenească.

De va câștiga favoritul celor care își pun nădejdea în mesagerul unei epoci a decenței, a discursului rațional și a construcției încrederii ca terapie și motor ale dezvoltării societății, cum va construi acela apropierea între cei divizați? Cu cuvântul care construiește apropierea între cei și cele trăind în timpi istorici diferiți, cu înțelegerea celui care foarte mulți ani s-a luptat în societatea civilă pentru apărarea unor drepturi, cu reconstruirea încrederii, ca primar al Capitalei, că orașul, cu greu și în timp, va fi mai primitor cu locuitorii săi. Acela are avantajul că nu e o icoană. E un om care vrea să aibă, ca toți și toate, o viață normală, decentă, într-un stat care îi are în vedere pe toți. Cred că acesta e o voce a rațiunii, nu a iraționalului. Angajamentul său european e credibil. Al celuilalt, după apucături, vorbă și bezmeticeala afirmațiilor publice, e o mascaradă. O icoană murdară.

Acum nu e suficient numai votul. E vorba de a afirma răspicat că societatea românească nu poate fi terenul unei aventuri politice care va pulveriza ceea ce, cu eforturi, greșeli și ezitări mari, a reușit să consolideze în direcția europeană. E și o alegere care să dea speranță și încredere că Școala va fi mai bună pentru toți copiii. Aceștia, într-o bună zi, vor putea judeca cu propriul lor cap și nu vor delega alegerile de viață unor icoane murdare. Poate nu toți, dar cât mai mulți.

Desigur, ești scârbit, ți-e silă de cum viața ta a fost întoarsă pe dos de ce vezi, de ce auzi. Nimeni și nimic nu-ți inspiră încredere. Ai vrea să fii lăsat în pace. Pace?! Cum adică? Unde trăiești? Nu te interesează cum îți va fi ziua de mâine, anul ce vine? Și mulți alți ani? Sigur, se poate trăi și așa. Dar ți-o faci cu mâna ta, cum se spune. Inutil să te mai plângi după.

Eu nu mă bag, nu fac politică. Alegerea din 18 mai nu e atât despre politică, cât mai ales despre viața în democrația asta imperfectă, în nivelul de siguranță euro-atlantică. Ce bine ți-a făcut ție Moscova din 1947 încoace?

Cunosc reticența unor (multor?) universitari, oameni ai Școlii, în general, privind participarea la vot. În Carta universitară e vorba și despre angajamentul societal al universității. E vorba de răspunderea socială prin a face să triumfe valorile morale, cele democratice. Nu cred că mai e momentul acum al indiferenței, ignorării unei alegeri importante. Nu uitați că e vorba de țară. Cum va arăta ea cu un președinte care, la granița ei, nu stă la rând la control, ba bate cu pumnul în geamul ghișului ofițerului de frontieră?! Dacă frontiera nu e apărată, respectată chiar de cel care vrea să fie președinte, la ce te mai poți aștepta? Dar știm de câțiva ani cum poți încălca frontiera și bombarda și ucide. E strategia Moscovei: vine peste tine.

Ce ne facem noi cu noi?

E o alegere fundamentală acum. Nu de partide, ci de destin. Personal și istoric.

Ieri, 9 mai, un spectacol regizat la Iași de un foarte cunoscut fost actor a fost suspendat pe motiv de …vreme nefavorabilă. Pe 5 mai, pe Facebook, actorul amenințase: „„turul II vine însă ca un val imens și veți ajunge în canal sau la canal”. Departe de a fi un necunoscut, actorul a avut celebritatea sa artistică, a fost și ministru al Culturii, deputat, plimbăreț pe la mai multe partide. Ca și alți câțiva actori renumiți (unii au și doctoratul!), ce ies din când în când în sfera publică violentând buna judecată, și acesta se simte pe „val”, valul urii împotriva celor care, în mintea sa, strică poporul, și vor valori europene, democrație consolidată, securitatea euroatlantică. Categoria aceasta de actori susține de mai multă vreme un naționalism misticoid, prezent insidios în țesutul social românesc. E și „vitamina” care a augmentat, între altele, gălăgia lipsită de miez – dar nu de reacție brutală – a „suveranismului” de acum.

Amenințarea cu „canalul” a provocat reacții de câteva zile. Nu e prima dată când o astfel de amenințare pre-electorală e azvârlită precum sulița sălbaticului în necunoscutul îmbrăcat și vorbind ALTFEL Reacția viscerală împotriva civilizației, a democrației, imperfecte cum este ea, nu e o noutate. Vedem și acum că ea prinde un contur tot mai amenințător cu – era de prevăzut, firește! – noul nazism rusofil ce îndoctrinează un popor. Ceea ce a spus pe 9 mai, la Moscova, Putin, nu e numai o blasfemie față de istoria ultimului război mondial, ci și o manipulare grosolană a adevărului istoric. E reacția majoră a unui sălbatic care vrea ca toată lumea să fie ca lumea sa. Și atunci, de la „denazificarea” Ucrainei la …”denazificarea” Europei, dar și a altor părți de lume nu e greu de imaginat ce urmează să se întâmple. Nu sunt istoric, dar am avut o perioadă în care m-am documentat în ce privește ascensiunea nazismului în Germania și modul în care artiștii, intelectualii, lumea academică – ca să nu mai zic de un întreg popor – au fost seduși, unii, însă, terorizați de noua retorică a sălbăticiei. Care a dus la zeci de milioane de morți. O retorică promovată într-o țară, Germania, cu un uriaș potențial economic, științific și de administrare a unor procese complexe. Toate au fost puse, în anii ’30 și după, în slujba managementului terorii, a morții. În 1945, țara era la pământ.

Faptul că promovarea urii, a anihilării celor care vor, gândesc, vorbesc ALTCEVA țâșnește și acum, după ce mersul bâlbâit, uneori redardat, al României pe calea majoră a îmbunătățirii performanței sale ca țară, a dat rezultate, nu miră, dar nici nu poate fi acceptat. Acești mici tirani jenați de valorile democrației și de drepturile omului au și ei (și ele) dreptul să vorbească. Dar când amenință, natura barbară a ființei lor iese la iveală. Ei nu vor să construiască Binele comun (asta e greu, deh!), ci vor să curgă sânge ca să elimine ce cred ei că e Răul. Când un om judecă astfel, el intră fără dubiu în subspecia sălbaticului. Unde se simte bine. Căci nu-i plac prea multe reguli. Și atunci, pentru el, canalul e soluția eliminării până la noua „curățenie” socială. Nu sovieticii îl învățaseră pe Gheorghiu Dej cum să scape de cei și cele care erau contra, erau altfel? Și aceștia au fost aruncați la Canal. Distruși. Ei și familiile lor.

Unui astfel de discurs, unor astfel de oameni trebuie să li se spună un NU hotărât. Iar artiștii nu au nevoie de „vremea nefavorabilă” pentru a reacționa în fața sălbăticiei. Ar putea să afirme valorile în care cred. Cum a făcut și încă face un actor. Victor Rebengiuc.

Când doi se “ceartă”, al treilea câștigă? Asta pare să fi fost intenția anunțată atunci când cei doi președinți, american și ucrainean, au fost față în față la Casa Albă. Fiecare voia ceva de la celălalt fără să …fie în aceeași cameră. Nu într-o logică a negocierii, ci într-una a “deal”- ului. “Dialogul surzilor?” Nu cred. Vorbe cu care s-au “împușcat”? Da. Care a fost sensul?

O întâlnire într-un context de conflict atât de mare trebuie pregătită. Cu mare atenție. Privind protagoniștii acestei întâlniri m-am gândit cum, uneori, un curs al istoriei poate fi decis dramatic, tragic în câteva minute. Privindu-le gestica, mimica, ascultând cum rosteau “replicile”, cum creștea tensiunea, cum “baciul” ucrainian era împins la colț de cei doi “baci”, unul american(cu vice-baciul), altul, cel moscovit (prezent …indirect) care, “Mări, se vorbiră, Ei se sfătuiră, Pe l-apus de soare, Ca să…” Ca să ce? Când cel ucrainian a realizat “ambuscada” de situație și comunicare ce-i fusese pregătită, era prea târziu pentru a mai negocia ceva. Deal-ismul baciului american dădea pe-afară, nervos. Să nu înțelegi tu, care ești în război și vrei sprijinul meu, că trebuie să-mi iasă și mie ceva?! E vina ta că îți mor oamenii, nu trebuia să începi războiul, nu-mi arăta mie poze, fă ceva să te înțelegi cu moscovitul. (Adică cu cel care a început războiul.) Nici baciul ucrainean, deși a rezistat stoic, nu s-a abținut de câteva ori. Când a dat drumul la „lebăda neagră”.

“Scena” aceasta, văzută probabil de cel mai mare public ce se poate imagina, este o marcă globală a decăderii dialogului, a eșecului negocierii în trei. Când am citit prima data despre tipul acesta de negociere – era un articol foarte bun din Harvard Business Review – am reținut că, pentru ca doi participanți la o negociere care nu ajungeau la o înțelegere să obțină, totuși, ce doreau, era nevoie de implicarea celui de al treilea partener căruia trebuia să îi iasă un câștig, oferind, desigur, și el ceva din care ceilalți doi puteau câștiga, chiar dacă la modul compensator. Win-win-win. 

Dar “lebăda neagră” a negocierii a apărut în scenă, la un moment dat, și regula ei a fost încălcată: “să nu fii rău cu cineva care te poate răni nefăcând nimic”. Scena aceasta a întâlnirii a deraiat, într-o privință premeditat, de la respectarea celor trei reguli ale unei negocieri: să pregătești regia scenei în vederea obținerii a ceva pozitiv, să existe o structură clară și o discuție reală în vederea obținerii a ceva pozitiv. În scena aceasta nimic nu a apărut din tipologia negociatorilor, care pot fi conciliatori, analiști sau asertivi. Asertiv, adică acel comportament comunicațional bazat pe claritate, onestitate, respect, chiar pe afecte. Ce am văzut eu a fost un eșec al ascultării celuilalt, al înțelegerii situației în care se află. Unul aflat în faza deal-ismului, nervos că celălalt nu era recunoscător și nu ceda în fața agresorului moscovit, iar celălalt sub presiunea enormă a purtării unui război pe care nu el îl declanșase. Business, respectiv moartea pe front, cu pierdere de teritorii. Primul voia să nu mai fie perdant, prin susținerea financiară acordată deja, dar insista că vrea pacea, celălalt voia să fie sprijinit în continuare negociind accesul primului la resursele propriei țări. 

Ce ne spun astea? Plecând de la această scenă șocantă, putem vedea că agresivitatea logicii tip let’s make a deal, duce spre, aș zice, noul deal-ism global: orice numai deal să fie, fără considerente de alt ordin. Decăderea dialogului pe care o menționam, e consecința deformării progresive a logicii, a  argumentării și a situației comunicaționale. Țara baciului american e renumită prin promovarea în Educație a retoricii, public speaking, a debate-ului. Acum trei secole, retorica a făcut primii pași în curriculumul universitar iar în secolele 19 și 20, aceasta și argumentarea alături de dezbatere ca formă de dialog a punctelor de vedere sunt deja implementate în activitățile școlare. Înființarea, în 1914, a Asociației profesorilor de vorbire în public marchează profesionalizarea unei abilități extrem de utile în Drept, Științele politice și Studiile Media. Desigur, baza celor de mai sus a fost aducerea în America de către coloniștii europeni a fundamentelor greco-latine în ce privește Retorica.

Cei vechi știau deja că fără controlul pasiunilor, nu poți convinge. Nu poți obține ce ți-ai propus. Triada de aur Logos-Patos-Etos a fost gândită de Aristotel pentru a permite să convingi prin argumente, prin implicare emoțională, prin credibilitate. Secretul de aur e echilibrul între aceste trei moduri ale persuasiunii.

Ne putem da seama că la nivelul politicii mari a convinge e esențial. Acel nivel unde realitatea concretului dispare progresiv pentru a ajunge „sus” sub forma inevitabilă a unui tip de violență sau presiune – cel „mic” nu poate face astea decât dacă este extrem de convingător – care generează decizii ce pot afecta negativ realitatea aia a vieții de zi cu zi a miliarde oameni.

M-am gândit că pregătirea liderilor politici – a căror mică anvergură în lumea de azi e unanim constatată – dacă nu include serios arta argumentării, a dezbaterii, a vorbirii în public, nu are mari șanse să obțină ce-și doresc aceștia pentru țările lor. Persoana care ești într-o „scenă” precum cea văzută de curând, e, de fapt, personajul unei „piese” în curs de punere în „scenă”. Și atunci vorbim de tehnici teatrale care sunt fundamentale să-ți înțelegi personajul ce urmează să îl „joci”. În teatru, pentru a convinge, trebuie să repeți mult (textul, mișcarea, gestica, mimica) până când fixezi personajul și dinamica sa în scenă. În negocierile economice, unde adesea e căutat, ca în politică, un tip de compromis, în medierile în cazuri litigioase (le cunosc bine pe cele din lumea academică), pregătirea pentru a performa rolul de negociator, de mediator e un semn major al profesionalismului. De aceea, cred că, cu cât acest tip de pregătire care uzează de moduri și tehnici ale convingerii din arta teatrului este introdus în echipamentul formării în Școală, e introdus cât mai devreme, cu atât rezultatele pot schimba, în timp, construcții sociale deficitare. 

Cineva care este antrenat să înțeleagă critic un text, să obțină argumentele pe care se bazează ideile acelui text, cineva care știe să asculte pe celălalt într-un dialog, cineva care și-a dezvoltat, conform fizicului și personalității sale, un tip de expresivitate, are mari șanse, mai ales dacă e bine intenționat să convingă pe ceilalți fără a-i leza în vreun fel, ci ajutând la înțelegerea în comun a ce se întâmplă. Școala ar trebui să facă asta. Începe să o facă și la noi. Cu pași mici, deocamdată. Teatrul poate fi o „distracție” dar, ca și muzica, e, de fapt, un mod inestimabil de a-l înțelege pe celălalt pentru a fi împreună. 

Zgomotul și furia prezente în „scena” din Biroul Oval întârzie revenirea la viața comună. Un reportaj văzut de curând arăta imagini dintr-o școală ucraineană unde copiii și profesorii, educatorii lor lucrau exerciții, făceau temele. În Harkov. În subteran. Tot acolo, în altă parte, artiști ofereau în continuare publicului înțelegerea lor și un sentiment al demnității care venea și din arta lor. Când vor vedea lumina zilei? Cu ce preț? Căci ei nu știu despre cum se negociază viața și moartea lor. Nu știu că ei și ele sunt subiectul deal-ismului.

Chiar, la ce bun? Cui folosește? 

Lumea artelor spectacolului are, cum se știe, o forță de seducție unică. E o lume a artiștilor, a celor care au ales un drum neobișnuit. Și care au (mari) probleme în a-și păstra și afirma acest statut. Nu toți și toate au acest blazon, „artist”, nu toată lumea din această lume îl merită. Meseriei de actor, regizor, scenograf puțini și puține îi adaugă acel tip de expresivitate care semnifică în scenă. Dar fără ei/ele caratul excelenței nu ar mai fi vizibil. Ca în sport, ca să ai un câștigător, trebuie să ai competitori, cei/cele care s-au înscris în cursă pentru a…câștiga sau pentru a ajunge la finiș? A ajunge la finiș înseamnă să îți faci onest, corect meseria, profesionist. Cu fiecare reprezentație. Cu sacrificiile respective care nu există în alte meserii, profesii. Excelența e garantată de premii, de pildă, dar n-aș absolutiza: sunt artiști excelenți care nu sunt premiați. Uneori nu-ți vine să crezi că actorul X, actrița Y, regizorul Z sau scenografa W fac performanță dar trec under the radar al instanțelor care premiază. În situația asta, dar și în prima spunem: calcule, opțiuni ideologico-politice, favoritisme. Grav e când e vorba de lipsa de competențe a celor care judecă și dau premiile.

            Am văzut poate nu chiar de la începutul drumului meu în critica de teatru în ce constă importanța scrisului despre teatru, dar și a acțiunii de dezvoltare a reflecției asupra fenomenului. Iar drumul acesta este unul de profesionalizare și acumulare de competențe și expertiză. Înseamnă ca, în funcție, de situația personală – fără familie (cât ești la început-situația frecventă), cu familie, cu familie și copii, mamă singură, divorțat/ă, cu o stare de sănătate care poate să te împiedice să fii performant/ă – să crezi și să susții funcția culturală a criticii de teatru. „La ce bun?” să scrii despre teatru găsește astfel un răspuns. N-ar fi singurul.

Cum ajungi să ai competențe, expertiză în critica teatrală?

Oficial, contează, în unele locuri, să ai studii de specialitate. Teatrologie, adică. În acest caz, răspunderea privind calitatea formării în vederea performanței culturale, teatrale a celor care vor să meargă pe acest drum cade în seama instituției care oferă diploma la finalizarea studiilor: de licență, de masterat, de doctorat. Desigur, ar fi de văzut ce învață în acele locuri viitorii specialiști, experți în Teatru. Mai există, însă și alte două drumuri de formare: Filologia (cazul meu și al altora)  și Jurnalismul. Cunosc destul de bine ambele specializări, filiere. Pot spune că, în funcție de acest tip de formare, filologică sau jurnalistică, se configurează două tipuri de scriere despre teatru: primul e mai capabil să ancoreze critica aplicată fenomenului în lumea ideilor, în paradigme culturale. Cu condiția, firește, a cultivării experienței asidue de spectator. Al doilea, poate fi mai semnificativ pentru specii diferite de jurnalism care e mai atrasă de verdict, de exprimarea rapidă a (ne)plăcerii de spectator, de activism în vederea acreditării valorilor într-un peisaj dinamic. Atunci cronica teatrală, interviul, investigația sunt cele mai la îndemână. Dar, cele două nu există separate în absolut. Se intersectează  în anumite condiții. Și eu, în afară de critică, am făcut cronică, am luat interviuri, am făcut discuții publice, am construit un festival de teatru. Dar am fost și editor de carte de teatru. La ce bun critica de teatru? Am „răspuns” în decenii prin câteva mii de articole, șapte cărți, ca editor și fondator al UNITEXT, ca inițiator al Anuarului teatrului românesc și al Concursului de dramaturgie „Piesa anului”, la UNITER, prin realizarea multor programe, proiecte pe domeniul teatrului. M-am văzut menționat în două enciclopedii mondiale ale teatrului iar în țară în multe dicționare, lucrări de sinteză privind literatura română. Astea mi-au venit repede, acum. Nu e un bilanț. Ăsta ar arăta și mai amplu. Scriu și acum despre teatru pe acest blog.

Să ai competențe în critica teatrală nu înseamnă numai să citești mult, să vezi multe spectacole. Înseamnă să fii în stare să mergi continuu pe drumuri de cunoaștere, dincolo de scris. În cazul meu asta s-a tradus prin: lecturi din dramaturgia națională și universală, studii, cercetări în materie de estetică, critică de specialitate, dar și de filosofie, retorică, antropologie, psihologie, politologie. Dar și prin interesul constant în: pictură, grafică, arhitectură, muzică. Nu mai spun că am citit și studiat – meteahnă filologică – tot ce s-a scris important (publicat în cărți și, de multe ori și în ziare)  în materie de cronică/critică teatrală  la noi. Dar și de la englezi, francezi și americani. Când scriu asta acum mi se pare și mie greu de crezut, dar…mi-a luat foarte mulți ani! Să cunoști e altceva, mai important, decât să…știi. Deși, nu o dată, cele două interferează semantic. Dar cognoscere („a cunoaște”) în latină e format din două: „co-„ („împreună”, „complet”) și “gnoscere” (“a ști”, “a fi familiar cu”). Iar scire (“a ști”) vine dintr-o veche rădăcină (skei-) care înseamnă “a separa”, “a distinge” și se referă la cunoașterea provenită din a distinge adevărul de fals.

Dar (mai) poți azi să urmezi un astfel de drum? Ce sprijin poți obține în acest sens?

Ce mai înseamnă asta acum?

Desigur relativismul, în general, și cel cultural, în special, generat de cultura digitală, a anemiat credința că susținerea valorilor e în continuare calea de urmat. Care  valori? Cele impuse de agende politico-ideologice? Cele reieșite din calcul? Cele impuse de amestecul nociv de PR și judecată critică subțire?

Uităm adesea un fapt elementar: critică vine din grecește, din krinein care înseamnă “a judeca”. E datoria primă a criticului. Să fie în stare să judece nu atât să afirme. Să fie în stare să dea, pe baza judecății sale argumentate, o consistență tot mai semnificativă rolului artelor spectacolului în societate. Să facă asta pe toate căile prin care își poate pune în valoare competențele. Să vadă claritate semnele schimbării cu care poate fi de acord sau nu. Să denunțe atunci când crede de cuviință, mai ales scăderea profesionalismului, politicile repertoriale aiurea, managementul defectuos al instituției teatrale, gestionarea inacceptabilă de către autoritatea locală sau central a situației artelor spectacolelor. Dar și să vadă, la rădăcină, în cazul mai ales al Teatrologiei, care este valoarea reală a diplomelor oferite absolenților.

Cred că e nevoie de o reconfigurare a câmpului criticii teatrale. Nu printr-o “centralizare”, ci printr-un dialog constant, substanțial, între critici. Între critici și artiști. Între critici, artiști și instituție. Între critici, artiști, instituție și autoritățile culturale. Miza e dublă: punerea în valoare mai atent a potențialului artistic și dezvoltarea publicurilor. Dacă spectacolul de teatru  va fi tot mai mult înghițit de industriile divertismentului sau se va alinia la “cerințele” acestora masiv propagate de televiziuni comerciale, platforme etc., dacă nivelul profesionalismului scade sau dacă propuneri artistice sunt criticate greșit, atunci critica de teatru va rămâne cu orgolioasa “poziție” a unei ocupații care nu există. Cred că vine momentul să reflectăm mai bine la acest fapt, la cum poate critica să sprijine dezvoltarea unui fenomen cu impact social remarcabil. Artele spectacolului, teatrul, cred că au nevoie la noi de o safenet mult mai performantă.  Care să convingă de valoarea acestui drum ieșit din comun, în beneficiul celorlalți, care este drumul Artistului.

The End?