Elemente ale paradigmei teatrale
Ca fenomen comunicațional, Teatrul pare să fie (este?) un mediu foarte conservator. Schema simplă, simplistă a comunicării – Emițător-Mesaj-Receptor – are în teatru același mod de folosire de secole. În fond ce s-a schimbat? Câteceva în contemporaneitatea de după anii ’60 ai secolului trecut.
Dacă vom compara media tipărită (ziarul, revista, cartea), de pildă, cu virtualitatea lor, cu varianta (media) online, vom constata același mod conservator în faza de tranziție: producătorul de conținut procedează într-o măsură semnificativă în același mod și în online. Întrebarea: „scriem la fel în online ca pe hârtie?” e deja subiect de analize, simpozioane și cercetări academice. Ceea ce înseamnă că mediul tehnologic nou precede practica conținutului corespunzătoare. Căruța virtualului pusă înaintea animalului scriitor? Se poate. Înlocuirea hârtiei cu pixelul e o aventură căreia îi urmărim abia primele desfășurări. În cazul teatrului, suportul reprezentat de hârtie în media este scena din clădirea numită „teatru”. În media tradiționale hârtia nu poate fi decât tipărită, ea este mai bună sau mai proastă, e mai multă sau mai puțină dar e hârtie pe care sunt tipărite cuvinte, sunt imprimate imagini. Pe scena teatrului, care este mai mică sau mai mare, mai bună sau mai proastă nu poți face decât un anumit tip de spectacol; dimensiunea articolului, a fotografiei au corespondent în teatru, în spațiul de joc (adâncimea, lățimea, înălțimea), în suprafața și volumul acestuia. Rezoluția fotografiei tipărite are corespondent în regimul vizibilității mai bune sau nu în scenă. Și așa mai departe.
Revoluția digitală nu înseamnă numai trecerea de la „catedrală la bazar”, apreciere care a prins, ci și mai multe probleme puse în fața modurilor/mediilor conservatoare de comunicare. Cum observa un profesor de teatru, „Teatrul este unul dintre puținele forumuri rămase care poate găzdui o gândire elaborată”, adică una „mai lung desfășurată în timp”. Cum poți scrie scurt, în 300 de cuvinte, despre așa ceva? […]