Bună ziua. Vă scriu de pe acum căci, deși cartea mea de identitate expiră în 2074, nu vă voi putea scrie atunci din motive independente de bunăvoința mea. Trebuie apreciat optimismul Autorității atunci când mi-a dat acest termen de expirare. E un fapt singular. Nu ne bucurăm de așa ceva și în alte privințe.

Sunt sigur că voi, în 2074, veți învăța altfel. Noi astăzi credem că transmitem cunoștințe utile pentru ca studenții noștri să poată să evolueze pe drumul pentru care au vrut să se pregătească. Partea proastă e că de la generală, prin gimnaziu și liceu, până la facultate lor nu li se spune aproape nimic despre ei/ele.

Vă scriu de pe acum căci au trecut patru ani de când, în 2012, sfera publică din România era zguduită de plagiatul comis de prim-ministrul țării în teza sa de doctorat susținută la Universitatea din București. Comisia de etică a acesteia a demonstrat public acest plagiat. Ca și o altă structură, CNATDCU.  Dar nu ca o alta, Consiliul Național de Etică, care a decis că nu e vorba de un plagiat. Această structură se ocupa, între altele, de demnitarii aflați în această situație. De atunci, din 2012, asemenea situații s-au mai produs căci, nu se știe cum, fenomenul demnitarilor care au plagiat în teza de doctorat se dezvoltase și prezentul afla mereu din trecut despre asemnea fapte care nu fac cinste mediului academic. Una dintre probleme era și este și acum, când vă scriu, aceea a celor care au permis ca acest lucru, plagiatul, să se întâmple.

Titlul de doctor era însoțit de câteva beneficii, deloc de neglijat: ceva mai mulți bani (da, pe vremea aceea banii erau o valoare de schimb și vertebrau societățile), acces fără examen la poziții importante, intrarea în Barou, gradul de general în armată. Între multele probleme ale țării, aceasta, plagiatul demnitarilor, era și este foarte supărătoare. Dincolo de eșichierul politic și jocurile sale, problema era/este că oameni care au ajuns în funcții mari, în poziții importante în gestionarea țării, în loc să se dovedească a fi la înălțimea încrederii ce li s-a acordat, în loc să fie exemple de moralitate, de integritate, s-au dovedit a fi profitori ai poziției la care ajunseseră și, mai rău, s-a dovedit că le lipsea exact ceea ce o națiune blamează mereu: cinstea. Blamează, dar nu se luptă pentru, aș adăuga. Și ca ei și ele să poată scăpa cu „fața” curată, o armată de oameni din mediul politic și academic și-au dat mâinile pentru ca plagiatul lor să fie îngropat în mâlul gros al prezentului fără speranță. O armată: politicieni, deputați, senatori, profesori universitari, școli doctorale. Cum e posibil să te lupți pentru dezonoare, pentru impostură? Simplu, ei/ele nu știu ce înseamnă acestea. Mai rău: suferă de autism etic.

Îmi dau seama că  s-ar putea  să nu înțelegeți unii termeni. Nu știu dacă în 2074 universitățile vor mai exista. Nu cred că în forma, modul de acum. În niciun caz. Ce va fi de învățat, se va învăța altfel, într-o societate unde umanul va coexista cu virtualitățile sale computerizate. Unde umanul va fi parte a unui mediu inteligent. Se vor schimba modurile transmisiei, cel puțin, și ale evaluării cunoștințelor. Cinstea, integritatea s-ar putea să nu mai fie valori, principii care să structureze mediul social. Noi vorbim deja acum, în primele decenii ale mileniului doi, despre schimbările de paradigmă ale Educației în contextul unor societăți tot mai informatizate în care valorile tradiționale sunt muzeificate. Noi ne dăm seama, unii, despre cât de fals este modul în care are loc transmisia cunoștințelor, cât de inadvertent este modul în care are loc „dialogul” profesor-student. Căci nu poți lucra cu fiecare în parte, nu poți să slujești fiecare student astfel încât acesta să poată crede în potențialul său. Și să acționeze, să gândească în consecință. A sluji. La fel ca și un ministru. Să fii în serviciul celor care, de fapt, susțin statutul nostru de dascăli. Ca și un actor: dacă nu ai un public, nu exiști. Noi încă nu avem libertatea, cel puțin aici, în România, să ne imaginăm că putem face astfel încât ce este bine, ce este drept, ce este corect să fie modul cotidian al funcționării noastre. Noi nu credem în așa ceva. Iar cine crede este, de regulă, discreditat repede: așa cum se întâmplă acum cu ministrul Educației. Cel care dă curs nevoii de integritate în mediul academic și dorește crearea cadrului necesar pentru asta. Etica și Integritatea. Cele două sperietori pentru acea armată care face zid în fața plagiatorilor.

E de înțeles că o figură publică acceptă cu greu că a greșit, mai ales când nici nu a realizat, la momentul faptei, că a greșit. Dar un om cinstit, integru nu are nicio problemă în a recunoaște. Dar dacă nu, mobilizează avocați, resurse pentru a tribunaliza o chestiune academică. Nu știau că plagiază! Dar știau că fură? Să ne gândim puțin: când domnul, doamna au luat zeci de pagini din lucrările altora și le-au folosit în ale lor fără să menționeze corect acest lucru, cum se numește asta? Domnul, doamna doresc acum să fie făcută dovada că legile includeau și plagiatul la vremea când și-au susținut doctoratul. Domnul, doamna nu își fac o problemă că nu au fost cinstiți când au luat, fără să recunoască asta, din munca altora ca să le folosească lor. Nu vor să accepte că a fost vorba de un furt și atunci transferă problema din curtea universității în aceea tribunalului. Ca să își apere onoarea! 

Pentre voi, studenții anului 2074, se poate ca aceste lucruri să nu însemne nimic. De fapt, chiar pentru o parte din studenții de acum aceste lucruri nu înseamnă nimic. Nimeni nu le spune ce înseamnă să fii corect, să fii integru. Presiunea socială, o carnavalizare a spațiului și sferei publice îi împing spre bifarea parcursului școlar: prin orice mijloace, fără efort, pentru că „trebuie”. Mulți însă se pierd și nu mai ajung la Școală. Există într-o societate care nu îi caută pentru a le deschide drumul. Drumul lor școlar a devenit impracticabil. Iar cei/cele care legiferează acum nu lucrează pentru a deschide drumul Educației, ci pentru a conserva o stare de lucruri inacceptabilă: scoaterea, de facto, a principiilor eticii, ale integrității din arhitectura școlară. Cei/cele care au plagiat trebuie recuperați din gura publicului căci sunt oameni onorabili, nu-i așa?, școlile trebuie conduse de oameni numiți de noi, fără concurs,  complicitatea de sistem trebuie încurajată căci ea este combustibilul rămânerii noastre pe loc. O Școală care „merge” cu frâna pusă a necinstei. Au grijă de asta senatori și senatoare, deputați și deputate. Dar și o parte dintre noi. Cărora ne convine. Copiii, studenții..? A, da, poate…

Sunt sigur că voi, în 2074, veți învăța altfel. Noi astăzi credem că transmitem cunoștințe utile pentru ca studenții noștri să poată să evolueze pe drumul pentru care au vrut să se pregătească. Partea proastă e că de la generală, prin gimnaziu și liceu, până la facultate lor nu li se spune aproape nimic despre ei/ele. Între Școală și elev/student nu există o relație confortabilă, prietenoasă, prospectivă care să construiască drumul. Acesta se construiește împreună, nu cu unul spunându-i celuilalt pe unde s-o ia și atât. Legile noastre nu au în vedere acest lucru. Vedeți câtă rezistență e în ce privește schimbarea pachetelor curiculare, cât de multe masterate, specializări sunt create pentru normele didactice și mai puțin pentru nevoile practice ale studenților. Câte teze de doctorat nu aduc nicio contribuție la tema/domeniul respectiv? Cât de mulți sunt aceia care asigură doctoralizarea persoanelor care fie nu au nici în clin nici în mânecă cu ideea de cercetare, fie bifează parcursul doctoral cu „binecuvântarea” școlilor doctorale respective? De aceeea, evaluarea acestora e o măsură – anunțată deja – care ar putea însănătoși un sistem al cercetării cariat de atâta vreme. Un fost ministru al educației vede optimist lucrurile: să nu exagerăm cu doctoratele-astea plagiate, numărul lor e infim! S-ar subînțelege că celelalte sunt ok. Dar de unde știe? Dacă a fost posibil ca o școală doctorală să aprobe doctorate dovedite ca plagiate, mai mulți ani la rând, fiind vorba de figuri publice, oare nu cumva s-a întâmplat asta și cu unii „civili”, persoane …nepublice? De ce domnul fost ministru ne oferă această logică strâmbă? Pentru că ea convine.

Sistemul Educației este, în 2016, un câmp de război unde se văd încă urmările unor bătălii pierdute. Când domnul ministru repune lucrurile în ordinea firească, insistând că integritatea trebuie să fie placa turnantă a schimbărilor, el provoacă reacții extrem de agresive. Suntem înainte de alegeri. Câmpul electoral al Educației trebuie cucerit. Încă odată. De către politicieni. Vor aproba în Parlament modificări care ne vor trage, din nou, înapoi. Dar o vor face în numele unei doctrine absente din discuția publică. O vor face pentru  că nu despre elevi și studenți, învățători și profesori e vorba. Ci despre voturi care să le permită să existe în continuare. Nu îți trebuie Școală – cum s-a văzut – ca să ridici mâna când partidul ți-a ordonat. Dar Școlii îi trebuie gândirea care să readucă lucrurile în lumea sănătoasă a actului învățării. Care să reducă costurile minciunii, ale lipsei de  integritate în sfera publică. O Școală sănătoasă ar putea face asta. Dar nu o politică bolnavă.