Uriașul prestigiu al unor actori și actrițe e, câteodată, ca o cazemată, o fortificație care a prins timpul captiv, prizonier al unei arte teatrale performată cu excelență, dar peste care inexorabil trec anii. Când excelența devine subiect muzeal ea nu mai poate fi activă: privești „tabloul” care va rămâne fixat. Pentru cât timp? Artistul-actor devine dictator al propriei imagini despre sine. Viața sa în artă e drumul agoniei întrupării personajului, ce trebuie „oferit” în fiecare seară privirii devoratoare, minții și inimii care vin „de afară”, și, câteodată, al extazului de a fi perfect în celălalt și a face să trăiască pentru public această ficțiune vie, reală. E ceea ce nu poate face nimeni altcineva.
Pare aiurea, nu-i așa, ca Artistul să fie Dictator? Cum se poate întâmpla așa ceva?
Un artist poate fi dictator când arta lui îl face să nu mai țină cont de cei din jur, când lucrează harnic la ridicarea soclului unei statui ce trebuie venerată. Am întâlnit artiști care cred că totul li se cuvine pentru că arta lor e …atât de excepțională încât comandă instant admirația, venerarea, ofrande permanente, indiferent de anotimp. E o artă dificilă, nu singura, desigur, care cere sacrificii. Dar care, dacă nu ține cont de cei din jur, se transformă în catena orgoliului propriu care înlănțuie necontenit pe ceilalți.
Nu mi se pare normal să crezi că ți se cuvine totul. Tu urci pe scenă, în fiecare seară, după o muncă asiduă la repetiții, și prezinți publicului interpretarea ta. Creația ta? Când consideri publicul ca admiratori necondiționați, lucrurile se schimbă. Publicul vine la teatru în timpul său liber, pe cheltuiala lui, în timp ce tu ești la lucru, tu nu ești ocupat cu altceva decât cu arta ta care, de bine-de rău, îți asigură traiul, un grad de confort, în timp ce publicul e ocupat cu efortul de a lucra, de a atinge și el un grad de confort.
Admirația nu este for granted. Ea se câștigă, mereu, doar dacă arta ta devine, dincolo de artă, un moment de adevăr trăit al publicului. Ajung aici puțini actori, puțini regizori. Cine nu se gândește în mod real la public, îl pierde cu fiecare clipă. Dar dacă gândești în termenii artei tabloidizate, care devine caricatura ei înseși, atunci admirația rămâne doar succes facil.
Artistul autentic e mereu unul generos. Asta nu trebuie uitat, e ceva prețios care ne-a rămas și trebuie ocrotit. Fibra artistului nu e una democratică cum nici generozitatea nu e democratică. Actorul a acceptat, în timp, dictatura regizorului, care nu poate demonstra arta sa în scenă decât prin actori. Își va construi imaginea, ca și directorul de teatru, mereu prin alții.
Dar munca actorului bun nu e numai „cu sine însuși”. E și cu „dublul” său, cu ceea ce îi e teamă mereu să recunoască că îi lipsește. Cu cât se investește mai mult în rol, cu atât „dublul” său îl lasă din mână, îl privește de dincolo de oglinda care îi comandă admirația publicului. E o suferință dură, o luptă cu propriul corp și acceptarea acestei bătălii de către propriul suflet, propria minte. Actorul e un „dictator” al propriului eu: niciun regizor nu îl poate face să fie ceea ce el nu acceptă să fie. Psihic, actorul e un teren de bătălie: cei mai nemiloși sunt regizorii care vor să fie în locul său. E un exercițiu de putere, nu unul de autoritate. Dar, astăzi, actorul știe că „dictatura” regizorului e calea sigură spre admirația publică, spre succesul propriei prezențe în scenă. Actorul compensează, echilibrează această „dictatură” cu aceea a propriei imagini expusă public. Va cere, va comanda mereu admirație, recunoaștere publică. E combustibilul care îl face să funcționeze. Își vor construi statuia din viață, va cere semne concrete ale acestei admirații. Se va vinde politicului când acesta i-o cere căci politicul i-o cere tocmai pentru că e certificarea admirației publice. Politicul are nevoie de publicul Actorului nu de prestigiul artei sale.
Uriașul prestigiu al unor actori și actrițe e, câteodată, ca o cazemată, o fortificație care a prins timpul captiv, prizonier al unei arte teatrale performată cu excelență, dar peste care inexorabil trec anii. Când excelența devine subiect muzeal ea nu mai poate fi activă: privești „tabloul” care va rămâne fixat. Pentru cât timp? Artistul-actor devine dictator al propriei imagini despre sine. Viața sa în artă e drumul agoniei întrupării personajului, ce trebuie „oferit” în fiecare seară privirii devoratoare, minții și inimii care vin „de afară”, și, câteodată, al extazului de a fi perfect în celălalt și a face să trăiască pentru public această ficțiune vie, reală. E ceea ce nu poate face nimeni altcineva.
Astăzi, în România, casta actorilor, „breasla” lor e coruptă de un proces insidios privind accesul la resurse. Actorii angajați în teatre bugetate de stat și actorii „independenți”. Cei și cele din teatrele subvenționate, cei și cele care lucrează în teatre „independente”, „private”. Sunt două lumi, una favorizată, cealaltă defavorizată în condițiile exercitării aceleiași arte. Există o „navetă”, în cazul unora, între cele două lumi. Sunt și regizori în aceeași situație. Dar a fi independent în teatru nu înseamnă neapărat și numai să nu depinzi de subvenția asigurată de Autoritate. Ci e un efort de a crede în drumul fără plasa de siguranță a slariului lunar. „Independenții” trebuie, însă, să respecte aceleași legi, să plătească aceleași impozite…dar fără să aibe același acces la resurse precum cei bugetați. Legislația de acum e cețoasă în această privință. Linia de demarcație între „independent” și „privat”, de pildă, e ca și granița mexicană-americană. Mobilitatea „independenților” e mai mare decât a celor bugetați; e drept că și numărul celor tineri – deci mai „apți” pentru mobilitate – e mai mare la „independenți”. Dar ambele categorii contribuie, de fapt, la construcția publicurilor. Sau o pot face. În cazul „independenților”, cu un efort foarte mare. Actorul ca dictator apare mai dificil în lumea „independenților”. Subordonarea administrativă lipsește în cazul lor, fapt care le dă un grad mai mare de libertate. „Direcția” lor nu e coruptă de procesul concursurilor pe postul de manager ca în cazul bugetaților.
Lumea teatrului de la noi evoluează, în continuare, sub efectul monopolului: bugetar, de recompensă (premiile UNITER), legislativ (teatrul bugetat). Autoritățile locale nu știu, nu se pricep de multe ori, ca și cele centrale, de alte ori, cum să abordeze lumea aceasta. De aici și gafele, nedreptățile, incorectitudinile. Actorii reacționează, în teatrul bugetat, de multe ori când nu acceptă o direcție, un director, un regizor. O fac tocmai pentru că sunt bugetați. Ca și alții, folosesc arma prestigiului, a admirației sau dependenței publice pentru a-și spune punctul de vedere. Confruntarea cu Autoritatea a fost foarte rară înainte de 1989. După, s-a produs ceva mai frecvent, dar fără mari consecințe în plan legislativ. Inflația de absolvenți de Actorie nu ușurează, ci, dimpotrivă, creează o presiune artificială și degradează economic condiția Artistului. Ori, legiuitorul ar trebui să protejeze exact această condiție, fragilă, neproducătoare de mari profituri. Mimarea dialogului Autoritate-Artist e nefastă. Între zona bugetată și cea „independentă” trebuie creată o line clară de demarcație, atât în ce privește statutul, accesul la resurse, cât din punctul de vedere al recunoașterii serviciului public al producției de spectacol în ambele cazuri. Acest tip de producție devine tot mai mult, în câmpul cultural, și în dezvoltarea consumului de virtual, o raritate prin caracterul său viu, de prezență participativă. Artistul creator și producător de emoție este un generator de energie specială. Aceea care te face să funcționezi, pentru un timp, în locuri unde nu ai fi ajuns. Dar ți-ai fi dorit. Din tot sufletul.