În acest an, în București, Spitalul, Teatrul și Biserica s-au „aliniat” precum planetele pentru a spune ceva despre lumea în care trăim. Două inaugurări, Teatrul Grivița53 și Catedrala Națională (fostă a „Mântuirrii Neamului”) și o revenire tensionată în actualitate a Spitalului pentru copiii grav bolnavi de la Marie Curie (inaugurat în 2023) prin numirea de curând în Guvernul României a uneia dintre cele două co-fondatoare ale Asociației „Dăruiește viață”.

Surprinde, simbolic, această „aliniere”. Căci e vorba de trei structuri fundamentale pentru Creștinism și Comunitate. Dar și pentru oraș și, prin extensie, pentru un teritoriu mai mare. Cele trei evidențiază un raport variabil între Credință și Încredere. Adună oamenii sau oamenii se duc spre ele din motive diferite: alterarea condiției fizice, mentale, adică vindecarea (Spitalul), nevoia de exprimare a emoțiilor, adică catharsis-ul (Teatrul), căutarea unui sens moral, a transcendenței, adică mărturisirea credinței (Biserica). Cele trei, coexistând în același areal, reflectă ideea de om întreg: Corpul, Mintea și Conștiința, și Sufletul.

Cele trei structuri din București au avut impulsuri originare diferite: Spitalul a fost răspunsul dramatic a două femei, co-fondatoarele asociației care a fost temelia ideii, Asociația „Dăruiește viață”, la situația tragică a copiilor atinși de boli severe; Teatrul a fost impulsul unei regizoare și al soțului său de a ridica de la zero un spațiu comunitar dedicat creativității artistice; Biserica a pornit de la ideea unei catedrale reprezentative pentru credința ortodoxă care să adune pe cât mai mulți, dar care să și strălucească triumfător într-un areal simbolic al orașului.

Cum au reușit? Aici apar diferențe. Spitalul a reușit mobilizarea a sute de mii de donatori și companii, Teatrul a reușit, dincolo de un bani personali ai inițiatorilor și un grant , să determine, practic, dar și simbolic, prin cărămizile fondatoare vândute, atragerea sprijinului foarte multor oameni. Biserica a reușit convingerea autorităților să aloce sume imense (de la „centru”, dar și de la două primării de sector) din banii publici, alături de un număr de donații. Nu intru în detalii. Remarc că în cazul Spitalului, dar și al Teatrului, ideea de comunitate a fost bazată pe un raport delicat între Încrederea acordată ideii și Credința fondatorilor că se poate când e vorba de a oferi ceva esențial oamenilor care au donat bani. În cazul Bisericii, ideea de comunitate e bazată originar pe Credință, acea credință care unește și vindecă. Desigur, în cazul Spitalului și Teatrului, ideea de Credință e aparte, mai degrabă e proba unui efort personal în lupta cu timpul, în timp ce Biserica revelă lunga tradiție a instituționalizării Credinței. Ce e, însă, surprinzător, poate, e că, istoric, spațiile dedicate celor trei nu indică Biserica pe primul loc, ci Teatrul. Primele teatre au fost construite din lemn (sec. VI î.Hr.), apoi din piatră (aprox. 325 î.Hr.), primele spitale, de fapt centre de vindecare (asclepieia) în sec. IV î.Hr. iar primele biserici (în case, sec. III d.Hr.) iar ca atare la Roma spre 324 d.Hr.

Cele trei acțiuni fondatoare din București spun ceva despre dinamica spirituală a Capitalei. Fiecare a construit, în timp, o comunitate în jurul lor. Fie că e vorba de vindecare, de creație artistică sau de credința care mărturisește, aceste comunități sunt în contact cu un spațiu fizic care pleacă cu șanse diferite în lupta cu timpul. Teatrul e, mi se pare, cel mai sensibil: dacă strângerea donațiilor a marcat și capitalizat ca imagine clădirea, va fi dificilă dezvoltarea acestei comunități prin realizările artistice ce trebuie finanțate. Cei și cele ce vor da viață acestei continuități nu sunt departe de cei și cele care cred. În cazul Spitalului, vindecarea e un proces colaborativ, ca și în Teatru, unde performanța profesională și dăruirea, alături de comunicarea reală cu pacienții, e semnul reușitei. În cazul Bisericii, în decursul istoriei Teatrului, nu o dată, credința în rolul teatral a dus la convertire religioasă. Sau accidente biografice care pun cele trei structuri în aceeași linie.

În mod normal, Spitalul, Teatrul și Biserica sunt dominante fiecare în felul său. Nu uit că Biserica a exercitat mult timp controlul și ordonarea vieții prin spitale și universități în Evul Mediu. Nu uit că Teatrul înseamnă, azi mai mult ca oricând, o rezistență pe care numai credința o poate crea, în lumea noastră intens tehnologizată și, acum, prin comunicarea și comuniunea emoțional-spirituală. Fiecare dintre cele trei sunt frecventate pentru a răspunde unei nevoi. Dar numai Teatrul și Biserica pot construi comunități de îngrijire, vindecare, reflecție pentru a răspunde acestei nevoi. Spitalul este singurul care te pune imediat, de multe ori, brutal, în fața realității care spune: ești trecător, corpul e mărturia vie a drumului spre moarte. Despre care drum te pregătește Biserica. Nimic altceva nu o poate face.

Desigur, sunt multe capitale europene unde Spitalul, Teatrul și Biserica sunt prezente. Cât de prezente, de fapt? Cât de atent susținute de Autoritate? La noi, subfinanțarea e mai evidentă în cazul spitalelor și teatrelor. Să adăugăm și școlile. Oare de ce? Importantă, căci este, susținerea bisericilor e mai evidentă decât aceea a primelor. E un dezechilibru, așa cum îl percep eu, care poate fi reglat. Cu beneficii pentru toți. În Vest, cele mai evidente tăieri de fonduri se manifestă acum în cazul universităților și artelor spectacolului. La noi, subiectul care doare cel mai mult acum e Școala. Dacă în cazul Teatrului și Spitalului, se poate vorbi de evoluție, de un progres, în cel al Bisericii mai puțin. O întrebare care s-a tot pus: dacă națiunea română e creștin ortodoxă în proporție de peste 78-80% – ceea ce trebuie luat ca declarație -, cum se face că practicanții, care sunt, cred, mai puțini, nu reușesc să trăiască conform valorilor morale ale dogmei Bisericii ceea ce s-ar reflecta în comportamentele sociale și modul interacțiunii comunitare acceptabile, sănătos morale?

Dincolo de ceea ce istoria ne rezervă în continuare, pentru mine anul acesta stă și sub semnul acestor trei structuri care servesc comunitate și înfruntă timpul în continuare. Cu credința sau încrederea fiecăruia, a fiecăreia dintre noi.