Generale, Reacție rapidă

Trei, doamne, și toți trei?

În conștiința colectivă, unele figuri politice rămân și prin gesturi, răbufniri, injurii. Ele arată cum oameni care provin din aceeași zonă politică, abdică rapid în grosolănie, derizoriu, șmecherie.

  1. 1993 ("Who? Me?")

    1993 („Who? Me?”)

    Ion Iliescu, 1993, Constanța   „Măi, animalule”

 

 

 

 

 

 

2. Victor Ponta, 2014, Beiu (Teleorman) „Fă, Doina”

HD 1080P PONTA „Tu ce faci, fa, Doina, aici… de DewardDylan

„Cea mai mare minciună…”

3. Liviu Dragnea, 2017, Parlamentul României (azi, 2 februarie)  „Fac și pe mă-ta”

Youtube

 

Desigur, sunt oameni importanți, repere morale ale României de după 1989. Cele de mai sus sunt așa…scăpări prin care vezi găuri negre numite caracter.

Standard
Artele Educației, Plagiat

Lumea academică a plagiatului. Fără mască

Sunt voci în România care cer o definiție a plagiatului, cer „cote” („cât înseamnă plagiat? 5 rânduri, 10, 20…?”) și, mai rău, spun că, de fapt, plagiatul nu este bine, nu este corect încadrat în prevederile, normele, regulamentele care guvernează lumea academică. „Mai rău” înseamnă că încadrarea precisă ar trebui să existe. La fel ca și procedurile privind încadrarea faptei din punct de vedere academic.

Continuă lectura

Standard
Generale, Reacție rapidă

Binecuvântarea armelor

Citesc o știre – pare autentică – despre o ceremonie militară, în Crimeea, unde un preot „sfințește” lansatoare de rachete.

Istoric, n-ar fi o noutate: Biserica a mai făcut-o și în vremea cruciadelor și în alte ocazii. Astăzi, după secole, ceea ce vedem în micul videoclip nu e atât senzațional cât, mai degrabă, foarte îngrijorător. Și de mai multă vreme. În ordinea credinței, a religiei, ce justifică asemenea gest? El a mai fost incriminat și la noi, de multe ori. Eu însumi am văzut, trecând într-o seară, pe o stradă dintr-un oraș transilvan, un mic grup de oameni înconjurând „actorul” principal, un preot, care oficia, precum cel din videoclipul rusesc, binecuvântând o…mașină nouă. Aflam apoi că asta se plătea. Așa cum rudele pacienților, pacienții înșiși întreabă și plătesc asistentele, infirmierele și doctorii, în spital, pentru a conjura atenția, îngrijirea elementară. Neacceptarea plicului, a banilor e văzută ca un semn rău. Nu te simți bine dacă banii tăi nu sunt acceptați. Refuzul e semnul Răului. Acceptarea e semnul Binelui. Conștiința ta e mulțumită, chiar dacă ruda îți va muri. Ai făcut tot ce se putea.

Lansatoarele acelea de rachete, dacă nu ar fi „sfințite”, n-ar mai putea fi folosite? N-ar mai ucide sau îngrozi? Dacă nu sunt defecte, în mod sigur o vor face. Și atunci?! Prezența preotului dă o legitimare asociativă: „binecuvântarea” armelor apropie uciderea, distrugerea de ideea de bine. „Sfințite”, armele vor face bine, vor îndrepta lucrurile, vor justifica acțiunea politică.

Complicitatea între Biserică și Sistemul Politic nu există de curând. Dar astăzi funcționează fără …perdea, de multe ori. Binecuvântarea nu mai e demult semnul unei grații divine invocată de servitorul mijlocitor al Bisericii pentru a confirma, ci devine sigiliul pus pe un deal. E o „afacere”. Atât.

Binecuvântarea. Se cere în diverse situații. Cuvântul „binecuvântare”, cu o istorie multiseculară la noi, semnifică acest transfer de Sus (Dumnezeu) în Jos (oameni) a unui privilegiu, a ceva special. În română, cuvântul și-a asociat, dincolo de ” a-l vorbi pe cineva de bine sau a-i spune ceva de bine” și sensul  de ” a face cu el o înțelegere nobilă, menită să onoreze ambele părți.”

Ce e „nobil” în binecuvântarea armelor? Nimic. Dar că e vorba de o „înțelegere”, asta e clar. Ce „onorează” această …înțelegere? Nimic. Căci nu despre onoare este vorba. O rachetă care ucide, care distruge nu are nimic „onorabil”. E numai mesagerul, slujitoarea unei decizii politice. De unde Dumnezeu e absent. Să binecuvântezi…lipsa lui Dumnezeu e, fără îndoială, de un enorm absurd. În loc să fie prezent în inimă, Dumnezeu e chemat să „onoreze” lipsa de onoare a uciderii la distanță.

Binecuvântarea armelor înlocuiește tragic, oare inexorabil?, armele binecuvântării. Am uitat cât de puternice sunt acestea.

 

Standard
Actorul, Artele în Societate, Artele Interpretării, Generale, Vorbirea

Vocea pierdută a lui Meryl Streep

E o actriță extraordinară. Ceea ce este extraordinar în cazul său nu e numai excepționalul talentului, ci și o statură morală care are o voce proprie, puternică, care reflectă generozitatea dincolo de propriul statut. Meryl Streep a apărut la ceremonia de decernare a premiilor Golden Globes cu vocea în pioneze, cum se spune. Discursul său de acceptare a distincției „Lifetime Achievement” (la noi ar fi „Premiul pentru întreaga activitate”, fără „viață”, numai „activitate”) a mișcat, a atras atenția asupra privilegiului de a fi actor, asupra protejării jurnaliștilor, asupra lipsei de respect care generează lipsă de respect. Și a dat și un exemplu fără să nominalizeze. „Personajul” nenumit, dar imediat recunoscut se va instala la Casa Albă peste 11 zile. În șase minute, Meryl Streep a  făcut un tur de forță în care feminitatea ei, inteligența, talentul extraordinar de a stimula coalizarea în jurul Binelui, au transpărut, încă odată, cu forță și strălucire. Iar finalul…Finalul e cea mai scurtă, probabil, oricum o esențială definiție a ceea face dintr-un om un Artist: o inimă frântă care devine Artă. E aici un curaj, o generozitate, un exemplu etic de care oamenii au mereu nevoie. Chiar și când nu vor s-o recunoască. Meryl Streep și-a pierdut vocea, dar Vocea eticii sale de Artist a răsunat impresionant în sala aceea mare și pe tot globul.

Standard
Generale

Educația și inteligența…mamă

Citesc, de fiecare dată când e campanie electorală, programul de guvernare propus de principalele partide. L-am citit și pe acesta, al câștigătorilor voturilor a 3,5 milioane de cetățeni români. Mai ales capitolul Educație. Preambulul „teoretic”, cel care ar trebui să dea direcțiile Educației, pare scris/gândit ….ciudat. „Educația începe la naștere și continuă toată viața prin acumularea în cunoaștere.” Tulburătoare această „acumulare” în…cunoaștere! Adică? Cunoști, cunoști, de mic până la final și asta e Educația.  Asta îmi aduce aminte de scrisa unui prozator de dinainte: „omul e ca sacul, când îl umpli vezi că n-ai unde-l pune” (varianta mea, tot de dinainte, era: când îl umpli vezi că trebuie să-l legi la gură”)

Aici apare și ideea de „inteligență mamă”. Sau conceptul. Sau noțiunea. Știam eu ceva despre cum suntem noi rezultatul jocului cromozomilor. Studii relativ recente indică faptul că genele inteligenței provin de la un cromozom al mamei în cazul băieților sau al mamei/tatălui în cazul fetelor. Chiar așa? E chiar decisă chestiunea moștenirii genetice a inteligenței prin transmisia maternă? O postare a doctorului Dragoș Cîrneci ne informează suficient de explicit și sintetic în această privință. Un articol din Forbes despre cum circulă ideile despre experimentele pe șoareci în lumea oamenilor care le iau de bune, e instructiv, la rându-i, și amuzant.

În programul de guvernare, la Educație, chestiunea e tranșată scurt: inteligența mamă. Dar de ce nu: inteligența tată? Dar să nu intrăm în „jocul” cromozomilor. Nebunaticii ăștia își fac de  multe ori…de cap! Mai bine să vedem de ce „inteligența mamă” e invocată în Program.  Citez:

„Educația este chemată astăzi să șlefuiască talentul personal al celui școlit, să-i transfere valorile de referință pentru consolidarea caracterului, să-i dezvolte capacitățile creative. Inteligența mamă este cea mai importantă resursă a țării, în același timp singura inepuizabilă. Lumea este dezvoltată de inteligența mamă prin ideile dezvoltate prin cultură, prin creația științifică și tehnică, prin capacitatea umană de a înțelege, interpreta și crea lumea în care trăim.” (p. 58)

Observăm, în ce privește..școlirea:

„Educația este chemată astăzi…” Un reziduu al limbii de lemn, din moaștele sfântului discurs de la plenare de partid de dinainte de 1989. Eu cred că pe Educație nu o cheamă nimeni, dimpotrivă, ea, săraca, îi cheamă, dacă pot pentru ca să zic așa, pe profesioniștii integri, cu coloană vertebrală să …”șlefuiască”. Asta cu „șlefuirea” vine tot de pe lumea cealaltă.

-„talentul personal” este o frumoasă exprimare greșită în limba română. Pare că un crozom al tautologiei s-a ciocnit de altul al pleonasmului și a ieșit ce-au vrut ei în capul cuiva. Oricum, talentul trebuie „șlefuit”, adică rafinat, civilizat, cum spune dicționarul. Al cui talent? Al celui…școlit. Recapitulăm. Educația șlefuiește talentul celui școlit.

De ce face asta? Ca să-i transfere școlitului „valorile de referință pentru: a) consolidarea caracterului (adică școlitul are caracter, dar nu prea tare, e mai șubred); b) pentru a-i dezvolta școlitului „capacitățile creative” (asta e ok.)

-Cum face Educația astea? Cu „cea mai importantă resursă a țării, în același timp singura inepuizabilă” care este inteligența mamă. E-adevărat: inteligența asta mamă, cât au vrut s-o epuizeze mulți și mulți ani, n-au reușit s-o epuizeze. Ea există din belșug, și la băieți și la fete, și la tineri și la adulți. Nu ne plângem. E de plâns că se consumă așa…

În ultima frază apare o gândire complexă, de o logică unde inteligența mamă (noi credem că și puțin tată e aici) e cu-adevărat inepuizabilă și țipă esențialul. Ca și prostia, de altfel, care încă îi bucură pe cei mai neepuizați. Deci,  „Lumea este dezvoltată de inteligența mamă prin ideile dezvoltate prin cultură, prin creația științifică și tehnică, prin capacitatea umană de a înțelege, interpreta și crea lumea în care trăim.” Traduc pentru cei care au mai mult inteligența tată: lumea e dezvoltată de inteligența mamă prin idei dezvoltate prin cultură, știință și tehnică, dar și prin capacitatea umană de a…crea lumea în care trăim! Deci, pe ce lume suntem noi acuma?!

Și o ținem așa, nu prea mult, slava domnului!, până intrăm la măsurile prevăzute de aceste politici publice în Educație. Vă doresc lectură plăcută în continuare.

Standard
Artele Educației, Generale, Legislație, Plagiat

Impostura vine (și) online. Corupția academică.

Corupția și ce se vede.

Spectaculosul fenomen al înșelatului pe bani. „Contract cheating”.

Casele de comenzi academice.

Ghostwriting.

Profii nu au timp?

Frauda academică, frauda alimentară.

Păcălirea cu acte prin online. 

Cunoaștem problema în România?

Și legislația?

 

Cele de mai jos ar putea să fie considerate exagerate, alarmiste. Sunt constatări ale unei realități de fapt. Care provoacă destulă îngrijorare și la nivelul Consiliului Europei, de pildă. Acesta a inițiat și dezvoltă acum o platformă, ETINED, dedicată Eticii, Transparenței și Integrității în Educație. Am participat, ca reprezentant al României (Ministerul Educației), la prima reuniune plenară a ETINED în noiembrie 2016. Unele aspecte, dintre cele de mai jos, le citez și ca urmare a participării mele, menționându-le ca atare. În timp, pe acest blog am scris de mai multe ori despre această problematică. Acum e, însă, vorba de un tablou mai amplu care revelă profunzimea unui rău: corupția în universitate, în mediul academic.

Continuă lectura

Standard
Generale

Efectul Tartuffe

Tartuffe nu e de pe altă planetă. E aici, e cu noi. E  de găsit în rândul ambelor sexe. Îi acordăm atenție, îl/o împingem în față pe scena socială, politică, pe scara competenței și expertizei. Nu ne gândim la școlari, liceeni, studenți, la toți cei/cele care, împreună cu familiile lor, și-ar dori o Educație decentă, substanțială, integră favorizând dezvoltarea personală în beneficiul celorlalți. Nu ne gândim, în cazul omului politic Tartuffe, la pagubele, greu de evaluat, pe care impostura sa le produce în sfera publica. Tartuffe ca om politic votează/propune legi. Dar el/ea are probleme cu integritatea, cu legea. Nivelul său de competență nu e cunoscut în mod real, știm numai forța sa de disimulare a competenței, a expertizei, oasele sale moi care nu îi mai permit să stea drept/dreaptă și să spună electoratului: „Sunt un ticălos/o ticăloasă. V-am mințit și (nici măcar nu) mi-am dat seama. Iertați-mă.”

Continuă lectura

Standard
Cărți, Cronicile mele

Daniela Rațiu „Măcelarul îi citea pe ruși”

foto: timisoaraexpress.ro

foto: timisoaraexpress.ro

Apreciez spiritul viu al Danielei Rațiu, inteligența, incisivitatea ei manifeste mereu pe subiecte de interes ale sferei publice. Este autoare de literatură iar acum produce surpriza unui volum de trei texte pentru teatru: Măcelarul îi citea pe ruși (Tracus Arte, 2016, 159 p.)

M-a interesat în mod special primul text, care dă și titlul volumului: „Măcelarul îi citea pe ruși”. Textul e o premisă foarte bună pentru un spectacol cu efecte multimedia. Scris cu elemente de tehnică filmică (Daniela Rațiu e și autoarea unui scenariu de film), textul pune în valoare un subiect de un tragism extraordinar: descoperirea, în urma unei investigații jurnalistice, a istoriei unui criminal de război polonez, descoperit în anii’60 într-un sat din România.

Textul e remarcabil pentru că autoarea îl „pune în scenă”, ne face să vedem „imagini” și apoi să auzim vocile personajelor.  Mi-ar plăcea să-l văd pe o scenă cu câțiva actori foarte buni.

Standard
Generale, Reacție rapidă

„Mr. President”

Privind figurile multor lideri care au dat primele declarații după victoria lui Donald Trump, senzația e că ceva le miroase urât: zâmbim, suntem politicoși, dar cum să ne purtăm cu „creatura”? Teribilistului i se răspunde cu mesaje frizând uneori servilismul. Etica Puterii revine ca un subiect arzător acum: vorbim de limitele democrației sau de democrația limitei?
Când votezi nu poți greși. E ca și cu actorul care, după un spectacol nereușit, spune că a avut un public prost. Nu există așa ceva, ci numai un actor prost.
Trump și-a dorit scena cea mare a Naționalului. Joacă pe ea acum și biletele s-au epuizat. Votanții săi nu știu, deși presimt, ca și liderii politici, că a început un alt reality-show. Dar nu mai e „The Apprentice'”, ci „Mr. President”.

Furtuna din adâncuri a adus la mal, lângă Statuia Libertății, un alt animal politic. Cine, cum l-a creat? Mâlul democrației naște și așa ceva. Există un public pentru acest spectacol. Un casting dificil a făcut ca „rolul” principal să îi fie dat unui amator, obișnuit în viață, și cu falimentul, dar și cu succesul. În viața lui. Nu în aceea a unei națiuni.

Este deja iubit.

Standard
Generale

Integritatea ca anticorp. După un an.

Cred că e timpul să facem eforturi pentru a mări… vocabularul activ al limbii române. După ce, din 2012, în sfera publică de la noi, cuvântul plagiat a apărut și a fost discutat tot mai mult, în urma „celebrului” plagiat Ponta, cuvântul integritate începe și el să își facă loc, timid. E privit cu suspiciune, neîncredere, ca o rudă neavenită într-o societate, în medii profesionale precum cel universitar, unde preferința pentru status quo e încă viguroasă. Integritatea te determină să te gândești la propria conduită, la faptele tale și consecințele lor. Etalonul, reperele sale se regăsesc în modul în care funcționăm în fiecare zi. Iar dubla măsură este exclusă.

De câte ori ați întâlnit o persoană integră, una care nu-și negociază reperele morale (dacă le are)?

 

Câteodată, la unul dintre cursurile mele, în relație cu tema sa, proiectez un speech care e evocator pentru subiectul nostru. E cel al colonelului Slade (Al Pacino în „Scent of a Woman”) care, spre finalul filmului, îl apără pe tânărul Charles, în fața comisiei de disciplină a colegiului. Charles nu poate să își toarne colegii care făcuseră ceva amendabil de regulamente. Ar fi primit, în schimb, de la director, recomandarea pentru o bursă la facultate. Colonelul spune de ce tânărul nu va face ce i se cere: pentru că sufletul lui „nu e negociabil”. Școala respectivă se lăuda că este un „leagăn al liderilor” iar colonelul atrage atenția asupra a ce fel de lideri vor forma dacă li se cere tinerilor de acum să își negocieze sufletul. Charles e un caracter integru. Suferă, dar nu cedează. Integritatea are această forță care sperie, provoacă reacții agresive în rândul impostorilor, în rândul celor pentru care conștiința este o plastilină moale cu care se poate face orice. Dar ea este o structură de rezistență a societății. Candidaților la funcții politice, publice ar trebui să li se dea un test de integritate. Nu atât pentru ” a-i prinde” în flagrant, ci pentru a putea observa ce este în neregulă în ce privește modul lor de a judeca și a se comporta în viitoarea funcție publică. Căci lipsa de integritate pare să fi devenit, în timp, ea însăși un criteriu de promovare. Nu ar trebui să mai acceptăm asta.

Continuă lectura

Standard
Reacție rapidă

O imagine. În metrou

 

Ar fi un început (sau sfârșit?) de film. Prim plan cu cei doi tineri, jocul cu butonarea, privirea ei spre vizavi, cadrul se lărgește ca să prindă mâinile mari ale bărbatului de vizavi și, în final, copilul înfășurat, în mâinile tatălui. Mâini protectoare. Îl descoperim acum pe tată, cu o privire concentrată, ai zice că fixă, țintind drept înainte. Revenim la cei doi care acum șoptesc, cu capetele apropiate.

Continuă lectura

Standard