Trei evenimente s-au produs în aceste zile. În ordinea descrescândă a impactului în sfera publică (până acum), ele sunt: uriașul impact al documentarului Recorder Justiție capturată, poziționarea pro/contra față de noua programă de Română pentru clasa a IX-a și situația instituțiilor culturale din București, în special teatre, aflate în situați ilegală a interimatului managerial, situație reflectată și de noul eșec al concursului de la TNB de a da un manager legal. Ce au în comun cele trei: faptul că au provocat în Justiție, în Școală și în Cultură, ruperea tăcerii și dezvăluirea a ceea ce, de regulă, era ascuns. Desigur, punctual, acest lucru s-a mai întâmplat. Dar, poate, nu atât de semnificativ ca acum. Și nu în același timp.

Cele trei, să le spunem generic, sisteme reflectă grade diferite de control : foarte puternic în Justiție, prin folosirea ierarhiei ca instrument de constrângere și pedepsire, puternic în Școală, prin controlul birocratic excesiv și gradul de dependență ierarhic, mai slab în Cultură unde constrângerea ierarhică e administrativă. Omertà funcționează dur în primul sistem, cu consecințe directe asupra carierei, familiei, și mai puțin dur în celelalte două. Deși, și în aceste din urmă două sisteme cariere și familii pot fi afectate (vezi, în Școală, cazul profesorilor suplinitori sau, în teatru, discreționarul comportament al unor manageri). Omertà e, adesea, într-o relație strânsă cu nomenklatura existentă acum în Justiție, Școală și, mai puțin, în Cultură. Observ aceasta mai ales în zona universitară.

Cei care au avut curajul să vorbească în documentarul Recorder, judecătoarea care a avut curajul să o facă pe viu în conferința de presă a Curții de Apel București, ilustrează ceva rar la noi. Cei vechi au denumit acest act parrhesia, curajul de a vorbi liber, de a spune adevărul punându-te în situație de risc. Aici, cei și cele care au făcut-o, în Justiție, acuză deschis Autoritatea, Ierahia sistemului și aduc în prim plan mecanismul omertà: Ierarhia a devenit totalitară, a concentrat autarhic puterea de decizie sub forma piramidei unde vârful decide tot iar baza este constrânsă, amenințată, degradată. Să ai curajul să vorbești liber, cum au făcut-o aceștia e nu numai un indiciu al unei culturi democratice, dar și o practică rară a ideii de libertate în interiorul unui sistem. Ermetică, Justiția nu poate explica de ce valuri succesive de corupți, mici și, mai ales, mari, sunt scăpați de pedeapsă prin tehnica amânării care duce inevitabil la prescrierea faptelor. Cei care au vorbit deschis și liber acuză terfelirea etică, atacul la deontologie practicat de vârful piramidei din Justiție. Ei și ele au conștiința faptului că s-au expus. Așteaptă acum represaliile. Dacă, totuși, nu cumva, comanda politică va decide schimbarea modului de funcționare a sistemului.

Omertà e prezentă și în mediul academic. Știm. Ieșim prea puțin în față, nu riscăm să spunem ce credem despre cum funcționează universitatea și cât de descentrată este relația profesor/student. Condiția morală a Școlii a fost viciată de decizii în favoarea infractorilor academici luate, în timp, chiar de unii miniștri. Cazul lui Sorin Cîmpeanu este notoriu. Omertà este cultura complicității și a tăcerii adevărului. Partea mai proastă încă e că ea dezvoltă o retorică a injustiției așa cum am văzut acum în conferința de presă a Curții de Apel București. Este extraordinar să vezi cum înalți magistrați prezintă, dincolo de nivelul intelectual scăzut, contra-argumente ad hominem pentru a discredita pe cei care spun adevărul, care rup tăcerea și dau de pământ cu omertà. Ei nu spun adevărul, ci îl mint. Ei și ele poartă răspunderea unei părți mari din condiția morală precară în care trăim. Favorizând infractori, călcând în picioare vieți, familii, întărindu-se în spatele zidurilor unei complicități teribile (și profitabile de ambele părți) cu politicul. Cine poate sparge aceste ziduri și permite respectarea drepturilor acelora care își caută dreptatea? Legea? Se vede că nu o face ci, cum am văzut de atâtea ori, e modificată pentru a-i face pe infractori să se simtă bine. Când se ajunge la situații dramatice precum spargerea omertà și eliberarea adevărului, înseamnă că, poate, ca și în Școală, și în Cultură, e timpul să recunoaștem că am făcut destul pentru ca lucrurile să nu mai funcționeze corect, legal, responsabil. Cu cât adevărul e tăcut prea mult, cu atât democrația pierde la fel ca și națiunea ca și construct identitar. Suntem o națiune atât de coruptă? Cred că am putea face mai mult pentru a instala curajul etic în practica de zi cu zi. Ar trebui să fie precum a te spăla pe față dimineața după ce te-ai trezit. Deșteaptă-te…Somnul cel de moarte e și asta: lipsa curajului de a spune adevărul. Dar e riscant, desigur. Iar cei din Justiție care au vorbit liber ne scutură acum. Nu pot fi lăsați singuri și singure.