Artele Educației, Artele în Societate, Cărți

Cultura unei absențe: Bizanțul

O amintire vagă trimite la o broșură de popularizare a Istoriei unde am citit ceva despre Bizanț. Eram în liceu. O amintire puternică, însă, după, mă trimite în primii mei ani de studenție la Filologia bucureșteană, unde studiam la disciplinele (sau profii!) care îmi plăceau și unde, extracuricular, am dezvoltat o pasiune pentru studiile teatrale (oricum citeam teatru din liceu) și pentru…cultura veche românească. Prima mea practică studențească, datorată unui prof de …biblioteconomie, cu o istorie – am aflat mult mai târziu – foarte sulfuroasă, de proveniență securistică, a fost la biblioteca Mănăstirii Neamț unde, prin „complicitate” cu starețul și părintele bibliotecar, proful mi-a obținut accesul (altfel, trebuia aprobare de la ÎPS). Tema mea (avea să fie și primul meu articol!): circulația cărții în Țările Române. Eram închis patru ore pe zi pe dinafară, părintele bilbiotecar, care mă găzduia, mi-a dat un pulover gros, dar și ceva din blană de oaie căci era foarte frig înăuntru. Bucoavnele vechi, unele înalte de jumătate de metru, Cazanii, Octoihuri, Evangheliare, circulaseră, fie sub formă de …dotă date fetei care se mărita (valoarea uneia, mi-a spus părintele bibliotecar era, în epocă, de trei sate de țigani!), fie de împrumut temporar, dinspre Moldova spre Țara Românească. Multe aveau înscrisuri, în greacă, slavonă și, astfel, după discuții de seară absolut remarcabile cu părintele bibliotecar (știa: greacă, latină, germană, engleză și franceză!) cu dicționare la îndemână, am învățat mai mult, în acea lună, despre cultura veche românească decât de la unii profi precum Al. Piru sau I. Rotaru. În aceste discuții, Bizanțul revenea nu odată. Îmi aduc aminte că noi studenții veniți la practică (aveam colegi repartizați la Biblioteca municipală din Piatra Neamț), cu proful, am fost primiți la un prânz oferit de starețul mănăstirii unde o parte a discuției a privit situația ortodoxiei în Dobrogea și Bulgaria. Ascultam cu gura minții căscată căci aveam ce! Bizanțul, Imperiul Roman veneau în discuție.

Experiența acestei „practici”, inestimabilă pentru formarea unui filolog, alături de altele, mi-a arătat și ce înseamnă…impostura academică. La cursul prof. Rotaru (nici el nici Al. Piru nu erau formați sau specialiști în cultura veche, nu știau limbile de bază) am avut și prima contră mai serioasă: la o lucrare mi-a dat 9, l-am întrebat de ce, mi-a spus că nu era adevărată o afirmație a mea. I-am spus că ea e susținută de celebrul Jacques-Paul Migne, pe care îl citam cu un studiu, o autoritate (in)contestabilă, editorul celebrei serii de 221 vol, Patrologia Graeca, conținând scrierile părinților Bisericii. „Păi, ce, l-ai citit dumneata?” „Da, eu l-am citit”. Și i-am demonstrat. Cu pasiune. Mi-a pus o întrebare legată de Cartojan, îl citisem și pe acela. Tot cu 9 am rămas!

În acea perioadă am dezvoltat un interes aparte pentru cultura bizantină. Îmi aduc aminte că am citit tot ce a scris Iorga despre Bizanț, dar și alți specialiști români, precum și câțiva autori francezi și englezi, găsiți la Biblioteca Centrală de Stat, unde mergeam de multe ori dacă nu găseam la mine la Filologie. Începeam să văd unele legături: între ce a transmis Imperiul Roman în perioada târzie unui Bizanț, apoi Renașterii în materie de pictură, arhitectură (alte pasiuni ale mele; încă mai citesc studii despre Renaștere și cultura sa vizuală) și cultura românească veche și apoi pre-modernă.

În timp, Bizanțul mi-a „spus” câteceva, după ce interesele mele de studiu s-au orientat, dincolo de literatură, spre teatru. Scriu aceste rânduri în acest octombrie când am cumpărat două  noi apariții despre Bizanț. Una, Bizantinii. Stat, religie și viață cotidiană în imperiul bizantin (Polirom, 2020, ed. orig. The Byzantines, 2010) de Averil Cameron, profesor la Universitatea din Oxford; a doua, Constantinopol. Capitala Bizanțului (Baroque Books & Arts, 2020, ed. orig. Constantinople. Capital of Byzantium, 2007) de Jonathan Harris, profesor la Universitatea din Londra. Le-am cumpărat și pentru o cercetare privind Vorbirea, Retorica și forme de educare ale lor.

Bizanțul, istoric și cultural, scrie profesorul Cameron, este, pentru cei mai mulți, o absență. „Bizanțul ocupă un loc incert în istoriografie(…) A fost acesta parte a Europei? Ori aparține mai degrabă Răsăritului? Cum se armonizează istoria ortodoxiei cu noțiunea de creștinătate apuseană?” Ne amintim că, de câteva ori, state membre ale UE au ridicat această problemă. Știm că Bizanțul cuprindea părți însemnate din actuala Europă. Pledoaria profesorului privește necesitatea reintroducerii Bizanțului în istoria Europei. Aduce argumente în acest sens. Multe clișee privind societatea și cultura Bizanțului au fost reținute mai mult decât adevărul demonstrat de documentele ce ne-au parvenit. Citesc câteva capitole al căror subiect e aproape de preocupările mele de acum și ce aflu și înțeleg revitalizează ce stocasem, inactiv, cu mulți ani în urmă. Mai ales despre viața cotidiană, educație, oratorie și standardele de competență pentru angajarea în posturile importante din administrație. Dar și despre pedepsele pentru infracțiuni sau nesupunere. Din lucrarea profesorului Harris, structurată mai elaborat tematic, mă interesează mult capitolul „Democrația” și citesc despre modul în care femeile erau considerate inapte pentru viața publică. Trebuiau să stea acasă și să țeasă, cum Penelopa. Bizanțul este, însă, contradictoriu și în această privință căci,  nu odată, femeile ajung să aibă un rol politic conducător.

Într-o vreme, când predam Studii teatrale la Sibiu dar și la Litere, la București, am fost curios în ce privește regândirea unei discipline tradiționale în curiculum-ul școlilor de teatru: Istoria teatrului. Nu știam cum arăta – dacă – teatrul în  Bizanț. Citisem câteceva pe atunci dar când o întâmplare anticărească norocoasă m-a făcut într-o bună zi să dau peste lucrarea dedicată subiectului, neîntrecută nici până azi, am avut imaginea substanțială și clară despre subiect. E vorba de Le théâtre à Byzance de Venetia Cottas (Librairie Orientaliste Paul Geuthner, 1931), un must în materie de modul în care formele de spectacol teatral au fost cultivate într-un imperiu sedus de ritual și spectacol, în genere.

Desigur, azi, revizitarea unor moșteniri are ceva problematic, vezi Mediterana, Levantul, Bizanțul. Cele trei aparțin, desigur, unor serii de civilizație și culturi diferite, unde limbile și limbajele, credințele și religiile, conservă în măsura în care sacrifică „eterna reîntoarcere”. Modernitatea și modernismele par să le fi evacuat de tot din contemporaneitatea noastră. Nu este chiar așa. Dar nici nu mai supraviețuiesc – acolo unde se mai întâmplă – pentru a justifica o ordine a istoriei. În învățământul românesc e tristă situația în care limbi fondatoare precum greaca și latina s-au văzut dacă nu ostracizate, de-a dreptul eliminate din programe școlare. Ca și, în anumite situații, cu limba română. E repede uitat, dacă a fost știut, faptul că o limbă e un vehicul dar și un vector de cultură și civilizație. Acestea sunt absențe care anemiază un substrat tradițional mereu creator de cultură.

 

Standard