(Note pentru un curs ipotetic de istorie universală a teatrului)

” 1941, 12 aprilie

am scris Ui cu posibilitatea de producție în permanență în mintea mea; aceasta a fost o mare parte din distracție. dar acum simt dorința de a o continua cu ceva care ar fi absolut și total imposibil altundeva. UI, PARTEA A DOUA. spania/münchen/polonia/franța.”

13 aprilie

deasupra noastră locuiesc niște austrieci, un schutzbundler și soția sa. sunt îngroziți de căderea rapidă a salonicului. se gândesc că acolo sunt bătute armatele lor.

este clar că o victorie a lui hitler ar deschide o epocă a călcâiului de fier. singura întrebare este: are burghezia puterea de a da și fazei capitalismului monopolist expresia sa politică deplină? un lucru este deja clar: că această fază va duce la răsturnări profunde – lichidarea națiunilor mici, închiderea pieței libere a muncii, suspendarea democrației formale, controlul producției (fără eliminarea profitului) etc. – dar, în mod firesc, ar putea fi foarte scurtă. dar va fi? din punct de vedere pur istoric, mai este încă o luptă de dus. mai sunt resurse disponibile. noile forme de organizare și noua armă sunt marca unei noi epoci. victoria unui sistem asupra celuilalt este posibilă, iar acest lucru ar putea-o inaugura. dorința reciprocă de a-l anihila pe celălalt, care animă ambele sisteme, conține în sine dorința de a conserva sistemul din care ambele sisteme fac parte. – acest lucru paralizează celălalt sistem. și tot acest lucru face posibilă o „nouă” epocă, pentru că împiedică distrugerea să meargă prea departe.”

(Fotograme după jurnale de știri din cinematografe, îl arată pe Hitler dansând (!) de bucurie la aflarea veștii că Franța va capitula.)

(Brecht este înscris la Medicină în 1919 când primește ordinul de mobilizare și este trimis ca infirmier într-un spital militar din Augsburg. Aici vede ororile produse de război. Brecht este influențat de Expresionism. În poezie, la început, dar și în teatru (vezi Jean-Michel Palmier, L’expressionnisme comme révolte, Payot, 1978, p. 216 ș.urm.). În poezia sa, mai ales în Legenda soldatului mort , scrie: „Războiul era în al patrulea an și nu se întrevedea pacea. Soldatul a tras concluziile și a murit pe câmpul de luptă.” Poezia l-a făcut pe Hitler să-l includă printre dușmani încă din 1923. Poemul poate fi pus în relație, prin ironia și satira sa, cu Peripețiile bravului soldat Švejk de Jaroslav Hašek și cu imaginarul poetic al lui Georg Trako sau, în cinema, cu Frontul de vest (1918/1930) al lui Georg Pabst, interzis în 1933 de regimul nazist. (vezi discuția lui Pabst cu ministrul din romanul lui Daniel Kahleman, Joc de lumini, Trei, 2025, p. 159 ș.urm.; vezi impactul esteticii sale, mai ales celebra scenă a spitalului, în From Caligari to Hitler de Siegfried Kracauer, Princeton University Press, 1947, p. 234)

Bertolt Brecht a ajuns în America, după venirea lui Hitler la putere și peregrinări prin alte țări. A obținut dreptul de rezidență, dar este sub supravegherea FBI. Lucrează acum la Ui – Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită. Trimiterea la Hitler s-a impus fulgerător. Încearcă să convingă pe unii producători americani de teatru să o producă. Nu se poate. I se răspunde că acum „nu e momentul”. Se va reîntoarce în Europa după război, moare – se fac în acest an 70 de la dispariția sa – și Ui încă nu fusese pusă în scenă. Asta se întâmplă abia în 1958. Uriașa sa anvergură intelectuală continuă să surprindă. ca și ironia și umorul său. Iată un exemplu: un jurnalist britanic îl întreabă pe Brecht dacă nu cumva una din problemele politicii britanice sunt alegătorii? Brecht răspunde printr-un poem (Die Lösung/Soluția):

„După revolta din 17 iunie/ Secretarul Uniunii Scriitorilor/ A distribuit pe Aleea Stalin broșuri în care arăta că poporul/ Și-a pierdut încrederea guvernului/ Și că nu o poate recâștiga decât dacă muncește de două ori mai mult. Nu ar fi mai simplu dacă guvernul/ Ar dizolva poporul și/ Ar alege altul?” (Soluția, poem din 1953, publicat abia în 1959)

(Citatele sunt din Bertolt Brecht, Journals 1934-1955, editori: John Willett și Ralph Manheim, Methuen, London, 1993, p. 140