(Note pentru un ipotetic curs de istorie universală a teatrului)
530-533
Actorul și infamia
„Este marcat cu infamie cel care este dat afară din armată prin rușine, fie de către comandant, fie de către ofițerul care are puterea de a se pronunța în această privință; sau cel care apare pe scenă în exercitarea vocației de actor, sau pentru a recita; sau exercită meseria de proxenet; sau este declarat într-un proces penal că a săvârșit o faptă pe calea unei acuzații false sau în complicitate cu acuzatul; sau a fost condamnat într-o acțiune pentru furt, jaf, injuria, dolus malus sau fraudă;. ..”
Digestele lui Justinian, Cambridge University Press, 1904, traducere din latină în engleză de Charles Henry Monor, Vol I, Cartea III, p. 144-145
(Este primul document care deschide o lungă istorie a persecutării celor care apar pe scenă. De ce în Imperiul Roman, pe vremea lui Justinian, când apare celebrul corpus legislativ Digestele (530-533) – de unde am extras fragmentul de mai sus – stigma pusă pe histrion, pe actor, surprinde prin comparație cu statutul acestuia în Grecia? Explicațiile diferă. Una plauzibilă e legată de vorbirea în public , pe scenă, care, prin actor, ar fi discreditat seriozitatea vieții publice, politice, a civilitas, în general. O analiză bună, în acest sens, o produce Florence Dupont în L’acteur-roi. Le theatre dans la Rome antique, Les Belles Lettres, 2003, p. 95-98. Lunga istorie a persecutării actorilor ajunge până azi în diversele forme de cenzurare a actului public pe scenă, de restrângere a libertății de organizare a teatrelor ca instituții producătoare de spectacol.)
1737
Regele George și autorizația de a face Teatru. Actorul ca Vagabond
„ÎNTRUCÂT printr-un act al parlamentului din al doisprezecelea an al domniei Majestății Sale Regina Ana, intitulat „Act pentru reducerea legilor referitoare la pungași, vagabonzi, cerșetori și vagabonzi într-un singur act al parlamentului; și pentru pedepsirea mai eficientă a acestor pungași, vagabonzi, cerșetori puternici și vagabonzi și trimiterea lor acolo unde ar trebui să fie trimiși, s-a decretat că toate persoanele care pretind că sunt culegători sau colectori de patente pentru închisori, galere sau spitale și care rătăcesc în străinătate în acest scop, toți scrimerii, purtătorii de urs, actorii obișnuiți de interludii și alte persoane numite și exprimate aici vor fi considerate pungași și vagabonzi: și întrucât au apărut unele îndoieli cu privire la partea din actul menționat care se referă la actorii obișnuiți de interludii: acum, pentru explicarea și modificarea acesteia, se declară și se promulgă de către cea mai excelentă majestate a regelui, prin și cu sfatul și consimțământul lorzilor spirituali și temporali și al comunelor, în prezentul parlament reunit, și prin autoritatea acestuia, că din și după data de douăzeci și patru iunie o mie șapte sute treizeci și șapte, orice persoană care, în schimbul unei remunerații, a unui câștig sau a unei recompense, joacă, reprezintă sau interpretează sau face să fie jucat, reprezentat sau interpretat un interludiu, o tragedie, o comedie, o operă, o piesă de teatru, o farsă sau orice alt divertisment de pe scenă, sau orice parte sau părți din acestea, în cazul în care persoana respectivă nu are un sediu legal în locul în care acestea vor fi jucate, interpretate fără autorizație în temeiul unor scrisori de brevet din partea Majestății Sale, a moștenitorilor, succesorilor sau predecesorilor săi sau fără licență din partea lordului șambelan al locuinței Majestății Sale, este considerat un pungaș și un vagabond în sensul și în înțelesul actului menționat, și este pasibil și supus tuturor pedepselor și pedepselor și metodelor de condamnare aplicate sau prevăzute de actul menționat pentru pedepsirea pungașilor și vagabonzilor care sunt găsiți rătăcind, cerșind și făcându-și ordine greșită, în sensul actului menționat.”
https://archive.org/details/statutesatlarge06britgoog/page/140/mode/2up
(Am văzut de multe ori afirmația că Actorii erau considerați vagabonzi în Anglia secolului 18. Nu se menționează un detaliu esențial: erau considerați așa dacă nu aveau autorizație să facă teatru într-un spațiu, loc public. A fost una din marile probleme ale companiilor, trupelor de actori și înainte. De aici insistența liderilor lor de a avea protecția unei mari figuri, politice, regale, mai târziu, din lumea afacerilor și a politicii. Shakespeare, apoi Molière, de pildă, au avut această problemă. Erau, de fapt, obligați la a-și asigura înalta protecție, nu numai pentru costurile vieții de zi cu zi, dar și ca mijloc de a evita desconsiderarea publică a statutului lor. Căutarea protecției este un fapt și azi, mai ales din sfera politicului. Iar prejudecățile despre statutul „jos” al profesiei de actor mai e de întâlnit și azi în familiile care nu privesc cu ochi buni sau chiar interzic dorința copiilor de a urma cariera teatrală.)
1877
Prima Lege a Teatrelor de la noi
” Totuși în acéstă periódă teatrul a mai găsit din când în când câte un mic sprijin de la Stat, sprijin care i-a permis să continue. Dacă ajungem acum la perióda actuală, vedem că limitele sacrificiilor acestor artiști generoși a ajuns la culme și că scena română are să fie închisă. Aparține administrației trecute să atingă tot spre a corupe și desființa tot.”
( În ședința Parlamentului din 3 martie 1877, D. P. Grădișteanu prezintă Raportul și proiectul Legii teatrelor. Din raport poate nu surprinde menționarea unor lucruri pe care le observăm și azi. Proiectul de lege poate fi citit și acum, dincolo de ceea ce e perimat, cu un anume folos privind gândirea critică din epocă. M-a suprins că o mare parte a interpelărilor din acea ședință s-a concentrat pe cenzură, a pieselor și a spectacolelor. Unii deputați erau la curent cu starea cenzurii în Franța și în Anglia. Nu erau…teatrologi, dar aveau cultura spectacolului și obișnuința de a merge la teatru.)
1926
Impozitarea spectacolelor acum o sută de ani.
„Regulamentul de aplicare al legii pentru așezarea și administrarea impozitelor asupra spectacolelor publice.
(În perioada actuală când, la noi, vorbim mult despre impozite și taxe, iată cum vede în 1926 Regulamentul de mai jos aplicarea impozitelor asupra spectacolelor. Interesant, acest Regulament distinge între două categorii de spectacole: Artistice și Distracțiuni publice. În prima categorie: „Reprezentațiuni de artă dramatică propriu zisă; Operă, operetă, concerte vocal, instrumentale sau mixte; Conferințe și șezători publice care au în programul lor spectacole artistice; Producțiunile radio-electrice în localurile publice; Reprezentațiuni cinematografice în genere”. Din a doua categorie, între altele: „Reprezentațiuni de marionete, circuri; Producții de dans și școli de dans unde se vând bilete …ședințe de hipnotism”.)
https://www.resurse.net/mo/1926/19260622.pdf?utm_source=chatgpt.com (p.2-6)