Prima întrebare are răspunsuri clare, date din Antichitate până azi. Fondate pe descoperiri, interpretări, analize provenind din discipline diferite: filosofie, antropologie, sociologie, medicină etc. Învățăm pentru că, în general, vrem să înțelegem. Motorul acestei voințe, dorințe de a înțelege este curiozitatea. Vrei să înțelegi pentru că, mereu, te izbești de ceva care îți lipsește. Ceva ce nu știi. Devii curios și acționezi în consecință. Pentru a ajunge la un acord corect între tine și lume. Aici, Educația joacă un rol important.

Un exemplu. Când, în Renaștere, medicina clasică, reprezentată de doctrina anatomică a lui Galenus, nu mai dădea răspunsurile necesare cauzelor diverselor boli, pentru că corpul uman era o mare enigmă, curiozitatea, la început ilicită – disecțiile pe corpul uman erau interzise de Biserică (Galenus „exersase” pe…câini) – a dus la crearea primelor teatre anatomice din universitățile italiene, la început. Descoperirea interiorului corpului uman, prin disecțiile publice organizate de două ori pe an, a permis revoluția anatomică în medicină, produsă de anatomistul flamand Andreas Vesalius, practic fondatorul anatomiei moderne odată cu publicarea în 1543 a operei sale fundamentale, Structura corpului uman în șapte cărți (De humani corporis fabrica libri septem). Vorbim aici de o curiozitate care a schimbat modul în care cunoaștem lumea (vezi cum abordează învățarea recentul număr, septembrie 2025, din „Sciences humaines” cu tema: „Pourquoi apprendre?”)

Un vector al învățării, universitatea deturnează deja rostul învățării. Interesează performarea, obținerea rapidă a diplomei de absolvire (licență, masterat, doctorat), certificat de validare a ce ai învățat. Presiunea, inclusiv financiară, pune universitățile, în ultimele decenii, în situații ingrate produse de dezechilibrul între ce fac ele pentru a determina studenții să învețe și ce fac ele pentru ca studenții să obțină diploma. Studii serioase arată că învățarea este adesea sacrificată sau diminuată ca pondere în favoarea recunoașterii, validării performanței academice. Internetul (anii’90) și mai recentele aplicații ale Inteligenței artificiale (IA) nu numai că fac dificilă prezervarea echilibrului dintre învățare și performanță, dar acutizează vulnerabilități în materie de etică a învățării, de moduri ale predării cunoștințelor, de lucru intelectual privind siguranța nivelului științific în procesul de „predare”-„primire” în care sunt implicați actorii majori: profesorii și studenții. De altfel, cum e cazul în România, nimeni și nimic nu garantează acest nivel științific al transmiterii de cunoștințe: este extrem de rar ca un Senat universitar, poate un Consiliu profesoral să ajungă în inima problemei: CE și CUM se face carte în universitatea/facultatea noastră. Desigur, sunt evaluări interne (celebrul „management” al calității), sau evaluări externe (ARACIS, de pildă) care, adesea, sunt operațiuni de carton și papetărie, adică totul e pe hârtie, se bifează îndeplinirea criteriilor etc. Suntem parte a Spațiului Universitar European : când a fost făcută vreo evaluare a vreunei instituții de către colegi din Vest, de pildă? Putem vedea cu claritate, prin multe analize, rapoarte de sistem, evaluări ale universităților un paradox, subliniat de Stefan Collins în What are universities for? (2012): „Niciodată în istoria omenirii nu au fost atât de numeroase sau atât de importante, dar niciodată nu au suferit de o asemenea lipsă de încredere și pierdere a identității. Primesc mai mulți bani publici decât au primit vreodată, dar sunt mai defensive cu privire la poziția lor publică decât au fost vreodată.” Desigur, constatarea paradoxului are la bază experiența autorului privind universitățile britanice și modul lor de finanțare, dar nu cred că s-ar restrânge numai la acestea. Situația prezentă a învățământului în România, bulversată de mai multe serii de fapte, acțiuni și decizii de la „centru”, arată limpede că eforturile, pasiunile, confruntările se duc pe formă și nu pe conținut. Matricea în care oficialii încearcă să împingă lucruri disparate, neținând cont de timpul de învățare și înțelegere, de urmărirea în continuitate a unor linii majore de formare, e una birocratică, abuzivă, centralistă și separatistă: sunt separate entități majore, de la elev/student, profesor, mediul învățării, părinți, așezarea logică a calendarului. Nimic din cele întâmplate până acum la noi nu arată ceva BUN.

Răspunsul la a doua întrebare e chiar mai complicat, mai neplăcut, poate. Societatea românească, în marile sale structuri, nu mai oferă un model etic pe care să fie bazate procesele evolutive care o definesc. De ce ar fi nevoie ca Școala, în general, să insiste pe aceasta? Simplu: dacă învățarea nu îți mai oferă bazele unei gândiri critice, care să distingă și să accepte valorile morale, atunci ea nu este decât mecanism defectuos de …transmitere a unor cunoștințe. Atât. Ajung ele, și cum?, la elev, la student? Stimulează matricea de care vorbeam cultura dialogului, înțelegerea aventuroasei plonjări în digital fără siguranța unui mod personal, structurat, de înțelegere a realității? Ca să ai un raport echilibrat cu lumea ta, Educația ar trebui să îți dea instrumentele de adaptare, cele de realizare a potențialului, și, mai ales, ceva mult mai subtil: viața merită să fie trăită.

De ce să mai înveți azi când nu interesează pe nimeni ce știi, ce știi să faci, cum gândești? Când vezi, în multe locuri, că miza nu mai e pusă de societate pe capacitatea ta de a contribui la dezvoltare, ci pe „tehnicile” de atingere a unor obiective de viață ancorate profund în divertisment. Sau, mai grav, în absența din propria viață. Când ai vorbit ultima dată cu tine? Când te-ai întrebat…? Numeroasele semnale apărute în sfera publică, nu numai la noi, indică slăbirea încrederii în ceea ce învățarea ți-ar putea da.

Cred că sacrificăm, inexorabil?, un sens major al contactului nostru cu lumea. Nu contactul prin tehnologii, ci acela cu noi înșine. Școala ne „pierde” pe un drum ale cărui jaloane tremură la fiecare adiere și ale cărui borne nu sunt kilometri, ci ani. Un parcurs de învățare clasic este de șaisprezece ani: opt+patru+patru. Cât de relevant mai este acesta pentru copiii, adolescenții, studenții de azi a căror lume nu mai e cea de secol 19? Pentru ei a sta cincizeci de minute în bănci ascultând pe cineva a devenit, adesea, o caznă. „Viul” ecranelor e slab concurat de „viul” prezenței și comunicării profesorului. Nu ne dă de gândit asta? Că învățarea, paradigma, tehnicile, obiectivele ei ar trebui să se schimbe? Învățarea nu e atât despre lumea de ieri/de azi, cât, mai ales, despre lumea de mâine. Necunoscută. Cum înveți…necunoscutul?