La o repede privire există trei categorii de teatre bugetare: naționale, de stat și municipale. Ce diferențe există între ele? Dacă există. Există, însă, și teatrele nebugetare, numite independente. Dacă în prima categorie, dependența e limpede, în cazul celor din urmă independența se reduce, oare, numai la faptul că nu sunt bugetare? Cât de libere în alegerile lor artistice sunt toate?

Eșecul recent al concursului pentru postul de manager al Teatrului Național din București – unde nu a fost declarat un câștigător -, nu e singular. Ministrul Culturii s-a simțit dator, în urma criticilor din social media, al intervenției publice a unei competitoare, să organizeze o discuție publică pe tema concursului și a criteriilor care au stat la bază, a „caietului de sarcini” etc. O discuție în care ministrul a reușit să o și apostrofeze pe acea competitoare.

Discuția publică privind „soarta” teatrelor din București e centrată pe situația managerilor interimari șinormarea timpului de lucru al personalului. Artistic. Inflamarea provine din birocratizarea acestei operațiuni: formal, conform legislației muncii, timpul de lucru trebuie normat. Birocratizarea excesivă, unde suntem fruntași, înseamnă obligarea la a completa documente ale instituției de către personalul artistic, dar și de către manager. Ca să ce? Justificarea birocratizării indică, între altele, o anomalie: sunt actori nedistribuiți pe lungi perioade dar care primesc salariul integral. Aici nu există „bonus de performanță”. Adică să ai un salariu de bază la care să se adauge, într-un cuantum stabilit, alt venit atunci când joci. Nu mai spun, atunci când joci bine. Salariul în teatre nu e pentru performanța artistică, ci pentru uniformizarea tratamentului salarial. Categoriile, treptele, gradațiile sunt, ca și în Educație, un prilej, adesea, de înveninare a relațiilor colegiale. Îmi pare limpede că, în instituțiile bazate pe vocație, teatre, opere, filarmonici, de pildă, salarizarea ar trebui să fie regândită fundamental, nu ca în orice profesie.

Ca și în Medicină sau Educație, pentru ca vocația să fie bine servită de un salariu bun, nu e suficientă motivația, ci contează enorm mediul profesional. În teatre, au fost, sunt frecvente cazuri de tensiune între „artiști”, denumire extinsă inadecvat pentru oricine care participă la realizarea unui spectacol și nu e personal tehnic sau administrativ. Un regizor/o regizoare poate impune, dar când și dispune fără noimă etică de interpreții cu care lucrează situația intră în altă discuție. Când managerul dispune abuziv măsuri care distorsionează mediul de creație, manipulează interpreți și distribuții, vorbim de o ralitate sumbră care produce victime.

Dar, încă odată, cred că e momentul, exact acum, în condițiile unor constrângeri bugetare, să fie regândit statutul instituțiilor de spectacol. Care e diferența între municipal, de stat și național? Cum e gândită implicarea comunităților locale în susținerea teatrelor? Publicurile ar merita explicarea a ce înseamnă actul teatral. Ar merita să poată conștientiza că satisfacția, bucuria de a fi „martori” ai un act teatral care să le pună mintea, sufletul, corpul în stare de reacție, sunt între foarte puținele evenimente, dincolo de suferința sau bucuria din mediul familial sau profesional, care dau un sens profund existenței.

Câți și câte înțeleg asta când legiferează, iau măsuri, decizii, creează norme care sunt contra naturii actului artistic?