Ce voi scrie în continuare nu o să placă multora. Va părea inacceptabil. Va provoca, poate, reacții în mediul academic și de cercetare care, de regulă, e greoi și (sau) ineficient în a reacționa. Totuși, aș vrea să vedem împreună dacă nu cumva putem adopta o poziție justă într-o chestiune foarte sensibilă: frauda, înșelăciunea, furtul din mediul academic și de cercetare.

Am început să cunosc această dark side of the moon care este devierea de la normele și regulile academice din 2012 când am condus Comisia de etică a Universității din București până în 2016. Ca student, fusesem instruit de profii noștri de la Filologia bucureșteană în legătură cu corectitudinea, onestitatea cercetării (chiar dacă aveam, ca student, să descoper întâmplător plagiatul unui renumit prof de atunci). Deci pentru mine și generația mea, poate și după noi, acestea erau chestiuni asimilate, erau normalitatea: să dai credit prin note de subsol, citare exactă, atribuire exactă autorilor care te-au inspirat și care, apoi, se regăseau în bibliografia corectă de la finalul lucrărilor noastre. În 2017 am înființat Centrul de integritate al Universității din București (CARFIA) iar în anul următor am devenit membru al Biroului Institutului de Cercetare a Fraudei și Plagiatului Academic de la Geneva (IRAFPA) unde am deschis linii noi de acțiune, de gândire, de conceptualizare în ce privește o mișcare și un domeniu ce s-ar putea naște: Științele Integrității. Mă opresc aici. Vreau numai să vă asigur că, de multe ori, știu ce înseamnă ca o universitate să devină vulnerabilă, în principal prin două acțiuni malefice: plagiatul (împreună cu fabricarea și/sau manipularea de date, furtul de baze de date, trucarea CV-ului academic) și abuzul și hărțuirea sexuală. Ca și în alte câteva țări, mediul academic din România le cunoaște. Iar modul în care atât Universitatea cât și Justiția le tratează e, adesea, imperfect, uneori jenant, oricum nesatisfăcător. Deși unii pași semnificativi au fost făcuți pentru a aduce lucrurile pe calea cea dreaptă.

La angajare, oricui i se cere cazierul. Trebuie să-l obții tu. În alte țări, angajatorul contactează direct Poliția și obține informația înainte de angajare. La angajare în universitate, însă, poate puțini știu, se cere un document emis în baza Legii nr. 118 din 20 iunie 2019 privind Registrul național automatizat cu privire la persoanele care au comis infracțiuni sexuale, de exploatare a unor persoane sau asupra minorilor. Asta ca urmare atât a efortuilor unor ONG-uri care au semnalat derapaje ale unor cadre didactice (hărțuire sexuală), dar și al unor investigații jurnalistice care au documentat în mod decis astfel de situații. Cu alte cuvinte, legea obligă să faci dovada că nu ești în acel Registru, fapt care, până la acel moment, garantează că nu ai deviat de la un comportament adecvat prevăzut de Carta și Codul de etică al universității ori de Legea Educației (mai nou a Învățământului superior). Dacă însă ești dovedit ca plagiator sau autor al altor tipuri de fraudă în mediul academic, tu poți „rezolva” problema în mai multe feluri: din câte știu, culpabilul își pierde urma, transferându-se sau plecând la o altă universitate, laborator etc. Rar este concediat (în funcția și de prevederile contractului de muncă). Dar cei care urmează să te angajeze, nu știu că ai comis acele fapte. Și-ți dau credit, acces la granturi și, astfel angajat, o iei de la început! S-a întâmplat (vorbesc căci știu), se va mai întâmpla. Nu există un Registru Național privind frauda academică. Singurul instrument existent, o bază de date a suspiciunilor de plagiat este plagiat.ro (Indexul suspiciunilor de opere plagiate în România), platformă creată de prof. Dorin isoc și grupul GRAUR . Deși nu e adusă la zi, se poate observa că extrem de puține titluri de doctor au fost retrase în ani. Comisiile de etică ale universităților românești expun, în mod diferit, cazurile de plagiat și soluționarea lor, cu cât mai puține detalii și fără o finalitate : dacă au constatat plagiatul și universitatea a făcut propunerea de retragere a titlului de doctor, nu știm dacă finalmente acel titlu a fost retras. Turbulențele legii privind existența și funcționarea CNATDCU au contribuit – nu odată cu bună-știință – la „ceața” pogorâtă asupra chestiunii plagiatului doctoral și a răspunderilor, a responsabilităților finale ale diverselor instituții și structuri academice. Deși au trecut peste trei ani de la ordinul de ministru prin care universităților le-au fost alocate milioane de lei pentru a crea o nouă structură internă (Birou, Serviciu) pentru a trece în digital tezele de doctorat și a le verifica de plagiat, nimeni nu știe care este stadiul acestei operațiuni, prost gândită, fără o metodologie clară privind alocarea resurselor umane și financiare și prevedere a consecințelor.

Finalizarea unui caz de plagiat sau de hărțuire sexuală în universități cere personal calificat. Universitățile aproape nu investesc în așa ceva. Ele nu evaluează consecințele unui plagiat care afectează victimele plagiatului, instituția, revista/editura care (dacă acceptă) e obligată să retragă din circulație lucrarea cu plagiat, încrederea în demersul științific corect. Un caz real, unul între altele pe care le cunosc, arată astfel: este sesizat un plagiat în teza de doctorat și în cartea care i-a urmat, Comisia de etică a universității, cu dificultate, și la o anume insistență venită și din partea unor autori străini (cei plagiați), demarează analiza sesizării și, finalmente, conchide că a fost comis un plagiat de mari dimensiuni și uzând de tehnici diferite, și recomandă retragerea titlului de doctor. Decizia apare și pe site-ul structurii de cercetare a acelei universități unde persoana care a plagiat era membră, avea un grant contractat cu universitatea. Universitatea validează decizia și înaintează la minister propunerea de retragere a titlului. Asta era acum trei ani. Prima măsură: editura acelei universități retrage cartea cu plagiatul pe care o publicase. Mai departe? Nimic. Persoana plagiatoare pleacă de la acea universitate, iar pe site-ul acesteia rămâne în continuare profilul de cercetător iar decizia Comisiei de etică pur și simplu a dispărut! O albire clasică, rușinoasă. Dar, surprise: persoana plagiatoare iese din sfera românească și o regăsim la o altă universitate, accesând un grant și etc… Cei de acolo, de fapt, nu știu cine este. Dar dacă știu, asta e complicitate și …favorizarea infractorului. Între-un caz de hărțuire sexuală, dovedit de Comsiai de etică, prădătorul a acționat rapid, și-a dat demisia și…a dispărut. Dar el avea un contract în derulare cu o universitate din altă țară. S-a comunicat acelei universități cu cine au de-a face și reacția a fost rapidă prin încetarea contractului. Uneori, nu știi cu cine ești coleg. sau dacă ai bănuieli, nu le comunici și, astfel, ajungem la: „dar se știa asta în facultate”. Se știa, dar nu se acționa. Cariere de zeci de ani au fost făcute prin plagiat serial, prin hărțuirea celor care semnalau plagiatul, blocarea dezvoltării carierei universitare sau de cercetare. Unele victime au clacat: spitalizări repetate sau decizia dureroasă de a începe alt drum.

Ce vreau să spun e că dovedirea unui plagiat sau a unui act de hărțuire sexuală este consumatoare de efort specializat, se întinde în ani, iar universitățile și Comisiile lor de etică sunt supuse unui adevărat test etic. Câte l-au trecut? Apoi, cei acuzați de plagiat și de hărțuire sexuală devin, aproape fără excepție, agresivi și hărțuiesc, amenință, angajează avocați etc. și aruncă asupra universităților un discredit greu. Dacă acestea reușesc, finalmente, să scape de astfel de „colegi”, ei/ele își vor găsi altă pășune academică unde apar puri, inocenți: căci cei care le vor da credit acolo nu știu cu cine au de-a face. Iar universitățile care au finalizat procedurile de dovedire a faptelor, nu au niciun interes să …bată toba. Dacă pot, șterg urmele.

Desigur, se poate obiecta: sunt puține cazuri, totuși…Ca și la plagiat („e numai 3, 5, 1o%”, adică…puțin), nu e vorba de număr, de dimensiune, ci de faptă ca atare. Un plagiator, un ghărțuitor e un măr otrăvit: poluează o comunitate care îl acceptase. În mod normal, comunitățile academice, de cercetare ar trebui să aibă acces la o bază de date europeană de profil, astfel încât să evite erori ce vor avea costuri mari angajând un plagiator de la București sau de la Paris. Îmi dau seama că, legal, asta pune probleme serioase privind drepturile persoanei. Dar nu insurmontabile. Am inițiat (la CARFIA) sau am contribuit (la IRAFPA) la efortul de a face compatibile normele academice cu cele juridice. Căci adesea, ce considera o Comisie de etică drept furt (plagiat, adică), legea nu-l recunoaște ca atare. Iar apelul frecvent la argumentul „la vremea aceea nu era în lege asta cu ghilimelele”, devine în timp tot mai infantil. Despre ghilimele înveți din școală, nu ajungi la doctorat prefăcându-te că nu știi ce-i aia.

Mult din cele de mai sus reprezintă preocupări de mai lungă sau mai scurtă durată și în alte țări. La ele se adaugă și îngrijorările privind folosirea extensivă a IA, nu întotdeauna în mod corect. Dar e pregătită universitatea să facă față noii lumi care s-a deschis odată cu folosirea algoritmilor, a LLM-urilor? Deocamdată, constat că numărul analizelor, comunicărilor științifice, cărților pe aceste teme e în creștere: dar când te uiți la ce fac universitățile în această privință îți dai seama de decalaj. Tehnologiile se „mișcă” mult mai rapid decât legislația. Ca să faci față trebuie, probabil, să schimbi radical modul de transmitere a Cunoașterii, de evaluare a studenților, de integrare, sub steagul interdisciplinarității, a unor discipline diferite. Notarea de la 1 la 10 și-a dovedit limpede inadecvarea la lumea noastră de azi. Care e diferența între nota 3 și nota 6? Sau atâtea puncte, atâtea credite? Uneori, e ca și cu „punctul” de pensie: el e mic, dar dorința e să fie cât mai mare.

În toamnă, voi relua cursul de Etică și Integritate Academică (EIA). Mă întreb de pe acum, deși îl fac de ani de zile, l-am mai schimbat, desigur : cum să-l încep? Trâind toți într-o societate unde vertebra etică este total decalcifiată iar valorile morale par să fie vetuste podoabe retorice ale unui discurs desuet, a angaja cu studenții o discuție pe teme de EIA pare riscant. Pentru că trebuie să conving că merită să reușești prin merite proprii, printr-un comportament normal. În România sau în alte țări unde vor voi să ajungă.