În ordine cronologică.

1908

Cum apare Ion Luca Caragiale într-o publicație rară de la 1908?

Entry-ul sună așa:

„CARAGIALE I. LUCA

Spirit pătrunzător, mai mult autodidact, mare talent de a observa și a reproduce mai ales partea ridiculă a caracterelor și moravurilor, este cel mai bun autor de comedii românești.

În comediile sale (…) ridiculizează defectele societății noastre contemporane, rezultate mai ales din o grăbită trecere de-a o stare de ignoranță la o pretinsă civilizație.

Literatura așteaptă dela dânsul încă de aici înainte mai mult.”

Anuarul național al românilor de pretutindeni (sub îngrijirea d-lui H.F.Valentin, vol I, Institutul de arte grafice Eminescu, 1908, p. 78

(Asta cu trecerea grăbită de la ignoranță la pretinsă civilizație mi se pare de o actualitate cruntă. Și memorabilă.)

1987

Celebrul critic și istoric britanic al teatrului, Harold Hobson (1904-1992), autor al mai multor lucrări de sinteză privind teatrul englez și francez, cel care denunța în 1934 simpatia unor englezi pentru Germania nazistă, publică în 1987 un articol despre faimoasa cronică teatrală a unui alt mare critic, Kenneth Tynan, despre Privește înapoi cu mânie (1956) de John Osborne. Cronica lui Tynan l-a lansat, de fapt, pe Osborne. Numai că Hobson, în articolul său, spune că Tynan și-a bazat analiza pe o neînțelegere a piesei lui Osborne, fapt care a afectat cursul teatrului englez de după. Hobson scrie că Tynan a luat drept mesaj revoluționar al unei generații, o disperare comună a personajului principal. Observă că Tynan a ratat complet „importanța suferinței unei soții maltratate” și supunerea ei în fața egoismului tip bully al soțului. Tynan nu a văzut asta, ci „o condamnare categorică, fără rezerve, a unei întregi societăți. A fost nevoie de Look Back in Anger pentru a deveni o piesă cu relevanță socială, iar rezultatele au fost, în ceea ce privește teatrul, vaste și dezastruoase.” Consecința: „teatrul de azi produce foarte puțini scriitori care pot fi numiți artiști.” Ea e datorată acestei neînțelegeri a piesei de către Tynan și faptului că „publicul a fost determinat să creadă că calitatea esențială a unei piese bune este relația sa cu condițiile economice și sociale ale momentului”, că piesele de teatru sunt o formă de jurnalism”. Eroarea de judecată a lui Tynan a schimbat, spune Hobson, evoluția teatrului englez. Hobson a fost singurul critic care a văzut, încă de la început, în Harold Pinter, marele dramaturg ce urma să devină. Flerul să analitic a fost mereu imbatabil.

Articolul „Political Slant” al lui Hobson a apărut în : Drama, no 3, 1987, p. 17-18

(Erori de judecare în critica teatrală sunt multe. Unele cu consecințe majore. Michael Billington, un important critic teatral, ratează și el când o desființează, de la început, pe Sarah Kane (1971-1999). Și-a recunoscut, însă, greșeala, mai târziu, după ce impactul pieselor ei a fost covârșitor în lume. Sarah, pe care am cunoscut-o și am prezentat-o publicului român, și prin două piese ale ei pe care le-am tradus în românește (Blasted și Psychosis 4:48), a avut norocul să fie sprijinită de câțiva „mari” (Harold Pinter, Howard Barker) care i-au luat apărarea în fața unei critici teatrale care a pus-o la zid (cronica lui Billington fiind devastatoare). Critici care să recunoască că au greșit sunt foarte rari.)

1989

Găsesc pagina de Teatru (patronată de criticul Valentin Silvestru) a revistei-fanion a culturii literare din România de dinainte de 1989. România literară. Ce a publicat revista în ultimul său număr din 1989?

Articolul principal: „Sfârșitul arbitrarului cultural” de Valentin Silvestru.

Dedesubt: „Am redevenit oameni!” de dramaturgul Viorel Cacoveanu.

Manșeta din stânga: „Soarta regizorului tînăr” (răspuns la o anchetă a revistei noastre-cenzurat în întregime) de regizorul Radu Băieșu.

Ilustrația paginii, cu „legenda” „Istorie teatrală(uitată voit), scenă din Regele Lear la TNB, cu George Constantin în rolul titular. Regia Radu Penciulescu. Constestat cu violență de unii (și oprit oficial-la vremea sa), apreciat de mulți (și în paginile „României literare”, spectacolul rămâne memorabil”

(Revăzută acum, pagina de Teatru din acel decembrie se racordează, spasmodic, la actualitate. Dincolo de acuzarea unui regim prin cenzurarea Culturii, senzația e aceeași cu articolele apărute în 1947, după schimbarea de regim. Dar, poate așa trebuia să fie. Un mic „detaliu”: criticul Nicolae Manolescu, între primele lucruri pe care le face la revistă, e să-l „sacrifice” ritualic și simbolic pe Valentin Silvestru – figură emblematică a teatrului românesc de până în 1989, dar cu „umbre” serioase, pentru a face loc noii sale protejate. Dar, poate, așa trebuia să fie.)