Ce relatează presa în ultima vreme sunt, desigur, incidente. Izolate? În câte-o școală, abia renovată (unele și prin PNRR), mai cade o bucată sau un tavan. Copiii sunt în clasă. Foarte rar, nu sunt. Dar sunt și alte…tavane care cad. Ele se numesc plagiate, mai ales în teze de doctorat. Când apar la lumină, prăbușirea lor în capul „doctorilor” din politică, dar nu numai, dincolo de molozul „intelectual” produs, indică fisuri în toată construcția numită Școală.

Un „tavan’ care a căzut acum s-a spart în capul ministrului Justiției, în al partidului din care acesta face parte, în al guvernului. N-ar fi prima oară. O parte a publicului român e stupefiată: adică nu mai e vorba de un prim-ministru sau de un ministru oarecare, ci de cel al Justiției. El se jură că nu fură, dar fu prins cu teza-n gură. Și neagă evidența. N-ar fi singurul. Cea mai bună armă, în situații din astea, e să spui că așa ceva nu există, că negrul e alb, că dezvăluirea plagiatului e o operațiune politică (ca și cum, astfel, dacă e politică, plagiatul nu mai există). Poate fi. Problema e simplă: c-a fost sau nu politică, că de ce acum?, n-are importanță. Fapta contează. Să privim fapta și să judecăm consecințele ei.

Opinia publică probabil că e sastisită de scandalurile de plagiat doctoral al demnitarilor care ajung să reprezinte votul oamenilor. E o performanță rară asta: să fii ministru al Justiției și să ți se pună în fața publicului dovezile faptei comise, blamabilă în grad înalt. A luat ce nu era al lui și l-a folosit ca și cum era al lui. „Să nu furi!” Desigur, alții sunt de vină. Coordonatorul științific, comisia de îndrumare, consiliul școlii doctorale a facultății, decanul, CNATDCU, ministrul Educației i-au dat verde și omul e acum doctor. De ce i-au dat verde? Simplu: fie pentru că nu și-au făcut treaba, fie că nu au vrut să-și facă treaba, fie că au fost complici la impostura intelectuală. Numai un sistem de complicități politic și universitar produce astfel de anomalii și indică un regres moral al Școlii. Au fost miniștri ai educației care au favorizat infractorii academici, dl. Cîmpeanu fiind șef de bandă. Reținem: nu trebuie pus tot blamul pe politicieni care sunt în divorț cu morala, etica. Comunitățile academice au partea lor de vină. Reticența lor e notorie față de Etica și Integritatea Academică ca practică a vieții cotidiene în universitate.

Mai puțin se observă că, în situații din acestea, mai e vorba și de impostura intelectuală. Am mai văzut asta și în cazul altora (V. Ponta, O. Vasilescu, G. Oprea, L.Bode etc.). Abia când tavanul plagiatului cade în capul unora ca aceștia, începem să realizăm nu numai deficiențe de sistem, ci chiar abulia sistemului, înglodarea în birocrația și lipsa de viziune privind misiunea Școlii (a Universității în acest caz) care produc impostura intelectuală. Tu, om matur, ajungi să(vrei să) îți dai doctoratul, dar n-ai avut până atunci și(cum se va vedea) nici după rezultate în cercetare. Nimic. Nada. Nothing. Rien. Desigur, e dreptul oricui la studii. Dar de ce școlile doctorale primesc astfel de candidați? Care n-au legătură cu Educația? Mai grav e când ei au avut sau au legătură. Cum e și în acest din urmă caz.

Argumentul premierului că fapta ministrului Justiției s-a petrecut nu în timpul manadatului de ministru e tot ce a putut spune la repezeală. Asta îmi aduce aminte de un caz al Comisiei de etică unde am primit o sesizare, documentată, privind comportamentul agresiv al unui prof față de studentul său: cerând punctul de vedere al facultății profului, răspunsul a fost că nu îl pot da pentru că fapta nu s-a petrecut în clădirea facultății, ci în a alteia (adevărat)! deci, implicit, facultatea (de…Drept) recunoștea că un prof poate fi violent, dar nu „acasă” la el, nu în facultatea sa. Cam atât despre valori morale și etică academică!

Premierul numai de asta nu avea nevoie acum când a trebuit să-și asume și interimatul la Educație. Plecarea ministrului Daniel David, ce ne e prezentată cu iz de victorie  à la Pyrrhus (nu vedem „victoria”, scump plătită, dar îl vedem pe „Pyrrhus” care s-a sacrificat și căruia i se mulțumește; ok?!), contribuie la adâncirea fisurilor din edificiul Educației. Ce vedem e că, pe de o parte, nimeni „nu se înghesuie” să ocupe postul de ministru al Educației, iar, pe de altă, parte vedem că unii vor, dar mai mult sau mai puțin ostentativ: dacă dl. rector-politican M. Pirtea ne aruncă propuneri de politici educaționale, precum colaci da salvare a sistemului, ca să ne asigure de competența sa (mai puțin de integritatea sa: vezi plagiate în articole științifice și „contribuția” sa în Consiliul național al rectorilor condus de dl. Cîmpeanu), dl. Sorin Costreie, din poziția de consilier prezidențial, „actor” guvernamental în mai multe rânduri, nu o spune, dar nu s-ar da la o parte dacă ar fi invitat la dans. De acord cu el că e nevoie de cineva care să poată avea un mandat de măcar doi, dacă nu de patru ani. Misterioasa doamnă L. Antoci nu apare la bal căci are treabă la guvern. Din ce am citit spus de fiecare dintre ei, nu am văzut vreodată să garanteze că…nu va mai cădea vreu tavan în capul Școlii, ba chiar al copiilor. Mai ales dacă școala aceea a fost renovată prin PNRR.

Acum, despre bani. Am două situații. Prima, când prin ordin de ministru, s-au acordat universităților fonduri să digitalizeze tezele de doctorat și să le verifice de plagiat, ba chiar li s-a ordonat crearea unui serviciu/birou dedicat activității. A doua, când programul prezidențial „România educată” a fost pus în mișcare națională acum câțiva ani. Nu am putut găsi cifre privind cheltuielile și rezultatul lor în prima situație. Universitățile sunt…timide în această privință. În cazul al doilea i-am ceut ajutorul lui ChatGPT. După multe secunde de căutări îmi dă acest răspuns: „„România educată” nu are cost total oficial consolidat, pentru că nu este program bugetar distinct; este implementată prin bugetele anuale ale educației + PNRR.” OK. Desigur. Dar vreo evaluare a rezultatelor? „România educată” are, însă, deadline 2030 pentru a vedea rezultatele. În condițiile restrângerii bugetare de acum ce se va întâmpla? Nu știm. Sunt „zmeie” înălțate pe cerul patriei care dispar în văzduh. Ca banii, care nu se lovesc de vreun tavan, dar provoacă prăbușirea lui peste Școala românească.

Senzația e acum ca în Meșterul Manole: eșecul repetat al construcției cere sacrificiul cuiva. O Ana care să fie cimentuită în zidul Educației. Ca să nu mai cadă vreun tavan. Aici am ajuns?