(Note pentru un ipotetic curs de istorie universală a teatrului)

După 1600. Kabuki și „Ohineri”.

În Kabuki există mai multe feluri de interacțiune cu publicul. Unul dintre ele, „Ohineri”, este actul de a înveli monede în hârtie și de a le arunca la picioarele actorilor atunci când aceștia vin în fața publicului. Este unul dintre gesturile de apreciere față de actor și arta sa, întâlnit mai ales în Kabuki local (Ji-Kabuki), în zonele rurale. Spectatorii erau mai rezervați în Kabuki din orașe. „În tradiția ji-kabuki, publicul manifestă aprecierea pentru interpretare prin aruncarea de «ohineri» — monede înfășurate în hârtie — pe scenă, în special când un actor îndrăgit apare sau adoptă o postură scenică marcantă. ” (https://jishibai.pref.gifu.lg.jp/modules/info/index.php?action=PageView&lang=english&page_id=29&utm_source=chatgpt.com)

(vezi aici și alte explicații)

Despre Kabuki, pot fi consultate cu folos, în română: Teatrul Kabuki. Expresie a mentalității populare japoneze de Ana Laura Cocora (Palimpsest, 2003) și Teatrul Nō: Tradiţia creatoare (ediţie bilingvă, româno-japoneză) de Ruxandra Mărginean Kohno (Scrisul Românesc, 2009)

1960

La Old Vic din Londra are loc premiera cu Romeo și Julieta, în regia lui Franco Zeffirelli, cu Judi Dench în rolul Julietei. În sală erau și părinții lui Judi Dench. Când Julieta o întreabă pe doică: „Unde sunt mama și tatăl meu, doică?”, din sală se aude o voce limpede: „Aici suntem, dragă, pe rândul H.” (Gyle Brandreth, The Oxford Book of Theatrical Anecdotes, Oxford University Press, 2020, p. XI) Spectacolul a fost un succes uriaș, lansând noua viziune a regizorului și, mai apoi, a celebrului cineast privind interpretarea operei lui Shakespeare.

1983 Un Hamlet care nu s-a mai făcut. La „Bulandra”

(foto Critical Stages, 2012, june, no 6, Arhiva personală Ion Caramitru 1985)

„Am ajuns să cunosc România prin teatrul său, prima întâlnire fiind la Festivalul de la Edinburgh din 1971. (…) Cele două spectacole erau mostra excelenței teatrului românesc. (D’ale carnavalului și Leonce și Lena -nota mea-MP). Producția și interpretarea au avut un farmec captivant, amuzant și foarte încărcat; iar remarcabil într-o distribuție de actori foarte talentați și idiosincratici a fost un tânăr descris de Michael Billington ca fiind cel mai interesant actor tânăr pe care l-a văzut de la debutul lui Ian McKellen.” Era Ion Caramitru. Care aici îl cunoaște pe Richard Eyre, regizor britanic, ce urma să devină directorul Teatrului Național din Londra. Păstrează legătura, Eyre vizitează România de câteva ori la finalul anilor ”70 și vine din nou la București în 1983, urmare a invitației lui Caramitru de cu un an înainte, pentru a pune în scenă Hamlet. Găsește un București sumbru, subjugat de un regim dictatorial, ce putea fi mai potrivit pentru Elsinore-ul lui Hamlet? Eyre, poate apăsat de condiții, nu reușește să finalizeze proiectul. Va vedea însă opera celui care l-a înlocuit: Alexandru Tocilescu. Al cărui Hamlet va ajunge în turneu la Londra și la Dublin în 1991. Am făcut, cu operatorul Nicolae Niță, filmul turneului pentru TVR. Din cauza, cred, a apariției Regelui Mihai și a Reginei Ana la finalul celei de a treia reprezentații de la Londra, pentru a-i întâlni pe actori, pe scenă, cu cortina trasă, după plecarea publicului care ovaționase minute în șir, în picioare! – momente pe care le-am filmat – filmul, montat în regim de…semiclandestinitate (de fapt, complicitate), filmul a fost difuzat în…bucățele de câte zece minute, unul pe săptămână. Peste câțiva ani urma să fie prezentat întreg.

Richard Eyre a sprijinit ani mulți eforturile UNITER de repunere a teatrului românesc pe harta Europei. Ne-am întâlnit de mai multe ori. Atunci, în anii ’90, nu a fost singurul, dar a fost unul dintre cei mai importanți, ca și directoarele LIFT, Lucy Neal și Rose Fenton, cu care am lucrat în acei ani ’90, ce nu s-au mai repetat.

Citatul introductiv e din Utopia and Other Places de Richard Eyre, Bloomsbury, 1993 (prima ediție), p.134