Artele Comunicării, Artele Educației, Generale, Vorbirea

Revoluția Educației? Da, se poate

Sir KenPe 21 august s-a stins după o scurtă suferință. Avea 70 de ani. Câteva decenii a urmat o carieră academică, a părăsit-o apoi pentru a deveni cel mai influent expert în Educație din lume. Discursul său de la TED din 2006, „Do schools kill creativity?” („Ucid școlile creativitatea?”) are la această oră peste 66 de milioane de vizionări, a marcat – și încă o face – gândirea despre rolul, scopul Educației.(https://www.ted.com/talks/sir_ken_robinson_do_schools_kill_creativity).

A conceput programe de reformă, a consiliat guverne, a publicat cărți, a susținut enorm de multe conferințe, discursuri în întreaga lume. Pentru a răspândi credința sa că Educația trebuie pusă pe un alt drum. Ceea ce avem acum, după decenii de schimbări, are ca rezultat că „educăm oamenii în afara capacităților lor creative”. Creativitatea în Educație a devenit, datorită lui, noua paradigmă, noua filosofie a actului educațional.

Sir Ken Robinson.

Celebrul discurs din 2006, cărțile lui m-au făcut să mă gândesc încă odată – pe mine și pe mulți alții – la cât de mult greșim când punem Educația în ramele rigide ale „producerii” cunoașterii prin „fabricile” concepute ca linii de producție. Copiii se nasc curioși, spune Ken Robinson, cu talente naturale „care ar trebui îngrijite de școală”. Ce este profesorul? Cel/cea care „predă”? Dar a preda nu este „numai o profesie. Dacă e gândită corect, predarea este o formă de artă”. Pentru Ken Robinson, dezvoltarea umană nu e un proces mecanic, este unul organic. „Și nu ai cum să prezici rezultatul dezvoltării umane. Tot ce poți face, ca un agricultor, este să creezi condițiile în care încep să înflorească”.

sursa Getty Images

sursa Getty Images

Este o gândire revoluționară, argumentată pe larg în cărțile sale, traduse și la noi. Pentru a o pune în practică avem nevoie de politicieni care să aibă clarviziunea care construiește o Educație a dezvoltării  nu a testării (prin examene rigide, teste, diplome care, de multe ori nu au nicio valoare). Într-un discurs mai recent, Ken Robinson se referă la politicieni: „Le spun adesea: dacă vreți să puneți capăt problemelor din Educație, încetați să le mai produceți”.

Am prezentat celebrul discurs din 2006 de multe ori la cursuri și seminare. Adesea, impactul a fost enorm, adesea studenții erau șocați de noutatea viziunii. După o astfel de prezentare, îmi aduc aminte, câteva minute a fost o liniște asurzitoare. După care parcă s-a spart o barieră a minții și au început să vorbeascăS-ar fi simțit bine, aproape de ei înșiși, dacă educația lor ar fi urmat căile deschise de Ken Robinson, dar realitatea universitară lovea nemilos: incompetențe didactice, lipsă de comunicare reală, atenția acordată fiecăruia, gândirea prospectivă privind dezvoltarea individuală.

Prin stingerea lui din viață, eu am pierdut pe cineva care m-a făcut să cred că tot ce am făcut, urmând căi ale creativității la cursuri și seminare, chiar înainte de a cunoaște gândirea sa, dar mai ales după, nu a fost degeaba. Eu cred că este o cale de urmat pentru a-i pune pe copiii noștri în lumea lor, aceea unde vor dezvolta liber, creativ propriile capacități.

Ken Robinson a aprins o flacără uriașă, vizibilă peste tot în lume. Am putea încerca măcar să n-o lăsăm să se stingă.

 

 

Standard
Artele Educației, Generale

Viteza tehnologiei, viteza Educației. Despre un decalaj

 

sursa pageuppeople.co.uk

sursa pageuppeople.co.uk

Acum doi ani aproape începusem un articol despre o lege adoptată în Franța. Cine prevedea că subiectul ei va pune, altfel, relația dintre Tehnologie și Educație? Iată începutul:

„Azi, 30 iulie 2018, Parlamentul Franței a aprobat o lege care interzice device-urile digitale în școli. Cu unele excepții, în scop pedagogic, de pildă. Controversată, legea arată, de fapt, eșecul unui tip de educație, neglijat în fața seducției conectării oriunde și oricând. Nu conectarea e problema, ci cum anume s-o folosești bine la școală.”

De câteva luni, sistemele școlare din întreaga lume, practic, sunt forțate să treacă, cu cât mai mult și mai multe, în online. Viteza cu care s-a oficializat această forțare sacrifică, însă, părți din conținutul Educației. Se știe, o lecție, un curs, un seminar trebuie construite altfel pentru a fi accesabile online în comparație cu ce s-a întâmplat până acum. Educația in presentia este deturnată spre metamorfoza ei digitală unde, între probleme, apare și aceea a decalajului care se produce, la mai multe nivele. Dacă soft-iștii produc cu o viteză remarcabilă o mulțume de produse și facilități digitale, obișnuințele multora din corpul profesoral țin de vechiul suport al cunoștințelor și mai puțin de performanța lor în lucrul în online. De multe ori, însă, e exagerată ideea că noile generații sunt foarte competente digital. Corpul profesoral, cum s-a observat nu odată, instruiește prea puțin elevii, studenții în folosirea instrumentelor digitale pentru scopul învățării. Observațiile nu sunt valabile numai pentru noi, aici. Dacă este evidentă ușurința cu care elevii și studenții adoptă lucrul cu un computer, un laptop, o tabletă, de multe ori asta e în vederea socializării în rețea sau unor căutări care să răspundă unor curiozități etc. Efortul lor e dirijat în mai mică măsură spre folosirea device-urilor, un telefon mobil (de care nu se despart!) în scopurile învățării. Am făcut și eu, ca și alți colegi și colege, micul exercițiu al încurajării lor în vederea folosirii mobilului pentru a obține o informație specializată în timpul interacțiunii noastre.  Nu odată au fost surprinși. Alteori …am fost surprins eu căci o și făcuseră deja imediat după ce a apărut problema!

Trecerea conținuturilor didactice în online cere imaginație, creativitate și un alt mod de a interacționa. Prea puțini dintre noi, și în pre- și în universitar, am fost/suntem antrenați în a face așa ceva, necum în a fi performanți. Și atunci: de ce nu este creat un program național în Educație exact în acest scop? De ce nu? Desigur, e mai simplu să disponibilizezi bani pentru a cumpăra tablete, computere și a le pune la dispoziția elevilor. Nu spun că e inutil. Spun că, încă odată, se încurajează, se dezvoltă decalaje. Nivelul de civilizație, cultură nu e același  pentru membrii aceleiași categorii: elevi, studenți, profesori. Trecerea în online scoate în evidență carențe serioase, de la simpla folosire a celor mai simple instrumente digitale, aplicații etc. până la inapetența, rezistența în fața forțării noului modului de „predare”.

Nimeni nu poate evalua acum consecințele pe termen scurt și mediu urmând deciziei multor universități din lume de a dispune brusc metamorfoza pachetelor curriculare, a modului admiterii, a evaluării.

sursa the conversation.com

sursa the conversation.com

Apar deja mari probleme privind vulnerabilități ale integrității academice, creșterea sentimentului de izolare care mimează colectivitatea, și creșterea afecțiunilor ochiului, cu consecințe asupra dinamicii cerebrale, urmare a „consumului” excesiv de ecran. Va crește, desigur, disconfortul poziției fizice statice în fața laptopului, cu consecințe generate de mobilitatea tot mai redusă. Degeaba semnalele de alarmă apărute indică inconveniente majore generate de regimul restricțiilor în pandemie. Ideea că pot fi îmbinate online-ul cu in presentia nu este încă parte a unei strategii în condițiile unei conviețuiri forțate cu virușii noi. Populația țintită de procesul educațional e împinsă grăbit într-o nefirească, disarmonică priză a digitalului provocând o extracție majoră din procesul firesc al formării și transmiterii cunoștințelor în vederea stimulării modului propriu de a gândi.

Însuși modul comunicării se schimbă acum. Fără să știm cu precizie dacă e bine sau nu, dacă nu facem decât să răspundem superficial într-o situație de criză. În universitate, schimbarea structurii conținuturilor ar trebui să atragă și schimbarea modului evaluării. Încă se vorbește puțin despre asta. Și astfel, încă odată, decalajul se mărește: între obiectivele învățării, care sunt formulate pentru situația normală a parcursului educațional, și obiectivele care, acum, ar trebui puse în acord cu folosirea extensivă a online-ului. Dacă a folosi resursele digitale și întreaga ofertă  în online pare la îndemână, nu la fel e și cu resursele Educației. Ca orice sistem, și aceasta are o forță inerțială care poate fi dinamizată printr-un șoc. Când Educația se predă aproape necondiționat online-ului, pentru că e, administrativ, o operațiune „mecanică”, deși ar putea fi intens creativă și generatoare de resurse, relația fundamentală între „actorii” săi e deturnată. Ar trebui cercetat spre ce? „Mașina” și umanul nu sunt incompatibile. La fel Inteligența Artificială și cea Naturală. Și-au mai dat mâna. În Educație, însă, atenția e spre ce se întâmplă cu umanul. Când presiunea crește pentru a acredita uniform ideea de users, cuantificabilă în societățile de consum, e de văzut dacă nu cumva ei/ele devin, pe nesimțite, losers. Se știe, când ceva se câștigă, altceva se pierde.

Standard
sursa jeremy-bishop/david franklin
Artele Comunicării, Artele Educației, Generale

Profesionistul de dincolo de scena profesiei

sursa jeremy-bishop/david franklin

sursa imagine jeremy-bishop/david franklin

Sunt actori și actrițe care ies în public și nu numai în fața publicului. Lor li se spune de către alți actori și actrițe că numai scena e lumea lor și că nu ar trebui să iasă în public. Să spună ce cred despre ce (li/ni) se întâmplă. Aceiași care le reproșează nu spun nimic, însă, atunci când sunt actori care intră în politică. Sau sunt numiți în funcții publice, de ministru, secretar de stat etc. Cu alte cuvinte, mai pe scurt, actorul vorbește numai de pe scenă și publicului închis din sala de teatru. El/ea nu are „voie” să iasă din teatru,  nu are drept la opinie, la a exprima un punct de vedere, la a susține ceva, la a protesta. Nu pot fi de acord.

Știu că sunt mulți profesioniști, din diferite medii, care își văd de treaba lor. Care se : claustrează, baricadează, ascund, mulțumesc cu certitudinea profesiei, salariului, mediului lor profesional. E o constatare. Ei/ele nu sunt interesați de faptul că existența lor profesională, mai bună, morală, e în dependență directă de tăcerea  lor. De ce ar spune ce cred cu voce tare? Se știe, asta aduce numai necazuri. Oare?

Sunt profesioniști care, prin natura profesiei, sunt văzuți/auziți de un public. Dar sunt mult mai mulți cei/cele care nu au o astfel de expunere publică. În ambele situații unii și unele vor avea curaj sau vor fi interesați să spună ce cred, să vrea ca lucrurile să fie altfel. Tăcerea, însă, lipsa de reacție e dăunătoare. Moral. Când, imediat după 1989, copiii deveniți adolescenți i-au întrebat pe părinți: voi ce ați făcut?, răspunsurile s-au materializat într-o societate românească fără busolă ani de zile. Ceea ce spune mult despre tăcerea care nu înseamnă nimic. Decât lespedea pe un mormânt mereu gol. În care, cel mult, sunt îngropate marile valori simple. Cele care dau substanță unei întâmplări: faptul de a te fi născut. Ceea ce urmează e viața ca atare(!) sau viața în adevăr, aceea mai dificilă, dar care te construiește pe dinăuntru, viața despre care scria Vaclav Havel.

Un curent de opinie, la noi, dar nu numai, e că nu mai avem reperemodele care să ne ghideze spre o astfel de viață. Dar când ele apar, influențează, sunt ele luate în seamă, au un efect constructiv? Orice model include, desigur, un sacrificiu. A-l urma, a te convinge că asta e calea ta, înseamnă să începi să te construiești. Vorbind cu tine, în primul rând. Dar, adesea, tăcerea e preferată. E mai comodă. Aduce beneficii rapid. Nimic de acuzat. Așa e viața.

Când ești pe „scena” profesiei, ceea ce îți dă individualitate nu e numai calitatea competenței tale, ci și substanța morală a acestei competențe. Capacitatea de a spune ce crezi. Din când în când. Altfel, nimic nu crește viu.

 

Standard
Artele Comunicării, Artele Educației, Generale

Cultura Educației sau Barbarii dinăuntru

Sunt sigur că ați observat că, după 1989, două ministere dețin poziții fruntașe în topul nefericit al celor mai frecvente schimbări de miniștri: Educația și Cultura. S-a scris adesea despre acest fapt, considerat ca o lipsă de atenție a partidelor câștigătoare ale alegerilor de a investi resurse umane și bugetare serioase în două ministere…minore. Minore, adică …mici. Mici, adică dotate cu puțin. Puțin, adică…suficient. Suficient, adică…”avem lucruri mai serioase de făcut”. Economia, infrastructura, spitalele, securitatea energetică, informatizarea sectorială, planurile macro, planurile strategice, …

De ce ni se întâmplă asta? Sunt multe explicații. Dar una s-ar putea referi la noua cultură a barbarilor de gradul trei. A  acelora care și-au făcut (dacă?) studiile inconsistent, târându-se ignorant, fără imboldul de a fi bun în vreo specializare. La Greci, barbarul era cel care nu știa greaca. Nu știai greaca, adică nu știai Logica, Dialectica, adică nu stăpâneai Arta Discursului care înseamnă Arta învățării celorlalți. Exercițiul doctoral, de pildă, are puțin din toate acestea în cazul ultimei probe: noi o numim „susținere publică”, restul lumii (mai) civilizate o numește „defense”, „apărarea tezei”, deci. Căci se presupune că teza de doctorat chiar este o teză pe care ești chemat/ă să o aperi în fața criticii comisiei sau a publicului. Printr-un discurs care îi învață pe ceilalți. Când un guvern sau un ministru ia o măsură, și există reacții publice la aceasta, guvernul sau ministrul este obligat moral, dar și politic (e în interesul polis-ului) să o explice, apărând-o. Prin discurs, logic, firește. Legitimitatea ta e dată nu de faptul că ai câștigat alegerile, ci de faptul că guvernezi, iei decizii pentru polis, pentru Cetate, pentru stat, în ansamblu. Pentru ca să poți funcționa astfel, Educația ta ca guvernant e obligatoriu să fie sora geamănă a Culturii tale ca guvernant. Dar dacă tu te bâlbâi, nu mai poți fi legitim. Interesant, barbaros  are aceeași rădăcină cu balbutiare, „a se bâlbâi”. Căci Grecilor, limba barbarilor le suna ca o bâlbâială nesfârșită.

Barbarii intră treptat într-un raport dialectic cu cei care reprezintă interiorul, ei cei care vin din exterior. Walter J. Ong face o analiză seducătoare a acestui raport, în The Barbarian Within, pentru a arăta că, de la un moment dat, barbarii vor induce în acest nucleu dur al Logicii, al limbii civilizației, un elelement de destructurare care va fi acceptat. O cale sigură e declinul Gramaticii. O vedem și noi, la noi, unde lipsa de structurare a prezenței publice în cazul multor figuri, are la bază acest declin, cu repercusiuni sesizate deja, asupra Logicii și Artei învățării celorlalți. Barbarii aceștia nu mai sunt de gradul doi (al culturii textului, l-au „sărit” pe acesta), pentru a „retrograda” în rangul trei: al existenței spectaculare în cultura digitală unde imaginea și textul prescurtat pe devices-uri digitale îi/le degrevează de exercițiul fondator al Integrității prin Discurs. În mai multe părți din Europa, ei (și ele!) sunt o prezență clară, semnalizând cum exterioritatea corodează interioritatea a ceea ce ne-am obișnuit să numim valori (europene, în cazul nostru). Barbarii de gradul trei evacuează prin exercițiul democratic al votului și reprezentării valorile și principiile fondatoare ale statutului de drept pentru că vor să înlocuiască statul de drept cu dreptul statului. Pentru asta nu e nevoie de Educație și Cultură ca antrenamente ale minții civilizate, ci de vigoarea celor care, exteriorizați, vor să devină interiorizați în noul stat. Să fie noul interior. Să ne locuiască. Și atunci limba lor, barbara, va fi engleza dezintegrării. Vor construi un nou „interior” care să reziste asaltului civilizației. Europa granițelor s-ar putea reinventa, dar asta va fi mai nimic față de granițele (valorilor) Europei, tot mai laxe în tornada globalizării care seamănă tot mai mult cu o orchestră în derivă, interpretând fără partituri pentru un public care se simte tot mai bine fără casă. Se simte tot mai bine afară.

Standard
Artele Educației

Integritatea în Educație

Azi e sâmbătă. Timp de două ore, am rezolvat corespondența pentru cursanți, notele de la un curs de două zile, 6 ore în total, la patru școli doctorale. Cursul ordonat de fostul ministru al Educației: Etică și Integritate Academică (EIA). Curs care a pus probleme serioase universităților: normarea, programarea, spațiile, specialiștii în Etică și…Integritate academică.  Vreau, pot?, să scriu cele ce urmează înainte de a merge la  teatru. Mâine zbor la  Cluj unde luni am două susțineri publice de teze de doctorat. Ambele în cotutelă: una cu Germania, alta locală. Ambele mi-au cerut un efort special, dar în sensuri diferite.

Nu am reușit să  termin sâmbătă. Între timp, am fost la Cluj. M-am întors bucuros că am finalizat un doctorat foarte bun, ieșit din comun, al Alexandrei Pâzgu, fosta mea studentă la Teatrologie de la Sibiu. Realizat în cotutelă internațională (cu Bojana Kunst, un nume de referință în Studiile teatrale), doctoratul acesta certifică în Alexandra un talent în gândirea teoretică privind Performing Arts. Susținerea tezei, în limba engleză, a fost un model de organizare și expunere. Pentru cele două universități din România și din Germania, doctoratul în cotutelă internațională pe domeniul științelor teatrului a fost o premieră. A durat șase ani. Ultimele două versiuni ale tezei mi-au cerut mie și Bojanei Kunst o concentrare aparte pentru a face ultimele sugestii. Uneori, ca și în acest caz, coordonarea științifică îți aduce satisfacția unor descoperiri dacă doctorandul e dotat/talentat în materie de cercetare științifică.

Mă preocupă în continuare slaba cunoaștere privind integritatea în mediul universitar. Majoritatea preferă să nu aibă de-a face cu chestiunea, o ignoră sau preferă, în general, să-și vadă de treabă. Numai că în această treabă ideea de a trăi într-un mediu academic sănătos, nu-și face loc. Când discut, în public, despre, de pildă, tehnologia plagiatului, observ că mulți nu cunosc dincolo de copy-paste sau parafrazare incorectă. Când discut despre alte vulnerabilități : hărțuirea, concursurile pe post didactic care nu-s ok sau evaluarea părtinitoare a unor Cv-uri academice, iarăși, reacția este „n-aș vrea s-aud despre astea”. Presupunem că există, dar nu vrem, nu ne interesează să contribuim activ la limitarea „opagubelor” și, mai ales, la instalarea unei culturi a integrității în universitățile noastre. Cum fac alții, demult. Căci nivelul scăzut de integritate se reflectă direct în credibilitatea diplomelor universitare.

Din cât știu, în universitățile din România (dar nu numai), domeniul Eticii și Integrității Academice este mai degrabă aproximat. E mai eficient în a produce Norme, regulamente, Coduri decât în a organiza practic asumarea, incorporarea acestora prin acțiuni specifice, regulate. Nu printr-un curs, numai, o conferință, studii, activitatea Comisiilor de etică academică. Și  aceste sunt utile, fără îndoială, dar în ce măsură sunt eficiente pentru a atinge scopul? Iar scopul este: instalarea culturii integrității în mediul academic și de cercetare. Între Impunere și Convingere se așterne drumul lung, important, al asumării răspunderii pentru ceea ce facem pentru beneficiarii Școlii.

Ce înseamnă aceasta? Cum a decis ministerul de resort să „rezolve” problema? Vezi aici.

 

Standard
Artele Educației, Generale, Reacție rapidă

Absențe motivate?

La Școală funcționau – poate și acum –  „absențele motivate”. Ca să nu fie afectat cuantumul de prezențe, aduceai hârtii doveditoare în cazul în care absentai de la ore. Ele motivau absența. Desigur, în politică, în guvernare nu funcționează așa ceva. Nimeni nu te obligă să fii prezent. Dar poziția, funcția publică pot. Dacă le respecți. De Ziua națională a Franței, trio-ul de legendă al politicii românești recente, compus din o femeie (dna prim-ministru) și doi bărbați (președintele Camerei și președintele Senatului), lipsește, ca și de Ziua Statelor Unite, de la ceremonia, sărbătoarea anuală. Dacă la Washington sau Paris, Ziua națională a României ar fi tratată la fel – de fapt, nu știm cum e tratată, cine sunt și de la ce nivel cei care onorează cu prezența invitațiile statului român – sunt sigur că asta ar da satisfacție tuturor: și populișilor, naționaliștilor („cum își permit să nu ne bage în seamă nenorociții ăia?”) și europeniștilor, cu vederi liberal-progresiste („bine ne-au făcut, să vadă ăștia că ăsta ne e locul!). Pe cei care sunt total de acord cu vorba campaniei publicitare tangentă cu Centenarul Marii Uniri, atât de inteligentă și patriotică, unde e înscris în cromatica tricoloră mesajul:

Cum serbăm noi Centenarul

Dacă nu-ncingând grătarul? 

s-ar putea ca problema de mai sus să nu îi intereseze. Din motive binecuvântate de propriul pântec.Ei și ele vor fi mereu prezenți la chemarea grătarului. Nu vor absenta nemotivat niciodată. Nimic de acuzat aici. Dar pe cei și cele care nu văd nimic onorant în a fi prezenți/ prezente la sărbători naționale ale unor state care sunt importante pentru România, ce-i poate scuza? De ce se poartă ei și ele ca oameni care nu au bunul simț de a face față rolului, funcției lor? S-ar putea spune rapid: pentru că nu îl au. Bunul simț, nu funcția. De aceasta beneficiază tot timpul. Bunul simț, însă, nu le aduce nimic. Nici măcar un grătar. Numai ideea că trebuie să se comporte civilizat, să converseze în vreo limbă străină, să se miște coerent, cu naturalețe, să fie politicoși cu cei și cele pe care îi/le întâlnesc, să profite de împrejurare pentru a înscrie un punct pozitiv pentru România, s-ar putea să îi/le obosească. Le cere prea mult. Mai bine nu ne ducem. Să ne slăbească, ăștia cu ifosele lor care trebuie să ne spună de fiecare dată cum trebuie să facem ceva în spiritul democrației! Vom serba cum-necum și Centenarul ăsta. Al doilea încă nici n-a-nceput. Atunci, toți adulții de azi  vom fi absenți motivat.

Standard
Artele Educației, Legislație, Plagiat

Examenul picat al ministrului Educației

Ceea ce face în ultimele luni, mai ales în ultimele săptămâni dl. ministru al Educației a provocat reacții din partea corpului academic din România: studenți și cadre didactice, universități vizate au reacționat față de modul barbar în care un ministru, profesor universitar, rector al unei universități acționează în managementul (defectuos) al unui sistem, Educația, considerat, conform legii, o „prioritate națională”. Punctul de plecare – noile cifre de școlarizare – este, de fapt, un indicator al unei problematici mai complexe decât efectele unei proaste decizii manageriale de sistem. Și are de-a face cu un mare complex cultural-educațional, tipic pentru guvernări unde este cultivată lipsa performanței, a meritului, a excelenței prin favorizarea analfabetismului funcțional la nivel guvernamental.

Continuă lectura

Standard
Actorul, Artele Educației, Generale, Vorbirea

Vorbirea în public, Democrația și Dezvoltarea personală

 

În școală, am trecut și eu, ca foarte mulți, prin chinul vorbirii în public. Lucrurile s-au complicat mai târziu, când am început să vorbesc în public (la o sesiune științifică, într-o discuție organizată după un spectacol etc.). Realizam că, dincolo de ce vreau să spun – și încă nu stăpâneam asta!, ar trebui să dau atenție și lui cum vreau să spun și, încă de la început, să îmi pun problema: ce vreau, de fapt, cu ce urmează să spun (în) public. Dar nimic din toată școlaritatea mea (16 ani plus patru ani la doctorat) nu mă pregătise pentru așa ceva! Pentru a vorbi bine în public. Nimic.

Continuă lectura

Standard
Artele Educației, Artele în Societate, Generale

Răscoala, Educația și Teatrul

Cele ce urmează sunt rezultatul unui mic exercițiu de luat …capsula timpului, aia care te face să te duci înapoi nici tu nu știi prea bine de ce. Poate pentru că-ți place? Poate pentru că e un înțeles ascuns?

1. Ceasornicarul

O zi toridă, în București, în 2017. Ca altele din trecut. Mi s-a defectat brățara ceasului. La parterul unui bloc, înghesuită între scara de intrare și restul, o ușă cu grilaj, intru la ceasornicar. Știam locul. Domnul e așezat, lucrează, cu lupa prinsă de frunte. O doamnă îi spune de câteva ori același lucru despre cum nu îi mai merge comanda de deblocare a ușii de la mașină. Ceasornicarul îi răspunde, după ce examinează atent, că nu e nimic defect. Doamna insistă, cu alte detalii din viața ei de șoferiță. Domnul îi explică calm același lucru. Doamna pleacă. Între timp mă uit prin micul spațiu al „afacerii”. Pe un perete, două pagini din „Adeverul”. Mă apropii cât pot, dar nu îndeajuns ca să pot vedea clar detaliile. Fac o foto cu mobilul. E prima pagină a ziarului, de miercuri, 28 februarie 1907.

Continuă lectura

Standard
Artele Educației, Artele în Societate, Vorbirea

Corpul nostru cel de toate zilele

 

Efortul decidenților de a grăbi, în etape timpurii ale școlarității, consumul de ecrane, de digital, lipsa aproape în totalitate a Educării performanței Corpului și Vorbirii în public, își vor arăta „roadele’ – de fapt, încep să se vadă – nu peste mult timp. Nu suntem în stare să ne imaginăm, să avem curaj să modificăm radical MODUL ȘI MEDIUL învățării. Ca și în cazul propriului corp, suntem comozi. Îl lăsăm, practic, …de capul lui. Resursele sale, precum și cele ale Vocii, sunt irosite fără să ne dăm seama.

Continuă lectura

Standard
Artele Educației, Generale

Trăgacii de partid

Cultura (avizul parlamentar pentru șefia ICR) și Educația (trecerea pe șest a unor amendamente privind evaluarea școlilor doctorale cu ARACIS ca vioara-ntâi!)) sunt, din nou, supuse tirului incompetenților cu bună știință care funcționează admirabil ca trăgaci politic: trag în tot ce mișcă mai profesionist, mai competent, mai european. Consecințele încep să se vadă.
Trăgacii de partid, ce destin admirabil de bine plătit!

Continuă lectura

Standard