România e pradă unei polarizări a opțiunilor electoratului pe care, în felul acesta, nu am mai cunoscut-o până acum. Prezidențialele aduc o noutate dură, tulburătoare, față de parlamentare care s-au derulat în manieră clasică. Noutatea prezidențialelor e dată de polarizarea pe trei opțiuni: Georgescu, Lasconi și oamenii care…Nu sunt interesați de vot, nu știu pe cine să voteze, se hotărăsc în ziua votului să iasă din casă.

Două operațiuni…speciale s-au desfășurat în paralel: prima, privindu-l pe candidatul Georgescu, începuse mai demult, a doua, privind anularea alegerilor de către CCR, s-a concretizat confuz, într-o săptămână. CCR validează primul tur, CSAT „desecretizează” nu atât rapoartele originale cât discuția pe marginea lor, apoi CCR anulează primul tur al prezidențialelor. Rusia-România 1-1.

În aceste zile, după validarea membrilor noului Parlament și discuțiile privind un program de guvernare, senzația e că se revine la status quo-ul de dinainte de alegeri. Ce este inacceptabil e că cele două partide din actuala coaliție de guvernare par să nu își recunoască eșecul, un dublu eșec, de fapt: ca partid, dar și ca vector al dezvoltării democratice. Au permis ca lucrurile să se întâmple așa cum s-au întâmplat. Când vezi că, deși „piesa” s-a schimbat puțin, dar distribuția „actorilor” a rămas aceeași, nu poți încerca decât un sentiment de derizoriu: nu vorbim de marea politică, bazată pe un discurs profund și convingător, ci despre mica politică, „politichie”, de fapt, care ne ține mereu, ca țară, cu frâna pusă.

Observ că țara noastră devine una interesantă din mai multe puncte de vedere. Pentru Rusia, după încercarea nereușită în Moldova. Pentru UE și NATO, din perspectiva unei fragilizări a poziției noastre geostrategice. Faptul că în ceasul al doisprezecelea – ca de obicei, aș spune – evităm alunecarea într-o pagină de istorie tulbure, riscantă, spune mult despre ce ni se-ntâmplă și oferă aliaților, partenerilor noștri senzația că, la noi, se poate întâmpla orice. E simplu să spui că, prin Tik Tok, s-a produs marea manipulare care a dus la votul masiv în favoarea lui Georgescu. Dar oamenii aceia au ieșit atunci din casă, s-au dus la vot și au pus buletinul cu Georgescu ștampilat în urnă. Ce s-ar fi putut face, prin actul de guvernare, prin partide ca asta să nu se întâmple la asemenea nivel, cu o asemenea magnitudine?

S-ar fi putut face multe dacă s-ar fi investit mult mai mult în cetățeni și mai puțin în persoane. Unele persoane. S-ar fi putut investi mai mult în Educație, dar nu prin șchiopul program național „România educată” care a dus la situația șubredă a Școlii unde ne bucurăm de succese ale unor persoane (elevi, studenți, profi), dar nu de succesul sistemului Educației. S-ar fi putut alimenta energia aceea prețioasă numită încredere dacă „actorii” scenei politice ar susține hotărât demersul de întărire a culturii democratice în țara noastră. S-ar fi putut face enorm dacă nu ar minți atât de mult!

Operațiunea specială România este în curs de desfășurare prin intrarea în actul 2 al piesei, s-o numim „Reabilitarea”, care privește etica actului politic, și care ar trebui să mobilizeze exemplar conștiința civică a cetățenilor din România. Moral, stăm pe un suport firav care se clatină. Politic, suntem încă un actor minor. Urmările crizei de acum, neterminată prin decizia CCR, vor fi vizibile în actul 3, al viitoarelor alegeri. Dar până atunci, noul guvern va da un examen dur: economic, social, moral. Îl poate trece cu aceeași „actori”? În condițiile în care războiul din Ucraina intră într-o fază decisivă din primăvară când resursele ucrainenilor se reduc? În condițiile în care, tot pe atunci, vom vedea primele decizii și consecințele lor ale noii administrații Trump? Acesta, la întâlnirea recentă și improvizată cu Zelenski și Macron, spunea, sincer, „lumea a înnebunit”. Deciziile politice din perioada următoare vor arăta dacă lumea poate să nu înnebunească într-atât. Cum se arată acum, pare că suntem în clasică confruntare dintre Bine și Rău. Sau dintre ceva mai bine și ceva mai puțin rău.

Ar trebui, totuși, să fim în stare să vedem ce s-a întâmplat în Bine în România. Și să mizăm mai mult pe acei oameni care pot dezvolta mai mult economia, serviciile, sistemele Educației și Sănătății. Ar trebui să vorbim mult mai cu cap în public și să mobilizăm electoratul în jurul unor valori morale neglijate mult prea mult.

30.09.2024

Soția unui fotbalist foarte cunoscut din Premiere League îi cere acestuia 15 milioane ca să nu îl părăsească. E un ultimatum și e în lire sterline. (sursa Sky news)

E de apreciat estimarea făcută de doamnă. Nu îndrăznim să ne imaginăm ce a luat ea în calcul. Un lucru e sigur: știe că ăla are de unde să dea. Nu știm ce poate fi în capul fotbalistului de va accepta. De fapt, pentru ce i-ar da? Că e cam scump. Știrea asta ar trebui să-i alerteze și pe alți soți-fotbaliști. Pretenții ca asta pot ruina cel mai bogat campionat de fotbal din lume.

Un olandez de 69 de ani a cerut să își schimbe legal vârsta pentru a întârzia îmbătrânirea.

De ce nu? Cere și (nu) ți se va da. Cererea e o provocare lansată Divinității căci trebuie luat totul de la…facerea lumii. Nu cred că mai are cineva răbdare de așa ceva. Soluția ar fi ca autoritățile să îi ofere omului un voucher la cursul „Cum să îmbătrânim frumos, lent, ca să îi facem fericiți pe cei din jur?” Sau, mai simplu, să facă omul cursul ăla promovat în social media cu moșul ăla care face lucruri cu un scaun de te crucești când vezi cum a dat înapoi ani. În poză.

22.09.2024

4. Cei trei iezi din poveste s-au făcut mari și au spart ușa unui bloc din Pipera. (Adevărul din 21.04). Comando-ul și-a îndeplinit misiunea. Au spart-o și au plecat. Poliția s-a declarat neputincioasă. Și indignată („Da’ ce vreți, domne, să amendăm caprele?!?”) Se pare că a fost un prim avertisment al acestui comando.

Nu ne miră. Deși nu s-a deschis o anchetă privind cum au ajuns caprele la bloc, deși nici dl. Becali n-a fost chestionat, credem că vina e a administrației blocului: dacă punea pe ușă „Trageți” (Pull în limba căprească) incidentul n-ar mai fi avut loc. Vorbim aici de „România educată”. Însă acțiunile destabilizatoare ale Moscovei în Pipera continuă.

21.09.2024

1. O judecătoare decide, în dosarul Mario Iorgulescu (drogat, la volan, ucide), că mașina nu a fost folosită în scopul de a ucide!

Desigur. Mașina e numai pentru a te deplasa de la punctul A la punctul B. Câteodată, e jenant că e folosită și în alte scopuri.

2. În Slovacia e anunțată creșterea TVA. Motivul: cărțile sunt cumpărate de…bogați.

Logica după care, dacă cumperi cărți, înseamnă că ai bani mulți, șchioapătă. În primul rând că cei realmente bogați nu cumpără cărți, ci: mașini de lux, terenuri, amante, imobile, judecători etc. Dar nu cărți! Ar fi sub demnitatea lor. Amărâții, da, ăștia cumpără cărți. S-ar lipsi de altele, dar să poată cumpăra și citi cărți, asculta muzică, a vedea filme. Am trecut și eu prin asta. În al doilea rând, modul ăsta de a face PR celor bogați, e parșiv. Publicul ar afla, astfel, că sunt oameni citiți. Ceea ce…

3. Celebrul Ian McKellen, interpretul lui Gandalf în Lord of the Rings, auzind că se va face un nou film din binecunoscuta serie, ar vrea să joace și el. La 85 de ani, după ce a căzut de pe scenă, cu răni serioase. Nici n-ar concepe să joace altcineva rolul acela de mare succes. (Ce-ar zice Stanislavski, autor al „Eticii actorului”?)

E un foarte mare actor. În situația de mai sus, mă gândesc, dacă producătorul s-ar aventura să-l distribuie, la ce măsuri de precauție, costisitoare, ar trebui să ia, inclusiv AI, pentru scoate maximum de profit din exploatarea acestei icoane actoricești. Pe Sir Ian, nu-mi dau seama cât îl mai interesează banii. Știe și el că o lumânare nu e chiar extremely expensive.

Se întâmplă ca de obicei. Adică prost. Nu învățăm, pare-se, aproape nimic. Sunt dezvăluite fapte de agresiune sexuală în mediul academic. Sfera publică se inflamează. Apar enorm de multe incriminări, indignări, puneri la zid. Media anchetează și investighează, procuratura și poliția anchetează și investighează. Se cer reacții din partea universității a ministerului. Se mobilizează Comisia de etică de la universitate iar ministerul cere universităților să facă inventarul agresiunilor sexuale. Și, ca un leitmotiv, multă lume ia la țintă Codul de etică. Și se cere să fie acolo descrise în detaliu ce e, cum e o agresiune sexuală, ce și cine ce face, cum să sesizeze studenta fapta, cum să se poarte proful, în general, la universitate. Și, bomboana pe…, Consiliul Național al Rectorilor se angajează tovărășește să facă un ghid de bune practici privind comportamentul universitar. Și etc.

David Popovici câștigă o medalie de aur și una de bronz la JO. Performanță excelentă. Cu care ocazie, acest sportiv admirabil dezvăluie opiniei publice starea precară a înotului românesc. I se asociază apoi jucătoarea de tenis Sorana Cîrstea pentru domeniul tenisului. Ne mândrim cu ei, cu performerii (vezi olimpicii din învățământ), ei reprezintă România, sunt « ai noștri ». Dar îi reprezintă România pe ei și pe ele ? Le asigură suportul, infrastructura care să favorizeze performanțele lor. În sport, în învățământ, în spital, în serviciile către populație ?

Credem, eronat în bună măsură, că un Cod de Etică în învățământ e antibioticul care ne va face sănătoși de boala numită carența morală, etică a Școlii românești. Un Cod nu e decât un Text. El nu e o realitate comportamentală. Ca să genereze  comportamente etice, el trebuie să fie internalizat, incorporat, în ființa oricui. Paralela cu tehnicile teatrale, ale scenei, în general, se impune. Textul e bun (Eschil, Shakespeare, Molière, Cehov, Caragiale, etc.) dar nu înseamnă nimic până nu e citit (și aici Publicul, Filologia, critica literară, autorii de manuale de literatură au un cuvânt greu de spus) și, pentru a avea viață culturală, nu înseamnă mare lucru până nu e reprezentat scenic. Ori, aici, e un proces complex, de la învățarea Textului până la, sub conducerea unui regizor, însușirea lui corporală, mentală, ca acțiune : așa se obțin performanța scenică, emoția, participarea publicului. O primă concluzie : degeaba ai un text (Cod) bun dacă el nu e pus în „scenă” printr-un travaliu academic susținut și continuu astfel încât membrii comunității academice să facă din Integritate o practică cotidiană. Un reflex. Cum în cazul actorului bun care e în stare să joace bine astă seară Cehov și mâine seară David Mamet. El/ea și-a incorporat procesele fizice, mentale care îi permit să folosească corect instrumentele proprii ale profesiei.

Universitățile noastre se agață de Text (să revizuim Codurile de etică, să sancționăm, să…) și nu investesc în programe curiculare specifice privind cultura eticii și integrității academice. Asta îi privește atât pe profi cât și pe studenți. E vorba, în primul rând, de nevoia, în acest context de criză, dar și de vulnerabilitate, ca managementul universitar să accepte că etica și integritatea academică sunt un domeniu distinct căruia trebuie să îi acorde atenție dincolo de deciziile spasmodice de a pune plasture pe rană printr-un Cod sau un regulament revizuit. Revizuirea este, evident, necesară, dar și insuficientă pentru a face din mediul universitar unul care să dea încredere studentelor, în primul rând, că învață într-un climat sigur, transparent, lipsit de agresivitate și de complezență ticăloasă față de comportamentele vânătorilor sexuali. Universitățile sunt acum obligate să își formeze personal didactic sau de expertiză pentru a face față diferitelor forme de infracțiuni academice : celor mai vechi, precum plagiatul, trucarea CV-ului, hărțuirea sexuală li se adaugă acum cele provenind din folosirea ilicită a IA.

Suntem câțiva, puțini colegi interesați/interesate de etica și integritatea academică. Răspunsul este slab la apeluri de participare în vederea unei dezvoltări a culturii etice și de integritate. Preocupați și preocupate, în primul rând, de propria carieră (nu e de acuzat), atenția etică față de proprii studenți e slabă, convențională. Desigur, sunt mereu excepții, universitari care știu că valoarea unei diplome este dată atât de conținutul științific relevant transmis studenților dar și de modul evaluării, participării acestora la activitatea didactică.

Am înființat acum șapte ani CARFIA, primul (singurul) centru pentru integritatea academică de la noi. Am dezvoltat programe, sesiuni de formare pentru colegi, am înființat grupul Lex Academica care, pentru prima oară, a pus față în față neregularitățile care există între normele academice și normele juridice. Am revizuit coduri de etică, am instrumentat realizarea unei politici comune de Integritate pentru Consorțiul “Universitaria”. Concluziile le-am înaintat, « pe cale ierarhică », în consorțiu. Niciun rector nu a răspuns. 

Contextul din aceste zile dezvăluie incontestabil o vulnerabilitate majoră a universităților din România. E, acum, încă o dată, prilejul unei acțiuni consistente, nu heirupiste, care să coaguleze expertiza eticienilor și a practicienilor în materie de integritate academică pentru a produce o nouă realitate instituțională bazată pe o reală cultură etică și de integritate a universității. Dacă această vulnerabilitate nu este recunoscută și abordată acum, traumele, comportamente ticăloase vor continua în școlile și universitățile noastre. Dar cu ce preț ?

Dialogurile despre teatru privesc cel mai adesea performanța artistică, actul de creație, primirea de către publicuri sau premierea celor mai bune spectacole. În mini-seria „Teatrul ca o pradă” e vorba de altceva: despre cum funcționează un teatru când interese imobiliare dar și un management defectuos care a dus la oprirea unui spectacol, pun actorii și actrițele acestui teatru, pe regizoarea Nona Ciobanu și scenograful Peter Košir de la Teatrul Mic din București, într-un context dramatic, de neacceptat, cunoscut și îngăduit de către primăria generală a Capitalei. (v. link mai jos)

Plec din Tîrgu Mureș, după două zile pline. Zile care au stat pe trei interese: participarea la sesiunea comemorativă Gabi Cadariu de la Teatrul Ariel, Universitatea de artă teatrală și vizionarea spectacolului Teatrului Național cu Strania viață a lui Anthony Steadman de Martin Crimp (în traducerea mea), în regia lui Nicolas Cristache.

Ariel și spiritul său. Vestea dispariției fulgerătoare a directorului Teatrului Ariel, regizorul Gabi Cadariu, a șocat. După uluială, am scris pe Facebook următoarele:

” Nu ne mai văzusem de mulți ani. Dar lucrasem câteva proiecte culturale cu el. Cu soția lui. I-am cunoscut familia, m-am simțit și eu și soția mea foarte bine de câte ori ne revedeam la el, la teatru. Un om calm, discret, cu un simț al umorului special, nu dădea înapoi în fața greutăților, a oamenilor agresivi. A fost un vector cultural al orașului. A ridicat un teatru la o viziune europeană. Am făcut parte din micul grup care voia să pună în operă un mare proiect cultural pe care l-am propus pentru oraș, pentru ambele comunități. Gabi era încântat. Dar nu am mai primit sprijinul oficial promis.

La vremea aceea, cu mulți ani în urmă, în curtea teatrului era un copac. În glumă, era vorba de ce urme lași, mi-a zis: uite ramura asta e a ta! Eram mai mulți acolo, am râs. Nu cred că acel copac mai există. Rămâne însă altceva acolo.

Târgu Mureș. Teatrul Ariel se desparte de spiritul care l-a animat un sfert de secol.”

Teatrul Ariel, am văzut acum, nu mai era în clădirea pe care o știam, se mutase cu ani în urmă în aceea a unui fost cinematograf. Aici, în cadrul programului aniversar Ariel 75, a fost și sesiunea comemorativă Gabi Cadariu precedată de spectacolul Hess de Alina Nelega, în regia lui Gabi Cadariu. Spectacolul rezistă după două decenii de la premieră grație și forței actorului Nicu Mihoc, protagonistul unei lumi care ne spune ceva sumbru încă despre lumea noastră de azi. Am intrat imediat după spectacol în sesiunea comemorativă dedicată celui care, împreună cu o mică echipă loială și competentă (Claudia Chibelean fiind un „motor” puternic al acesteia), a construit timp de un sfert de secol un teatru modern, în priză directă cu cu scena națională și europeană. Regizorul, directorul teatrului, Gabi Cadariu.Alături de Smaranda Enache, care ne-a invitat să vorbim despre Gabi, i-am ascultat pe Zeno Fodor, Claudia Chibelean, Oana Leahu și Mircea Sorin Rusu, dar și pe cei care au venit la această întâlnire pentru a omagia persoana și personalitatea lui Gabi Cadariu. Am spus atunci că este extraordinar să vorbim despre un om care nu mai este ca și cum ar mai fi încă. Sunt directori care au stat ani buni în funcție și despre care istoria teatrului românesc nu ar avea ce consemna. Dar Gabi Cadariu, cu Ariel, a creat o operă.

Teatrul și Școala. Ziua următoare am avut întâlniri la Național cu conducerea companiei „Liviu Rebreanu”, actorii Nicolae Cristache, director general adjunct, și Dan Rădulescu, director artistic. Aici, o discuție consistentă cu prof. Sorin Crișan, rectorul Universității de Artă Teatrală (UAT). După un Zoom după amiază cu Sanda Voinea, directoarea CARFIA (Centrul pentru integritate academică al Universității din București) și Constantin Brîncuș, cel cu care de aproape șapte ani am realizat activitățile Centrului, merg la „lucru” la UAT, pentru două întâlniri cu studenții și studentele de la Actorie, licență și masterat (la „clasa” Nicolae Cristache), și licență Anul I (la „clasa” Monica Ristea și Elena Purea). Nu pot traduce în cuvinte bucuria și interesul, pare-se că și din partea studenților, cu care am construit/improvizat situații împreună, vorbindu-le mai puțin…teoretic despre teatru. Cum îmi spuneau și profesorii lor, cărora le-am mulțumit pentru că au creat aceste ocazii, întâlniri ca acestea îi îmbogățesc. Ceea ce mi s-a întâmplat și mie.

Un spectacol straniu, intens. Plec spre șapte seara de la școală pentru a mă duce la spectacolul Ciudata viață a lui Anthony Steadman de Martin Crimp, în traducerea mea, pusă în scenă de Nicolas Cristache. Tradusesem piesa cu vreo trei decenii în urmă. Titlul original este Play with Repeats (Piesă cu repetiții), și autorul a acceptat noua versiune a titlului. Aveam să văd două ore dense, cu o lume stranie, atent construită regizoral, care „prinde” progresiv publicul mureșan, mai puțin obișnuit cu o astfel de dramaturgie. Am remarcat performanța lui Mihai Crăciun, în rolul principal, secondat bine de Loredana Dascălu, Steliana Bălăceanu, Tiberius Vasiniuc. Am vorbit cu Nicolas Cristache, după, despre unele imperfecțiuni ale spectacolului așa cum le-am perceput eu. Ieșim din teatru și…o parte din distribuție era acolo. Nu puteam pleca la hotel fără să nu le spun câteva despre impresiile mele. Ne despărțim. Ajung frânt la hotel dar cu o senzație stranie de bine. Urcarea aceasta pe scenele teatrale ale orașului, Ariel, Universitate, Teatrul Național, mi-a dat senzația că, uneori, în ciuda dificultăților cu care se confruntă cele trei instituții, profesioniștii teatrului și ai școlii cred că pot spera la mai bine. Nu trebuie decât un semnal, un sprijin pe care autoritățile, ministere, cele județene și locale îl pot da în beneficiul sigur al comunităților română și maghiară. Dialogul între acestea trebuie sprijinit în continuare.

Îmi propun să realizez un serial cu acest titlu, Trecutul atins, prin care, cât nu mă voi plictisi sau obosi, voi face incursiuni în propriul meu trecut teatral. Deschizând acum mai multe pachete arhivate am deja sentimente amestecate. Ca atunci când surpriza plăcută, reamintirea, ieșirea din uitare, stupoarea defilează în zeci de ani de implicare a mea, de construcție a lumii teatrale românești. Nu mă iluzionez că ce va urma ar putea interesa. Încerc să „vorbesc” cu mine, cel de atunci, pentru a(-mi) răspunde la întrebarea simplă: a avut sens? Ce „urme” am lăsat în acea lumea a teatrului românesc, înainte, dar și după 1989.

Anul 1989. Eram un…pariu câștigat în critică, după cum scrie criticul literar Radu G. Țeposu în Amfiteatru. 

1989 

Ideea realizării unui Dicționar al teatrului românesc datează din 1982! Regăsesc această însemnare a mea de mai jos. O reproduc identic. Acum 41 de ani! Nici azi nu avem așa ceva sau un Institut de Arte ale Spectacolului.

„21.09.1982

Prima discuție despre dicționar cu V. Silvestru și L. Patlanjoglu. Stabilim un colectiv de 7 coordonatori. V.S.- dificultatea în legătură cu accesul. cuv. „teatru”. Intră și teatrul de estradă, operă, operetă? Convenim să intre numai t. de păpuși. resp. cord. vor fi pe sectoare: dramaturgie și critică, teorie, istorie a dramei (eu), regizori-actori-scenografi (L.P.), instituțional, revistă, festivaluri (V.S.) Altă dificultate în legătură cu cei plecați în străinătate. Voi face fișa-tip ce va fi trimisă „subiectelor”. Următoarea întîlnire cu tot col. de cord. – în oct..”

Discuția avea să fie reluată cândva în cursul anului 1990, continuată câțiva ani până când proiectul a eșuat. Am participat la multe astfel de întâlniri, dar lipsa experienței a apărut clar.

La vremea aceea, predasem deja prima carte la editura Cartea Românească, Chei pentru labirint. Eseu despre teatrul lui D.R.Popescu și Marin Sorescu, care a fost tăiată din planul editorial mai mulți ani. Negocierile cu cenzura au fost, la un moment dat, aspre. Debutul în presa literară „mainstream” îl făcusem deja în 1975 când, student fiind, o asistentă de la facultate ne-a cerut mie și lui Dan C. un text, din lucrarea de licență, eventual, ca să fie publicat în …România literară! Nu știam atunci cine era Valentin Silvestru. În 1981, însă, el m-a invitat să scriu la principală revistă literară de la noi, la pagina de teatru. Mă cunoscuse la „Zilele Caragiale” de la Craiova, dar știa deja că publicasem câte ceva în alte reviste din provincie. Pe celebrul critic teatral și animator al vieții teatrale, schimbările de după 1990 l-au pus în situația de a nu se putea acomoda  iar confruntarea cu el, când am dorit schimbarea structurii UNITER, s-a produs în 1993. Am reușit să produc această schimbare în urma votului Consiliului UNITER. Gestul făcut de critic atunci mi-a rămas: de furie, a dat cu căciula de podea. Gurile rele au au scos imediat „istoria”: Marian Popescu vrea să-i ia locul lui Silvestru. Cum s-a văzut, nu i l-am luat. Pentru că nu asta am vrut. Gurile rele voiau un nou „tătuc” după 1990 când spuneau, ani de zile, că UNITER e noul ATM. După 1993, n-au mai zis…o vreme. Începusem deja „schimbarea” modului de a exista prin proiecte și programe care să pună în acord, mai ales pe cei mai tineri, cu moduri teatrale diferite de modelul unic ante ’89. Istoria unui amplu program de schimburi teatrale România-UK, Seeding a Network,  de care m-am ocupat în primii ani după 1989, merită…un alt episod al Trecutului atins.)

(Trecutul atins. 2. Ideea unui dicționar de teatru)