Sunt voci în România care cer o definiție a plagiatului, cer „cote” („cât înseamnă plagiat? 5 rânduri, 10, 20…?”) și, mai rău, spun că, de fapt, plagiatul nu este bine, nu este corect încadrat în prevederile, normele, regulamentele care guvernează lumea academică. „Mai rău” înseamnă că încadrarea precisă ar trebui să existe. La fel ca și procedurile privind încadrarea faptei din punct de vedere academic.
Categoria: Artele Educației
Vor fi articole, comentarii despre Educație/Valori/Tineri. Voi vrea să dau legături spre articolele altora sau să arhivez elemente de Bibliografie pe un subiect anume.
Dacă, de pildă, am o „secțiune” despre Plagiat (o etichetă), aici vor intra trimiteri la lucruri citite de mine sau la dezbateri pe această temă sau la studii de caz.
Impostura vine (și) online. Corupția academică.
Corupția și ce se vede.
Spectaculosul fenomen al înșelatului pe bani. „Contract cheating”.
Casele de comenzi academice.
Ghostwriting.
Profii nu au timp?
Frauda academică, frauda alimentară.
Păcălirea cu acte prin online.
Cunoaștem problema în România?
Și legislația?
Cele de mai jos ar putea să fie considerate exagerate, alarmiste. Sunt constatări ale unei realități de fapt. Care provoacă destulă îngrijorare și la nivelul Consiliului Europei, de pildă. Acesta a inițiat și dezvoltă acum o platformă, ETINED, dedicată Eticii, Transparenței și Integrității în Educație. Am participat, ca reprezentant al României (Ministerul Educației), la prima reuniune plenară a ETINED în noiembrie 2016. Unele aspecte, dintre cele de mai jos, le citez și ca urmare a participării mele, menționându-le ca atare. În timp, pe acest blog am scris de mai multe ori despre această problematică. Acum e, însă, vorba de un tablou mai amplu care revelă profunzimea unui rău: corupția în universitate, în mediul academic.
La dus. La-ntors
Merg frecvent cu metroul. Schimb. Evit cât pot înghesuiala din tunelul de la Unirii. Merg cu metroul. Citesc pe Kindle. Când pot. Când nu, aud ce vorbesc alții. Mă concentrez, câteodată, să nu aud. Mi-e mai greu. Alteori, vreau să aud. Sunt voci care îmi plac, voci care nu îmi plac. Tineri, adulți, mai în vârstă. Unii tac foarte interesant. Adineauri, înainte să încep să scriu, nu voi termina în seara asta, am o teză de doctorat de citit, în engleză, am dat peste un articol despre un studiu despre cum intră oamenii în vorbă la metrou, e cel din Chicago. Foarte tare. Cam ca la noi, unde studiul nu s-a făcut încă, dar recunosc situații și simptome, și mimici, și body-language. Privirile speriate. Privirile fixe dacă întrebi ceva sau spui simplu „bună, frumoși pantaloni, de unde i-ai luat?”. Oricum, e altceva decât în lift. Azi, la metrou, patru femei, pe la 60, se grăbeau, de fapt, era o încercare de alergare să prindă…liftul, am ținut apăsat butonul de „deschis”, au reușit să intre, după care una începu să vorbească iar cealaltă „taci, tu”. În lift nu se vorbește. Dar în metrou, da. Mie îmi plac vocile. Nu toate, desigur.
LA DUS. Discuție între doi tineri, unul așezat (T1), celălalt în picioare (T2). O rezum.
„T1: E ca lumea. Io zic să te grăbești. Să iei și C2.
T2: Băi, nu știu, am mai auzit, mi-au dat și o broșură. Nu știu dacă se merită.
T1: Ce să spun, eu nu regret. Iau 475 de lire, da’ e de muncă frate. Muncă de leibăr. Îți pune și mătura-n mână, aia e, da’ se merită”.
Trec câteva stații și …instructajul lui T1 pentru T2 continuă până când T2 coboară la Unirii. Mi-a rămas în cap asta cu…muncă de „leibăr”, adică labour, muncă de…muncă (sau de amărât?). Foarte tare. T1 îi arăta „calea” lui T2 cu o convingere pe care nu puteai să nu o remarci.
Am avut apoi cursul și seminarul de la masterat. Solicitant. Încerc să îi implic pe cât mai mulți în construirea cursului și seminarului. În engleză.
LA-NTORS. Ies pe la 20.00. Pe semi-beznă, mergând spre ieșirea din curte, nu din…campus, aud două voci feminine. Puțin, căci trec pe lângă ele și le depășesc.
„V1: Nu știu ce să fac.
V2: Chiar nu…?
V1: Nu mai am un partener de viață. Tu’nțelegi. De un an.
V2: Păi,….”
În stația de metro, mulți studenți și studente. E ora când învățământul de zi la seral, nivel masterat, se termină. Nu știu de ce, între cele două frânturi de conversație overheard, de la dus și de la-ntors, se produce, ușor, firesc, o legătură. N-aș vrea să o explic. Atâtea explicații omoară adevărul. Care e simplu. Uneori, dureros.
Mă gândesc acum, azi, încă odată, la ei, la oamenii foarte tineri, la tinerii care fac studii superioare în România, dar și la cei care nu au de gând să le facă. Azi. La un an după. În fond, nu vrem decât să trăim. Problema e: CUM?
Ar fi bine să ieșiți afară!
La clasă, profesorul de modă veche(!?), când nu mai suporta acțiunile vreunui elev, îl dădea afară din clasă. „Ieși afară, Andronescu!” (de pildă). Cine are forța morală să „dea afară” din …clasa politică pe aceia și acelea care, în domeniul Educației, au practicat, de ani de zile, prin acțiuni repetate, brambureala, protejarea unor meschine interese de partid? Cei care votează, desigur.
Votul din decembrie ar trebui – pentru că ar fi bine, ar fi sănătos, cred eu, și nu sunt singurul – să „pensioneze” parlamentarii care au dus, prin acțiuni repetate și din poziții oficiale, guvernamentale, la situația actuală a Educației: domeniu decredibilizat, domeniu folosit ca bazin electoral, domeniu birocratizat excesiv și unde parteneriatul esențial profesor-elev-părinți-autoritate locală este cvasi-inexistent.Grupul Andronescu și ejusdem farinae sunt monedele calpe cu care a fost plătit politic acest trist proces care a sacrificat de ani de zile interesele elevului/studentului și a pus profesorii în situații de multe ori nedemne. Corpul profesional al Educației trebuie reașezat pe structura de rezistență a Eticii și a Integrității, concepte străine celor care au făcut din Educație un indecent joc de alba-neagra: au albit plagiatorii, au înnegrit reformatorii.
Votul din decembrie ar trebui să pună capăt acestei „profesii” de destructurare morală, etică a Educației. Oameni care tot timpul au pus pseudo-valorile politicianismului în chiar legislația domeniului, ar trebui să plece în altă parte, să meargă, de pildă, să le vorbească copiilor care nu pot merge la școală pentru că familia nu are cu ce să îi susțină, pentru că școala e prea departe, să le vorbească părinților despre ce înseamnă educația în ziua de azi în România. Să meargă să îi susțină moral pe aceia care nu mai văd ieșirea din clisoasa realitate morală a României de azi. Nu, ei și ele nu o vor face! Ei și ele nu știu să vorbească despre așa ceva. Îi, le vedeți în alte locuri care nu sunt studiouri TV? Mi-ar plăcea să meargă la clasă, să convingă copiii/studenții că Educația gândită de ei/ele merită, în România, orice efort! În fața unei clase, doamna Alina Gorghiu, domnul Liviu Dragnea în ce limbă ar vorbi? Le-ar putea vorbi despre cinste? Ar fi crezuți?
Școala românească ar merita măcar acum, după efortul din 2011, o regândire fundamentală a rosturilor ei. Ar merita – oricât ar fi de dureros – un test de onestitate, de integritate. Reașezarea Școlii pe acestea, susținută de verificarea, evaluarea, consolidarea pachetelor curiculare performante și a nivelelor de performanță în cercetare, de o finanțare justă și o proiecție a misiunii Școlii pe termen lung, ar însemna recredibilizarea unui domeniu esențial pentru România. Educația nu mai trebuie lăsată pe mâinile acelora care au votat legi ale imposturii, ale protejării celor care au comis furt intelectual. Cu fermitate, aceștia și acestea ar trebui „invitați” electoral să…iasă afară din clasă!
Pentre că aici nu e vorba despre noi, cei de acum, ci despre cei și cele care vin, cei care vor trăi în România unui viitor în care se pot simți bine, pot munci bine, pot crea bine, pot respira ușor, se pot bucura. Simplu, firesc.
O scrisoare găsită în anul universitar 2074/2075
Bună ziua. Vă scriu de pe acum căci, deși cartea mea de identitate expiră în 2074, nu vă voi putea scrie atunci din motive independente de bunăvoința mea. Trebuie apreciat optimismul Autorității atunci când mi-a dat acest termen de expirare. E un fapt singular. Nu ne bucurăm de așa ceva și în alte privințe.
Sunt sigur că voi, în 2074, veți învăța altfel. Noi astăzi credem că transmitem cunoștințe utile pentru ca studenții noștri să poată să evolueze pe drumul pentru care au vrut să se pregătească. Partea proastă e că de la generală, prin gimnaziu și liceu, până la facultate lor nu li se spune aproape nimic despre ei/ele.
Mintea copy-paste
Mintea copy-paste e și începutul procesului de substituire a memoriei. Memoria nu mai e antrenată, nu se mai exersează în modurile cunoscute ale învățării textului, formulei. Plonjarea în internet, zilnică, conectarea la aparate, zilnică, modifică progresiv contactul cu realitatea. Școala rămâne, încet-încet, în urma acestei progresive modificări. În mediile de învățare unde studentul, de pildă, nu are ceva de făcut practic, fie că e curs, fie că e seminar, dobândirea de cunoștințe și activarea propriilor resurse ale învățării pierd din portanță. Dacă studentul nu e activ, dacă relația didactică nu e una a acțiunii comunicative, mintea copy-paste își va urma singură drumul, abandonând logica cauzală, punerea în context, explicarea dialectică, abordarea holistică, dialogul în prezență. Nu va mai fi nevoie decât de username și password. Și, evident, de o conexiune. Care, e probabil, nu va mai fi profesorul. Dacă acesta nu se schimbă. Dacă acesta nu e în relație, conectat la lumea studentului.
Școala care ne lipsește
Ca universitatea să fie centrată pe student, așa cum este cerut astăzi, ar trebui o revoluție. Ar trebui schimbată întreaga „filosofie” a actului educațional care să nu mai presupună că elevii/studenții sunt cifre școlare, ci personalități individuale în formare. Fiecare elev și elevă, fiecare student și studentă. Fiecare. Suntem pregătiți, putem opera această schimbare majoră, clamată în acte, în politici educaționale? Prea puțin sau deloc, cred. Noi, toți cei implicați în și de sistemul educațional, nu înțelegem sau nu vrem să acceptăm că actul educațional este unul donator. Dăm celorlalți, nu „predăm”. O donație nu e completă dacă: nu te asiguri că ea e necesară, că ea a ajuns cum trebuie, unde trebuie, la cine trebuie și, mai ales, că ea a folosit celor care o primesc. Altfel „donația” e ca un pachet trimis prin poștă.Tu te urci în avion cu bagajul, dar ajungi numai tu, pentru că serviciile aeroportuare ți-au rătăcit bagajul.
18 iulie 2012
Au trecut, practic, patru ani de când, după publicarea în Nature a documentelor doveditoare ale plagiatului comis de dl. Victor Ponta, la 18 iulie 2012, Comisia de etică a Universității din București, în condiții de o presiune greu de crezut azi, sprijinită fiind de conducerea universității, de dl. rector, a emis punctul de vedere care confirma, cu argumente proprii, cărora li s-au adăugat cele ale comisiei de experți externi, plagiatul din teza de doctorat. Mă gândesc la colegii și colegele din Comisie care au sprijinit punctul de vedere al Comisiei și care au fost solidari și în alte contexte dificile. Apreciez efortul lor și curajul de a spune ce cred. Ca și în situațiile foarte sensibile în care rectorul universității, domnul profesor Mircea Dumitru, a intervenit în spațiul public sau în mediul academic.
Decizia de acum a CNATDCU privind plagiatul dlui Ponta, după 4 ani de eforturi ale multora de a apăra valori etice și de integritate, închide, practic, o etapă. (Adică așa ar trebui, căci mai e posibilitatea contestației, analizarea ei și, apoi, semnătura dlui ministru). Și ar trebui să deschidă o alta pentru mediul academic românesc. Unde complicități și lipsa de vertebre etice favorizează imposturile academice, cu impact asupra studenților noștri și asupra, de fapt, a întregii societăți. Să sperăm la mai bine. Cu gândul la cei și cele care nu au cedat în acești ani. Cu speranța că ofensiva de ani de zile a corupției în România, care a afectat și mediul academic, va intra în remisie. Dar „bolile” trebuie tratate în continuare și, mai ales prevenite.
O remarcabilă expertă în plagiatul academic, Michelle Bergadaà, consideră că amploarea plagiatului e dată și de accesul majoritar la internet, de sanctificarea indicilor de impact ai publicațiilor academice, de complictățile care agreează plagiatul în funcție și de poziția socială, ierarhică a celor care plagiază. (Le plagiat academique. Comprendre pour agir, Harmattan, 2015, pp.10-11). Noi am avut, însă, de a face cu plagiate ordinare, cu furt de tipul „iau de la tine pentru mine și nici nu-ți spun”. Aveam să îmi dau seama, să ne dăm seama despre acestea dealungul acestor ani când plagiatul a devenit vedetă mediatică, dar și armă politică, cum avertizam în 2012, pe contributors.ro. Dincolo de politic, față de care am stat deoparte, rămân faptele și consecințele lor pentru mediul academic. Valorile acestuia trebui apărate și mai departe. E un teritoriu special acesta, al eticii și integrității, pe care mulți au intrat cu bocancii. Cu orgolii cât casa, cu ignoranța alfabetizaților recenți, cu trufia jupânilor. Cu prostia din capul lor.
E mult de lucru în continuare. Pentru ca universitatea românească să accepte competitivitatea, performanța, valorile eticii și ale integrității ca motoarele fără de care cunoașterea și transmiterea ei, primirea ei de către studenți, vor fi mereu în suferință.
Despre ce se întâmplă în Educație. La Digi24
Ieri am fost invitatul Lianei Alexandru la Digi24 video, emisiunea „24 de minute„. Am discutat despre revenirea în actualitate a cazului de plagiat George Copos (acțiune introdusă de Administrația penitenciarelor!), Victor Ponta, Gabriel Oprea et ejusdem farinae, despre modificările din legislație, despre CNATDCU, minister și altele. Despre asaltul împotriva Legii Educației. Am fost la Digi24 ieri, după ce, dimineața, am am prezentat Raportul Comisiei de etică a UB în plenul Senatului, care l-a aprobat. Am observat, încă odată, că subiectul eticii și integrității nu e „apetisant”. Colegii și colegele nu realizează, cred, că aici este una dintre marile vulnerabilități ale universității românești. Suntem relativi puțini, cred, care vedem lucrurile în acest fel. Din fericire, conducerea UB este decisă să mențină, singular, deocamdată, nivelul reflexiv și al poziționării corecte în chestiunile sensibile ale actualității în Educație. E pentru prima dată când am auzit ieri afirmația: „Comisia de etică este o structură importantă a UB” și că activitatea noastră contribuie substanțial la construcția imaginii UB. Continuă lectura
Scutul anti-Educație
Fenomenul cel mai primejdios care se propagă tenace în aceste săptămâni, este configurarea scutului anti-Educație în România. Cum am ajuns aici? De ce reacțiile unor oameni ai Școlii, voci credibile, cu competențe dovedite, nu sunt încă suficiente pentru a stopa ceea ce pare o operațiune de succes: scutul anti-Educație.
Rău făcătorii
În aceste zile se va consuma un nou episod din „serialul” Rău făcătorii. Casa de producție „Parlamentul”, pe profit în fiecare an, are de ce să fie mulțumită. Serialul se pare că e bine apreciat (?!). Încasările …problema e că numai publicul încasează. Pentru că e vorba de Educație și, de câtăva vreme, de cadrul studiilor doctorale, cei care fac rău în Parlament în sensul că strică ce e bun și proliferează meșteșugul răului făcut cu bună știință (nu cred că e vorba de inconștiență), filmează în aceste zile „episodul” modificării Ordonanței de Uurgență 4/2016. În rolul principal, starul echipei, doamna Ecaterina Andronescu.