Artele Educației, Generale

Universitatea vulnerabilă (3) Despre (ne)încredere

 

sursa dreamstime.com

sursa dreamstime.com

Lucrările scrise, publicate din învățământ și cercetare, dovedite că sunt sau conțin părți plagiate sau cu date fabricate, sunt acidul care atacă necontenit credibilitatea Școlii, a Cercetării. Dispozitivele de prevenție a unor astfel de fapte sunt, e limpede, insuficiente sau/și ineficiente. Ele evită abordarea esențială: reintroducerea sistemică a pregătirii etice și de integritate a celor care urmează cursurile școlii. Se dovedește tot mai mult că lipsa de preocupare, preocuparea necompetentă, ignorarea pericolului pentru procesul cunoașterii, necorelarea normelor academice cu cele juridice, neaplicarea consecventă a dispozițiilor bune ale cadrului legislativ, toate dezvoltă anti-cultura plagiatului, a falsei competențe, a imposturii. Diplome care nu (mai) sunt credibile căci nu sunt acoperite real  de conținuturi însușite corect în acord cu viziunea prospectivă din domeniul de știință respectiv. Ineficienta „metamorfoză” a Școlii în online are, în prezent, dar și pentru o lungă perioadă de-acum încolo, consecințe puțin evaluate sau luate în calcul la realizarea proiecțiilor privind Școala viitorului apropiat. În mod normal, în spațiul public ar trebui să fie prezente, concertat, aceste teme de reflecție, dincolo de articole sau luări de poziție. Ar trebui să fim îngrijorați de actualul curs al lucrurilor privind studiile copiilor noștri.

Dar cum se vede chestiunea încrederii în Școală dinspre părinți?

th

sursa cuvintecelebre.ro

Situația cea mai frecventă este aceea a părinților care caută (dacă?) pentru copil o școală (foarte) bună. O caută, adică întreabă, află, poate cunosc vreun prof de la acea școală etc. Și își înscriu copilul acolo. Au, astfel, într-un anumit grad, o încredere că Școala aceea va oferi copilului lor instrucția corespunzătoare la un nivel de performanță acceptabil. Alți părinți nu au această opțiune, a căutării. Înscriu copilul la școala cea mai apropiată. Și înainte și după 1989, la grădiniță, la ciclul primar, la gimnaziu ori liceu părinții se mai informau în legătură cu cât de bun/ă sunt educatoarea, învățătoarea, proful/profa. Înscrierea la concursul de admitere la facultate era, înainte de 1989, rezultatul fie al presiunii familiei în direcția unor studii care, după absolvire, să asigure copilului lor intrarea cât de cât profitabilă în „câmpul muncii”, al descurajării („la muncă…”), fie al țintirii performanței, mai ales în cazul acelor profile (vocaționale, în special) pe baza posibilității de a plăti costurile mari ale „meditațiilor” făcute, de multe ori, chiar cu profi de la respectiva facultate. Nu era corect, desigur, era o încălcare flagrantă a unei etici elementare. Dar…un argument era și acela că trebuia făcută o selecție înainte de selecția prin concursul de admitere. Se întâmpla ca un licean bine pregătit să aibă surpriza să constate că ce se cerea la lucrarea scrisă, la admitere, era cu mult peste ceea ce învățase în liceu. Sau chiar altceva. Profii erau cei/cele care întrețineau, de fapt, un fel de stare concurențială care presa asupra familiilor candidaților.

Mai era apoi și un alt fapt. L-am trăit pe pielea mea. În clasa a XI-a aveam limpede în cap ideea că vreau să dau la „Istoria Artei”. Citeam deja enorm despre asta. În a XII-a, diriga noastră, o profă de excepție (Biologie), a discutat cu fiecare dintre noi despre ce facem după liceu, unde vrem să dăm admiterea. Discuțiile nu erau colective, ci individuale. I-am spus despre Istoria Artei. N-a vrut să mă descurajeze de la început. Mi-a zis că e bine să mă gândesc și la altceva. Apoi, într-o zi, m-a chemat în cabinetul de Biologie și mi-a zis: „Știi că sunt numai câteva locuri la Istoria Artei?” (știam).   „Se pare că sunt deja date!” (nu știam) Aveam să aflu după, cum se făcea selecția înainte de selecție. Iar numele „câștigătorilor” – mi-am dat seama după – era identic cu numele sonor al…părinților. Am urmat sfatul dirigăi și am urmat planul B. Pentru că aveam încredere în ea.

Dar a mai fost un alt fapt. L-am trăit pe pielea mea și pe acesta. Înainte de admiterea la Litere – părinții mei erau sceptici, nu mă încurajau, situația materială a familiei noastre era proastă, „facultatea costă” -, tatăl meu, la insistența mea, știind că un vecin din bloc era prof la Litere, i-a dus acestuia un „referat” al meu despre scriitorii pașoptiști. Dom’ prof – care mă știa căci adesea jucam noi băieții fotbal zgomotos sub ferestrele lui de la etajul 1 – a vrut să mă cunoască. „Vi s-a predat la liceu ce scrii tu aici?” „Nu, am citit eu”. După puțin timp, tata vine și-mi zice că dom prof s-a dus la facultate, a arătat referatul mai multor colegi, zicându-le: „așa copii trebuie să fie studenți la noi”. Era prima „validare”, un semnal de încredere primit de la un prof de facultate. Nu am dezamăgit. Proful mi-a făcut și propunerea, eram la finalul anului 3  și, la cererea lui, susținusem un curs despre „teatrul baroc”, să rămân asistent la catedră. Nu s-a realizat, în iarna ultimului an de facultate tova Ceaușescu bloca concursurile didactice. Viața mea urma să ia alt curs.

Încrederea este un liant extraordinar. Transcende raționalul legăturilor dintre oameni. Uneori, e salvatoare. Un ultim detaliu autobiografic: lucram la un atelier al CFR (pe electrică) de câteva săptămâni, sub îndrumarea chiar a șefului care m-a luat la o lucrare la înălțime într-o hală deschisă și unde, pe un perete, sus la 7-8 metri, ceva nu era în regulă cu instalația electrică. Am instalat scara între șinele de cale ferată, atenți la boghiurile (rame grele, înalte, de metal pe roți) care erau acolo. Sarcina mea era să țin scara, o măsură de precauție elementară pentru preveni vreun balans periculos. Și șeful face greșeala începătorului: nu se asigură că instalația e scoasă din tensiune. Când a băgat șurubelnița, o flamă puternică l-a electrocutat, scara a început să vireze spre stânga, și am putut  să-i atenuez căderea rapidă aruncându-mă cu pieptul în scară și ținând-o până când el s-a izbit de pământ. Am strigat după ajutor, m-am dus imediat la el, cu brațele tremurând de efort și o durere în piept enormă (m-a ținut câteva săptămâni). Sângera la cap, partea stângă a feței, inclusiv ochiul, erau varză. Căderea lentă i-a permis să evite jos izbirea frontală de un boghiu. Ar fi murit pe loc. L-am vizitat apoi la spital. Ochiul îi fusese afectat, dar, din fericire nu l-a pierdut. Fracturile multiple  au fost rezolvate. Soția lui mi-a mulțumit.După câteva luni a revenit la lucru. Spitalul CFR-ului făcuse minuni. A fost o anchetă, desigur. S-a aflat că șeful nu făcuse greșeala începătorului, se bazase pe un coleg că decuplează instalația de sub tensiune. Avusese încredere în acela. Dar acela întârziase să facă asta și șeful a crezut că o făcuse deja, fără să mai aibă confirmarea. Au fost toți sancționați, inclusiv alte două persoane (protecția muncii, sindicat). Încrederea.

sursa bankexamstoday.com

sursa bankexamstoday.com

O societate devine vulnerabilă atunci când încrederea ca liant social scade, nu mai este factorul determinant al proceselor complexe care ne definesc viața, munca, relațiile cu ceilalți. O universitate devine vulnerabilă când nu mai asigură relația corectă între profi și studenți, o relație de conținut, nu formală, una de încredere, nu de indiferență sau ignorare.

Desele situații în care articole științifice unde sunt produse date sunt dovedite că au fabricat datele ca să corespundă vreunei ipoteze de cercetare, că acele date, deci, sunt false, indică gravitatea unui fenomen: credibilitatea pusă sub semnul întrebării a demersului științific. În Introducerea sa la prima temă a volumului L’urgence de l’intégrité académique (1), Michel Kalika observă cele cinci efecte negative ale reducerii încrederii în cercetarea științifică: pe plan intelectual, pe plan educativ, pe planul dezvoltării economice bazată pe Cercetare, pe planul ecosistemelor din care fac parte instituțiile academice și, al cincilea, pe planul dezvoltării durabile a societăților noastre. Să mai adaug o observație făcută încă din anii ’80  – și reluată adesea – de către editorul „New England Journal of Medicine”, Arnold S. Relman: „fapt e că, fără încredere, activitatea de cercetare n-ar putea funcționa”. Iar Crease (2) remarcă la rândul său: „Ținând cont de rolul său critic în cercetare, e destul de surprinzător că încrederea nu e în centrul mai multor cercetări”.

Multe din fenomenele negative care acutizează vulnerabilitățile universității, în genere, în Europa, pot fi puse pe seama, cum susțin editorii unei foarte interesante evaluări, la finalul volumului de studii (3) consacrat celor două decenii de după Bologna (1999),  a discrepanței între ce s-a dorit cu instalarea procesului Bologna și a creării spațiului european comun al învățământului superior și al cercetării și la ce s-a ajuns, în fapt: „În timp ce Bologna a pus în mod explicit în prim-plan valori precum colaborarea, schimbul, interconectarea și mobilitatea, valorile la care au aderat multe țări au fost cele ale concurenței, excelenței și comercializării.” Este indiscutabil, cred, că aceste discrepanțe au creat premise favorabile erodării încrederii în universități aflate acum, în context pandemic, într-un dramatic proces (nu odată agresiv) de recrutare a candidaților la facultate.

Încrederea se află într-o relație clară cu reciprocitatea. Împreună, ele constituie, cum observă Dorin Bodea (4), pattern-ul comportamental al majorității în cultura occidentală. Când încrederea este trădată, comportamentul occidental e, de regulă, „de a se implica în mod activ, de a restabili echilibrul social.” În contextul românesc, constatarea care se impune e exact reversul, lipsa, adesea, a implicării active pentru restabilirea unui echilibru. Constat aceasta mai cu seamă când universitățile noastre și politici ministeriale sunt …reticente în a aborda decisiv chestiunea integrității academice.

Încrederea pune în relație două „motoare” extraordinare: credința și cinstea/sinceritatea. Fără funcționarea lor, „mașina” universitară va pierde cursa în dezvoltarea social-economică pe măsură ce dezangajarea morală e tot mai evidentă.

Un nou design al culturii etice în universitate devine tot mai necesar acum. Pentru a nu lăsa ca încrederea  să devină, ireversibil, neîncredere.

 

(1) Michel Kalika, „Restaurer la confiance académique”, în Michelle Bergadaa; Paulo Peixoto (editori), L’urgence de l’intégrité académiqueEMS, Caen, 2021, p. 30

(2) R.P. Crease, „The Paradox of trust in science”, în Physics World, 17 (3), 2004

(3) Bruno Broucker, Kurt De Wit, Jef C. Verhoeven, Liudvika Leišytė, „Understanding Higher Education System Reform”, în Higher Education System reform. An International Comparison after Twenty Years of Bologna, Brill/Sense, Leiden/Boston, 2019, p. 233

(4) Dorin Bodea, Cine sunt eu?, Result, București, 2017, p. 104

Standard
Artele Educației, Artele Comunicării, Generale

Despre Educație. Acum. La noi

IMG-20211115-WA0002Am fost invitat la emisiunea „În fața ta” de la Digi24 unde dialogul cu Claudiu Pândaru și Florin Negruțiu a fost centrat pe Educație. Un adevăr simplu, cu efecte dezastruoase: cea mai modificată, probabil, lege la noi este Legea Educației Naționale (Legea 1/2011). Din punctul meu de vedere, cei mai „activi” în modificările proaste sau cu „destinație” politică au fost miniștrii Ecaterina Andronesc și Sorin Cîmpeanu. Oare de ce? Cum e posibil ca Educația să nu poată fi terenul afirmării competențelor (și administrative) și să devină, în timp, un cal de bătaie electoral? O „Românie educată” are nevoie, în primul rând, de schimbarea fundamentală de abordare a întregului domeniu pentru a nu periclita, în continuare, beneficiul pe care trebuie să-l obțină elevii, studenții pentru a funcționa bine, normal în viitoarele lor profesii, proiecte etc. De la natura competențelor educatorilor la designul curicular și modul de evaluare (atât al profilor dar și al elevilor, studenților, managerilor), de la intrarea în sistem până la ieșirea din sistem atunci când se dovedește că nu ai vocație pentru profesia de educator, de profesor, învățător. Cum este garantată necoruperea procesului de cunoaștere, a transmiterii, livrării și primirii acesteia de către beneficiari?

Pentru mine, peisajul Educației, ca și al Sănătății sau al Culturii, arată ca un câmp de „război”. Nu sunt de înțeles natura „confruntărilor”, strategia de depășire a obstacolelor, modul în care autoritățile centrale au în vedere persoana afectată de toate acestea. De ce „harta” domeniului Educație prezintă discrepanțe majore față de „teritoriul” acesteia?

Am încercat să răspund în dialogul de la Digi24 la acestea, în contextul în care noi, ca națiune, trecem de doi ani printr-o perioadă care zdruncină serios, în general, încrederea într-un viitor…posibil. Noi ar trebui să putem (re)construi această încredere, în noi, în ceilalți. Ce ne încurajează să facem asta?

Puteți vedea aici.

https://www.digi24.ro/emisiuni/in-fata-ta/in-fata-ta-14-noiembrie-14-00-2-1735645

 

 

Standard
Artele Educației, Plagiat

Lumea academică a plagiatului. Fără mască

Sunt voci în România care cer o definiție a plagiatului, cer „cote” („cât înseamnă plagiat? 5 rânduri, 10, 20…?”) și, mai rău, spun că, de fapt, plagiatul nu este bine, nu este corect încadrat în prevederile, normele, regulamentele care guvernează lumea academică. „Mai rău” înseamnă că încadrarea precisă ar trebui să existe. La fel ca și procedurile privind încadrarea faptei din punct de vedere academic.

Continuă lectura

Standard
Artele Educației, Generale, Legislație, Plagiat

Impostura vine (și) online. Corupția academică.

Corupția și ce se vede.

Spectaculosul fenomen al înșelatului pe bani. „Contract cheating”.

Casele de comenzi academice.

Ghostwriting.

Profii nu au timp?

Frauda academică, frauda alimentară.

Păcălirea cu acte prin online. 

Cunoaștem problema în România?

Și legislația?

 

Cele de mai jos ar putea să fie considerate exagerate, alarmiste. Sunt constatări ale unei realități de fapt. Care provoacă destulă îngrijorare și la nivelul Consiliului Europei, de pildă. Acesta a inițiat și dezvoltă acum o platformă, ETINED, dedicată Eticii, Transparenței și Integrității în Educație. Am participat, ca reprezentant al României (Ministerul Educației), la prima reuniune plenară a ETINED în noiembrie 2016. Unele aspecte, dintre cele de mai jos, le citez și ca urmare a participării mele, menționându-le ca atare. În timp, pe acest blog am scris de mai multe ori despre această problematică. Acum e, însă, vorba de un tablou mai amplu care revelă profunzimea unui rău: corupția în universitate, în mediul academic.

Continuă lectura

Standard
Generale

Integritatea ca anticorp. După un an.

Cred că e timpul să facem eforturi pentru a mări… vocabularul activ al limbii române. După ce, din 2012, în sfera publică de la noi, cuvântul plagiat a apărut și a fost discutat tot mai mult, în urma „celebrului” plagiat Ponta, cuvântul integritate începe și el să își facă loc, timid. E privit cu suspiciune, neîncredere, ca o rudă neavenită într-o societate, în medii profesionale precum cel universitar, unde preferința pentru status quo e încă viguroasă. Integritatea te determină să te gândești la propria conduită, la faptele tale și consecințele lor. Etalonul, reperele sale se regăsesc în modul în care funcționăm în fiecare zi. Iar dubla măsură este exclusă.

De câte ori ați întâlnit o persoană integră, una care nu-și negociază reperele morale (dacă le are)?

 

Câteodată, la unul dintre cursurile mele, în relație cu tema sa, proiectez un speech care e evocator pentru subiectul nostru. E cel al colonelului Slade (Al Pacino în „Scent of a Woman”) care, spre finalul filmului, îl apără pe tânărul Charles, în fața comisiei de disciplină a colegiului. Charles nu poate să își toarne colegii care făcuseră ceva amendabil de regulamente. Ar fi primit, în schimb, de la director, recomandarea pentru o bursă la facultate. Colonelul spune de ce tânărul nu va face ce i se cere: pentru că sufletul lui „nu e negociabil”. Școala respectivă se lăuda că este un „leagăn al liderilor” iar colonelul atrage atenția asupra a ce fel de lideri vor forma dacă li se cere tinerilor de acum să își negocieze sufletul. Charles e un caracter integru. Suferă, dar nu cedează. Integritatea are această forță care sperie, provoacă reacții agresive în rândul impostorilor, în rândul celor pentru care conștiința este o plastilină moale cu care se poate face orice. Dar ea este o structură de rezistență a societății. Candidaților la funcții politice, publice ar trebui să li se dea un test de integritate. Nu atât pentru ” a-i prinde” în flagrant, ci pentru a putea observa ce este în neregulă în ce privește modul lor de a judeca și a se comporta în viitoarea funcție publică. Căci lipsa de integritate pare să fi devenit, în timp, ea însăși un criteriu de promovare. Nu ar trebui să mai acceptăm asta.

Continuă lectura

Standard
Artele Educației, Legislație, Reacție rapidă

Despre ce se întâmplă în Educație. La Digi24

Ieri am fost invitatul Lianei Alexandru la Digi24 video, emisiunea „24 de minute„. Am discutat despre revenirea în actualitate a cazului de plagiat George Copos (acțiune introdusă de Administrația penitenciarelor!), Victor Ponta, Gabriel Oprea et ejusdem farinae, despre modificările din legislație, despre CNATDCU, minister și altele. Despre asaltul împotriva Legii Educației. Am fost la Digi24 ieri, după ce, dimineața, am am prezentat Raportul Comisiei de etică a UB în plenul Senatului, care l-a aprobat. Am observat, încă odată, că subiectul eticii și integrității nu e „apetisant”. Colegii și colegele nu realizează, cred, că aici este una dintre marile vulnerabilități ale universității românești. Suntem relativi puțini, cred, care vedem lucrurile în acest fel. Din fericire, conducerea UB este decisă să mențină, singular, deocamdată, nivelul reflexiv și al poziționării corecte în chestiunile sensibile ale actualității în Educație. E pentru prima dată când am auzit ieri afirmația: „Comisia de etică este o structură importantă a UB” și că activitatea noastră contribuie substanțial la construcția imaginii UB. Continuă lectura

Standard
Generale

Contraste universitare

Știu că facultățile au de făcut față, când vine vorba de scos posturi didactice la concurs, unei probleme: postul e scos la concurs „pentru” un coleg/o colegă, căci e unul superior celui deținut în prezent (deci ar fi vorba de promovare pe post), dar concursul e public. Oricât ar vrea facultatea să facă cât mai discret anunțul, acesta e public, e pe site-ul universității. Și, surpriză: mai apare un candidat, sau doiMai mulți, deci. Dinafară. Mai rău, din aceeași facultate. Ce face facultatea?

Continuă lectura

Standard
Generale

România din fundul curții

Nu știu de ce, câteva date recente, oferite de un raport al Comisiei Europene, m-au făcut, încă o dată, să mă gândesc la cât de prost sunt gândite unele politici publice.

În mediul rural, peste două treimi din oameni merg la toaletă în fundul curții. Racordare la apă au doar 27% iar 5,3% la canalizare. O treime din școli nu au aviz sanitar, aproape jumătate nu au racordare la apă iar peste jumătate nu sunt încălzite corespunzător. 80% dintre asistații social sunt în mediul rural. Asistați, școli, bani. Nivel de civilizație. Iar în acest timp?

Continuă lectura

Standard
Artele Educației, Generale, Legislație

Se poate simplu, clar și eficace ?

Cum se poate obține claritate, simplitate și eficacitate în hățișul legislativ care a ajuns Legea Educației?

Probabil și prin acte clare, limpezi și eficace precum acela prin care Universitatea din București a înaintat, din nou, după patru ani, ministerului Educației solicitarea de retragere a titlului de doctor în Drept dlui V. Ponta. După patru ani de albire a negrului, de escamotare a adevărului. Și încă mai e de așteptat.

Când ești murdar, te speli. De obicei. Adică: cureți murdăria cu apă, de obicei, și săpun, gel de duș etc. Apoi te ștergi, te usuci, ca să nu pui pe tine lucruri care se vor uda. Simplu, nu?, clar și eficace.

Dacă, în loc să înlături murdăria, o întinzi, va rămâne tot murdărie. N-ai făcut nimic.

Continuă lectura

Standard
Artele Educației, Reacție rapidă

Universitatea în sfera publică

De ce, din 2012 încoace, universitățile din România își asumă cu greutate – dacă o fac!? –  una dintre misiunile publice esențiale: acțiunile pentru fortificarea credibilității ca for moral, integru în sfera cunoașterii și a relației cu studenții? Dacă dăm la o parte prevederi ale Cartei universitare, ale Legii educației, ale altor legi privind cercetarea ș.a., ce rămâne?

Continuă lectura

Standard
Artele Educației, Generale

Integritatea ca anticorp. După un an.

Cred că e timpul să facem eforturi pentru a mări vocabularul activ al limbii române prin practica vieții de zi cu zi, prin practica specifică mediiilor profesionale. După ce, din 2012, în sfera publică de la noi, cuvântul plagiat a apărut și a fost discutat tot mai mult, în urma „celebrului” plagiat Ponta, cuvântul integritate începe și el să își facă loc, timid. E privit cu suspiciune, neîncredere, ca o rudă neavenită într- societate, în medii profesionale precum cel universitar, unde preferința pentru status quo e încă viguroasă. Integritatea te determină să te gândești la propria conduită, la faptele tale și consecințele lor. Etalonul, reperele sale se regăsesc în modul în care funcționăm în fiecare zi. De câte ori ați întâlnit o persoană integră, una care nu-și negociază reperele morale (dacă le are)?

Câteodată, la unul dintre cursurile mele, în relație cu tema sa, proiectez un speech care e evocator pentru subiectul nostru. E cel al colonelului Slade (Al Pacino) din „Scent of a Woman” care, spre finalul filmului, îl apără pe tânărul Charles, în fața comisiei de disciplină a colegiului. Charles nu poate să își toarne colegii care făcuseră ceva amendabil de regulamente. Ar fi primit, în schimb, de la director, recomandarea pentru o bursă la facultate. Colonelul spune de ce tânărul nu va face ce i se cere: pentru că sufletul lui „nu e negociabil”. Școala respectivă se lăuda că este un „leagăn al liderilor” iar colonelul atrage atenția asupra a ce fel de lideri vor forma dacă li se cere tinerilor de acum să își negocieze sufletul. Charles e un caracter integru. Suferă, dar nu cedează. Integritatea are această forță care sperie, provoacă reacții agresive în rândul impostorilor, în rândul celor pentru care conștiința este o plastilină moale cu care se poate face orice.

Continuă lectura

Standard