Artele în Societate, Artele Comunicării, Generale

Să scrii despre teatru? La ce bun?(I)

Fals intro. E bine, desigur, când o inițiativă sau o postare pe Facebook mai consistentă readuc în discuție subiectul criticii teatrale. Subiectul reapărea, cum un obiect scuturat de valuri care nu mai ajungea la țărm, și înainte de 1989. Nici momentul de acum pare să nu difere. Ne spunem părerile, opiniile, punctele de vedere în mica cutie de rezonanță a lumii noastre teatrale. Încercăm, de fapt, mai bine sau mai rău, să vedem despre ce vorbim

E critica teatrală: o profesie, o meserie, o ocupație, un, na, violon d’Ingres. Ce e?

Criticul teatral e cine? Ce face el/ea ca să fie recunoscut ca atare?

Cronicarul teatral e cine? Face el/ea cronică de…întâmpinare (sic!), adică întâmpină, iese în calea spectacolului? Sau scrie despre premiere?

Cele de mai sus, nu trebuie să ascundem asta, vin dintr-o insatisfacție profundă, perversă. Nu publicul e nesatisfăcut, ci cei/cele care fac teatru. Unii, unele, însă, nu dau doi bani pe critica teatrală. Alții, altele dau. E și o subcategorie care dau doi bani din interes: susținere în jurii, la premii etc.

Ce zice regizorul Andrei Măjeri? El lansează un decalog de…cerințe față de critic, de sugestii, de insatisfacții. Desigur, el și-ar dori ca un critic să vadă și spectacole „în afară” ca să nu rămână strict în perimetrul național. OK, zic și eu. Să urmărească „destine/evoluții/cariere” artistice. OK, zic și eu. Să inițieze „platforme de dialog, dezbateri”, să nu mai fie dependenți de găzduirea vreunui festival, să caute „conexiunea teorie/practică”. OK, zic și eu. „Să propună structuri novatoare de analiză critică”…???Ooops! Zic și eu. Aici, regizorul ne somează cu cuvinte grele: structură, novator, analiză critică. Au, auch…Să analizeze „estetic” scenografia. OK, zic și eu (ne încurcă aici alt cuvânt greu-estetic). Să descifreze „structurile rizomatice” căci artele, se știe, se regăsesc laolaltă. Ooo….kkkk. Zic și eu. Să simtă sala. Asta e tare, zic și eu, căci ridică chestiuni serioase dincolo de mi-a plăcut, nu (prea) mi-a plăcut. Să aibă de grijă cu spectatorii care, amatori, săracii, își dau cu părerea oriunde în online. Hmmm…zic și eu. Implicarea lor în procesele creative? Stați așa, hold on…păi unde-ajungem? Întreb și eu. Cum stau ei cu gustul? Nașpa. Ce caută ei ca disperații? Capodopera, nu experiența. Cam așa, zic și eu.

Ce zice regizoarea/manageră Catinca Drăgănescu?  „Meseria asta pare a fi cumva ejectată din sistem”. Sunt aici două cuvinte care (îmi) dau de furcă: „cumva” și „sistem” (care?) Ejectarea e sau nu e, zic și eu. Presupune o acțiune mecanică violentă. Sistemul? Teatral? Hmmm... Ea este optimistă: „Avem nevoie de critici, dar avem nevoie de o altfel de critică”. Da, zic și eu, dar cum? Ce școală să facă ei/ele și dacă o fac dă asta o altfel de critică? Adică cum altfel?. Ea observă lipsa unor „analize de profunzime”, o sensibilitate mai mare față de „programe/căutări” estetice…presupun că ale regizorilor?! Ce înseamnă „critici independenți? Da, e atins un nerv trigemen inflamat aici. Întrebarea ei esențială: „cum reintegrăm criticul în ecosistem?”  Imaginea e că ăsta, criticul, rătăcește de capul lui, ar trebui adus în…țarc.. Sistemul de care era vorba la început a devenit eco, acum. Pedantul zice că ecosistem e un concept apărut acum exact 70 de ani și se traduce: „complexul de organisme vii, mediul lor fizic și toate interrelațiile dintre acestea într-o anumită unitate de spațiu”. Din Britannica citire. Cred că fraza asta merită o reflecție aplicată ca lumea.

Mă opresc aici. În intervențiile online au mai apărut și alte comentarii la cele două „piese” selectate de mine, dar le rețin pe acestea pentru că vin de la doi creatori de spectacol. Dincolo de ceea ce ar părea șugubăț în micile mele comentarii, tratez, în fapt, cu toată seriozitatea ce rezultă din ele. Voi reveni asupra celor de mai sus.

Și acum, faptele.  Studiile

1. Oficial, cum se știe, ocupația de critic de teatru este inexistentă. În COR 2024, sunt listate ocupațiile de critic de artă, critic literar și critic muzical. Nu cunosc vreo inițiativă, fie din partea oamenilor de teatru, fie din partea Ministerului Culturii de a legifera și această ocupație. În schimb, o petiție care circulă acum privește includerea Educației teatrale la liceu, în Educația artistică, între deja omologatele Educație vizuală și Educație muzicală. 

2. Observ, în comentariile apărute, o nesiguranță terminologică când e vorba de ce este critica de teatru: ocupațieprofesie? Lămurirea cea mai simplă, nu perfectă, e că profesia este specialitatea (calificarea) obținută prin studii; ocupația este specialitatea exercitată efectiv la locul de muncă. O concluzie rapidă: critica de teatru nu este o ocupație. Cine e critic de teatru la un ziar e, cum se știe, jurnalist, redactor, nu e angajat critic de teatru. 

3. Putem, însă, vorbi de critica de teatru ca profesie căci facultăți de profil au specializarea Teatrologie. La UNATC, la Licență, există două programe de studii, Teatrologie-Management cultural și Teatrologie-Jurnalism teatral. Cel din urmă „se adresează celor care vor să studieze teatrul din perspectivă teoretică și jurnalistică, respectiv celor care doresc să contribuie la viața culturală prin activitatea lor de teatrologi sau jurnaliști teatrali.” La nivel Masterat, un alt program Teatrologie (Management și Marketing cultural). La UAT Tîrgu Mureș, e menționată numai (fără detalii) specializarea Teatrologie (Jurnalism). Remarc două lucruri: la Admiterea 2024, specializarea nu mai apare; pe lista profilor titulari e menținut, în continuare numele lui Gavril Cadariu, dispărut anul trecut. La UNAGE Iași, la Licență, apare numai Teatrologie-Management cultural. La Facultatea de Teatru și Film (UBB Cluj-Napoca), la Licență, există programul Teatrologie-Jurnalism teatral a cărui definire mi se pare foarte bună: pregătirea oferită e „în vederea însuşirii diverselor tehnici și metode de elaborare a materialelor jurnalistice cu specific teatral, a dramatizărilor și adaptărilor, de redactare a eseurilor analitice, precum și de realizare a campaniilor publicitare și de marketing în domeniul artelor spectacolului.” La nivel Masterat sunt listate trei programe, dar click-ul nu deschide nimic (Artă teatrală, Management și Antreprenoriat cultural și Educație prin teatru). La ULBSibiu, la Licență, va fi admitere la Teatrologie (Management cultural) -12 locuri alocate de ARACIS iar la Masterat sunt două programe: Management și antreprenoriat cultural și Tehnici interpretative în artele spectacolului (fiecăruia le sunt alocate oficial 50 de locuri!). La UVTimișoara, la Licență, nu există program dedicat. La fel la Litere, la Craiova, unde e numai un program pentru Actorie. Nu fac comentarii despre cum sunt prezentate aceste programe. Multora le-ar trebui realmente o revizie fundamentală. Dacă vor să atragă candidați. Numărul de locuri scoase la Admitere, de multe zeci, te lasă perplex: e chiar o nevoie pe piața muncii de atât de mulți specialiști? Numărați pe ultimii cinci ani ajungem, probabil, la o cifră care te poate pune pe gânduri. Acum, oricine are dreptul să facă studii superioare. Așa că, până la urmă exercitarea publică a specializării obținută prin profesie e ce care contează. La UNATC e chiar inventat conceptul de „teatrolog activ”. Poate e bine. Oare câți teatrologi inactivi există acum în România?

Și acum faptele. Locurile

Ca să scrii despre Teatru ai numeroase posibilități: reviste de specialitate, bloguri personale, platforme, Facebook! Etc. Publici ce scrii despre Teatru pentru a-ți spune părerea, pentru un comentariu „expert” etc. Revistele de specialitate au puțini angajați. În online n-am auzit ca cineva să fie plătit pentru ce publică despre teatru. M-ar bucura să fie dacă și scriu bine, desigur. Concluzie: spațiu publicistic, specializat sau generalist, există. Sunt, din cât mi-am dat seama mulți semnatari care publică, nu toți, cu o anume constanță. Chiar cu un anume partizanat: de tendință, de instituție, de orientare, de agendă (feministă, minorități sexuale etc.). Și atunci, de unde insatisfacția pomenită adesea?

Cronică, critică teatrală

(va urma)

Standard
Artele în Societate, Artele Interpretării, Cronica Spectacolului

Complexul identitar sau Viața bate filmul în Irlanda lui Billy Șchiopul

România descoperă teatrul irlandez. Dramaturgia irlandeză contemporană este o descoperire a teatrului românesc de după 1989. Un fapt elocvent: prima antologie de teatru irlandez, pe care am publicat-o și prefațat-o în 1998 la UNITEXT, a făcut ca piesele incluse aici (de Sebastian Barry, Jennifer Johnston, Martin Lynch, J.Graham Reid) să fie toate reprezentate scenic. De la generaţia mai veche, tutelată de un mare dramaturg, Brian Friel (1929-2015), pînă la autorii noi de marcă, precum Tom Murphy, Sebastian Barry, Enda Walsh, Martin McDonagh, Conor McPherson, Patrick McCabe ş.a., una dintre temele preferate se referă la identitatea irlandeză. Martin McDonagh (1970-), în Infirmul din Inishmaan (1996), abordează şi el una dintre traumele evocând această identitate: fuga, exilul, realizarea în altă parte, dar o face în modul comic. Comic negru. Există, de altfel, în multe piese irlandeze, un comic pe suport nostalgic care defineşte universul oamenilor şi conţinutul faptelor lor. Regăsim acest comic şi în această piesă care deschide o perspectivă, nu o dată familiară, asupra unor destine pentru care utopia este foarte aproape şi devine dramatică atunci când capătă chipul speranţei.

Infirmul pe scenele din România. Cred că Infirmul este în top 3 al celor mai jucate piese contemporane străine de după 1990 la noi. Reprezentată cu titluri diferite, Infirmul din Inishmaan, Schilodul din Inishmaan, Billy Șchiopul, Billy din Aran, piesa a fost tradusă pentru prima oară, în 2004, de mine pentru regizorul Szabo K. Istvan care a pus-o în scenă, în premieră națională, la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, în 2004. Apoi, piesa a mai fost pusă în scenă în 2005 („Nottara”, regia Vlad Massaci), 2010 (Trupa Echo, Botoșani, teatru pentru liceeni), 2011 (Teatrul „Toma Caragiu” Ploiești, regia Cristian Juncu), 2015 (Teatrul din Perm-Rusia o prezintă la Odeon, regia Serghei Fedotov), 2017 (TN Târgu Mureș, Compania Tompa Miklos, regia Rareș Budileanu), 2019 (Teatrul Dramatic din Constanța, regia Vlad Massaci, traducerea Massaci și Juncu), 2024 (Teatrul de Nord Satu Mare, Compania Harag György, regia Belai Marcel; Comedie, regia Vlad Massaci). Lista traducătorilor piesei îi include pe: Marian Popescu, Vlad Massaci, Cristi Juncu, Bogdan Budeș, Dániel Varró. Numele traducătorului de la recentă premieră de la Comedie nu este menționat pe site-ul teatrului.

Să mai adaug și că celebrul interpret al lui Harry Potter, Daniel Radcliffe, îl interpretează pe Billy în premiera de mare succes din 2013  din West End (Teatrul Noël Coward), reluând rolul la Cort Theatre, pe Broadway, pentru o perioadă limitată, în 2014.

sursa Britannicasursa foto Britannica

McDonagh între teatru și film. Între-un interviu dat în 1998 unui foarte cunoscut critic de teatru irlandez, Fintan O’Toole, Martin McDonagh recunoaște că filmul îl atrage mai mult. Scriitorul cunoștea un succes fulminant în acea perioadă, în doi ani era prezent simultan pe patru scene cu primele sale piese de teatru. Spune apropo de cum se dispută în el teatrul și filmul: „Sunt suficient de inteligent să știu că o piesă de teatru poate inspira complet o persoană, la fel de mult ca un film. Știu asta. Dar nu mi s-a întâmplat niciodată, iar teatrul nu este ceva legat de mine, din punct de vedere personal, nu pot aprecia ceea ce fac. Sper că ceea ce fac, sau doar momente din ceea ce fac, ar putea fi o sursă de inspirație, dar este ceva cu care nu prea mă pot conecta.” În general, scrie mult, repede. Infirmul a fost scrisă în cinci săptămâni. Îi aduce succesul fericirea? „Singurul moment în care sunt cu adevărat fericit este când recitesc ceea ce am scris de mână cu o zi înainte. Să recitesc și să fiu surprins că chiar am scris asta.”

Născut la Londra din părinți irlandezi, scriitorul are o perspectivă paradoxală asupra identității sale. Cultura cinematografică, cu precădere filmele americane, îl formează și îi „dictează” adesea ritmul, preferințele pentru viitoarele subiecte. Identitatea irlandeză e un subiect pe care îl tratează cu atenție. Spune în acest interviu: ” Gândul că sunt irlandez a apărut în viața mea doar atunci când am decis să scriu piese irlandeze.” Pare că se ferește de etichete la fel ca Tom Murphy, pe val în anii’ 90, care declara în introducerea la ediția din 1992 a pieselor sale de la Methuen: „Piesele suferă din cauza etichetelor. (…) a trebuit de multe ori să declar despre unele sau altele dintre piesele mele, că eu nu fac nicio politică…E o minciună, desigur. O persoană apolitică, așa ceva nu există.”

Identitatea irlandeză și atacul culturii politice. Afirmarea și prezervarea identității culturale irlandeze – reiau acum ce am scris în Prefața la volumul din 1998 de la UNITEXT – sunt consecințele, într-un arc de timp de peste patru secole, a unei decizii politice: aceea a Angliei, în special după ce în 1541 Regele Henri VIII și-a asumat și titlul de rege al Irlandei, de a dobândi hegemonia asupra irlandezilor. Rezistența acestora cedează în 1691. Traumele care au urmat au determinat un anume mod al culturii de a include între simbolurile, metaforele, în genere, în limbajul cultural, acea disidență de substanță care constituie o marcă istorică definitorie pentru efigia etnică a irlandezilor. În Infirmul apar adesea semnale în ce privește un complex identitar pe care noi îl cunoaștem foarte bine. Dacă nu suntem buricul planetei, ne simțim prinși într-o conspirație mondială.

Anii 1933-1934 în Irlanda. Perioada în care e înscrisă acțiunea piesei lui Martin McDonagh e dificilă. E anul 1934. Mare parte economie rurală, Irlanda vede un declin al agriculturii și creșterii vitelor în anii’ 30. Stâlpul gospodăriei este femeia care se ocupă de muncile principale. Odată cu declinul economiei americane, Marea Depresie începuse în America odată cu învestirea lui Frank Delano Roosvelt ca președinte (șomajul atinge 25% iar producția scade dramatic), gospodăria rurală irlandeză tipică resimte impactul. Emigrează, mai ales în Anglia, multe dintre femei, apoi în America. Nivelul sărăciei e copleșitor. Alegerile din 1933 aduc la putere un partid de centru-dreapta, Fianna Fáil, al cărui lider se opusese Tratatului din 1921 prin care 26 din cele 32 de comitate ale Irlandei primeau statut de dominioane. Ideea de Irlanda liberă avea să întâmpine în continuare rezistența Londrei. Pentru visele irlandezilor care sperau că vor avea o viață mai bună în America, realitatea de acolo a acelei perioade e disperantă și ceva din asta, foarte puțin, răzbate și din motivarea reîntoarcerii acasă a lui Billy după eșecul aventurii sale cinematografice în America. O Americă în care, în același an, isteria creată de faptele sângeroase ale lui Bonnie și Clyde și John Dillinger, urmărirea lor națională și, finalmente, împușcarea lor în interval de câteva luni, incertitudinea, lipsa speranței devin dramatice.

Cine este Billy Claven? În piesa lui Martin McDonagh, Billy (Bogdan Cotleț) este un tânăr infirm ai cărui părinți au murit (s-au sinucis) și care a fost crescut de două așa zise mătuși, sexagenarele Kate (Emilia Popescu) și Eileen (Dorina Chiriac), ce țin un magazin sătesc, într-un colț de mică insulă, din arhipelagul Aran. Autorul creează personaje realist-excentrice dar bine ancorate în Irlanda-ismul lor. Mica comunitate trăiește izolată, un „știrist” caraghios, Johnnypateenmike (Marius Florea Vizante), cu o mamă nonagenară alcoolică (Sandu Pop), le mai aduce „știrile” din…lume. Lume care vine peste comunitatea asta odată cu o echipă de filmare care vrea să facă un film, „Omul din Aran”. Billy vede aici șansa evadării. Chiar dacă e bolnav, vrea să plece. Să scape din cercul tiranic al batjocurii, e doar un șchiop și cu mâna dreaptă handicapată, umblă cu o cârjă, cu un corset. Vrea să fie actor de film. Tuberculoza îl va termina. Faptul că Helen (Ilona Brezoianu), cea care violenta verbal și fizic pe cei apropiați, cu un umor casant, va accepta să iasă la o plimbare cu el, e ultima redută a speranței sale.

Billy Șchiopul la Comedie. În spectacolul de la Comedie, Billy Șchiopul, ieșit în premieră în noiembrie anul trecut, în regia lui Vlad Massaci (e a patra sa montare a piesei), un nume reprezentativ pentru o generație importantă din teatrul românesc de azi, lumea irlandeză a personajelor e schițată realist convențional. De la scenografia Iulianei Vâlsan la ilustrația sonoră și modul acțiunii interpreților, această lume stă mult pe dialog și umorul brutal, crud al replicilor. McDonagh plasează piesa în 1934. În text e o referință la victoria în alegeri a lui Hitler care, în spectacol, prilejuiește o scenă foarte bună, cu puțină improvizație a nonagenarei bețive. Totul se întâmplă în magazinul sătesc. În scenă ideea de magazin răzbate anevoie, decorul aglomerează mult locul de joc, iar plantarea, în stânga, a unui pat, unde se întind Billy, altădată nonagenara, și accesul pe trei ieșiri, două în dreapta, și una în spatele unui dulap, te lasă cu greu să îți reprezinți pe toată durata funcționalitatea magazinului.Stânci în dreapta, stuful din stânga și – bună idee – barca inventiv pusă în avanscenă ar sugera, geografic, ideea unei mici comunități insulare, augmentată și de aglomerarea de obiecte care restrânge inevitabil mișcarea în scenă.

Spectacolul e gândit la modul compact: decorul e același (mici schimbări de rearanjare), totul se întâmplă în același loc de joc, scena 7 din piesă e eliminată (Billy suferind în camera sa de hotel din America). Curge până la pauză, înainte de revenirea lui Billy din iluzia sa cinemamericană. Insistența regizorului a fost pe suportul comic al textului. Dramaticul suferinței și neputinței acelor oameni e trecută într-un plan secund; e acolo, dar nu în mod semnificativ. Regizorul a găsit modul, tonul interpretării acestei lumi, fără să îndrăznească prea mult. Vizual spectacolul e uniform iar senzația că oamenii aceia trăiesc pe o insulă înconjurată de apă, e slabă. Nu odată convenționalismul iese prea mult la suprafață iar structura realistă a textului e exploatată numai pe latura sa comică.

Lumea lui Billy Șchiopul în spectacolul de la Comedie e prea mult un teatru de cameră. Nu e rău, dar nici nu te ia pe sus să te ducă spre neputința speranței. Sunt mai multe scene foarte bune în spectacol în care, de pildă, relația între cele două mătuși, deși demarează greu, instalează, prin expresivitatea Emiliei Popescu și a Dorinei Chiriac, elemente definitorii ale acestei comunități rurale. Ceea ce nu e puțin. Nu știu dacă costumul lui Eileen e ce era necesar pentru a o individualiza pe această remarcabilă actriță care este Dorina Chiriac. Mi-a sugerat un personaj de film SF. Probabil, ideea a fost de a sugera boli reumatice severe. Emilia Popescu închide personajul său, Kate, cea care vorbește cu o piatră, într-o lume a incomunicabilului, spre deosebire de Eileen, mai ancorată în mica lume ce vizitează regulat „magazinul” lor: Bartley (Ștefan Voicu, cu aplomb comic bine așezat), Doctorul (Marius Drogeanu, corect în ce face) Remarc „tăietura” precisă, în comicul casant, cu replicile ca niște cuțite aruncate înspre oricine, al Ilonei Brezoianu în Helen (sora lui Bartley), cea care, în final, menține speranța lui Billy că poate fi iubit, așa cum e el, șchiop, handicapat. Scena lor finală e foarte bine realizată. Bogdan Cotleț asigură un firesc al posturii scenice: Billy al său e un tânăr care citește mult, se uită mult la vaci, și speră la o schimbare. Handicapul fizic e lucrat mai mult „tehnic” decât să te facă să îl crezi. Scena reîntoarcerii din voiajul american îi prilejuiește, când motivează revenirea, ceva fals, e ca o declarație învățată pe de rost. Dacă asta a fost intenția, atunci ea ar da satisfacție celorlalți care savurează încă un eșec, o altă confirmare a lipsei de speranță. Dacă nu…? Anghel Damian are o sarcină mai dificilă, într-un fel; nu că ceilalți n-ar fi avut-o. Dar personajul său, Babbyboby, și din text, e mai puțin precis deși apare și acționează în trei momente decisive. Actorul e bine în acțiune, mai puțin în micile tăceri. Apariția repetată a lui Johnnypateenmike e un centru al comicului în spectacol prin interpretarea lui Marius Florea Vizante. Cu vocea gâjâită, veșnic la pândă, suspicios, ducând, comic, povara îngrijirii (mai ales cu whisky) a unei mame nonagenare (Sandu Pop, plusând rezonabil comicul posturii sale; travestiul rolului a fost folosit prima dată în premiera națională din 2004), actorul dă nota caracteristică a acestei lumi, alături de Helen și cele două mătuși. În reprezentația văzută de mine, spectacolul a fost în deficit de energie, a demarat mai greu, a avut câteva ups and downs, dar, meritul regizorului!, a stat pe linia de plutire a unei construcții scenice profesioniste. Mi-ar fi plăcut să…îndrăznească mai mult pe linia tragicomicului.

Publicul din acea seară a reacționat bine, în mai multe momente, apreciind încărcătura comică a spectacolului. Billy Șchiopul la Comedie e un spectacol tipic pentru un teatru de repertoriu, pentru profilul instituției și pentru un public care plătește pentru a veni la teatru, într-o vineri seara. Sala a fost plină.

Standard
Artele în Societate, Cronica Spectacolului, Generale

Despre reziliență la…Teatru

Există și astfel de coincidențe: dimineața (sâmbătă 18.01) postam pe Facebook despre Interviul celui mai recent număr din Sciences humaines care îl are ca invitat pe celebrul neuropsihiatru Boris Cyrulnik. Numele său e legat, între altele, și de conceptul de „reziliență” pe care, deși nu l-a inventat, l-a adus într-un mod strălucitor în atenția publică. Reziliență e ce ni se întâmplă după o traumă, despre cum reîncepem să fim apoi noi înșine, vindecați. Dar nu vom mai fi ca înainte. Iar seara, am văzut la Teatrul Masca Jurnal de România#AiciSeViseazăLa Schimbare cu scenariul de și în regia uneia dintre cele mai interesante regizoare din ultimul deceniu, Carmen Lidia Vidu (Premiul UNITER-cel mai bun regizor, 2021). Spectacol în care ideea de reziliență este, după mine, singurul numitor comun al celor șapte „fișe” autobiografice, rostite de șapte actori și actrițe, evoluând pe un fundal foto-video în acord cu ce spunea fiecare. În „episoadele” anterioare ale serialului Jurnal de România, numitorul comun era clasica unitate loc, timp, acțiune, care surprindea la Sfântu Gheorghe (2016), Constanța (2017), Timișoara (2018), București/1989 (2020), Bacău (2021) și acum, la Masca (2025). Este cel mai amplu proiect de teatru documentar socio-politic la noi creat în acord cu crezul artistic și opțiunile civice al regizoarei. Ultimul episod indică și concordanța cu schimbarea, visată și demarată la noul Teatru Masca odată cu managementul regizoarei Catinca Drăgănescu.

Pentru cine cunoaște formatul seriei, acest „episod” de la Masca, dincolo de cunoașterea unor sinopsisuri autobiografice expuse de actori și actrițe, nu aduce vreo surpriză. Fiecare dintre cei și cele care se adresează publicului o face în primul rând ca un act de curaj de a vorbi despre timpul suferinței pe care l-a traversat. Și poate, încă o mai face. Experiențele personale expuse în public, cu grijă pentru doza corectă de dramatism, pot interesa. Dacă, însă, încerci să înțelegi cum „aici se visează la schimbare” în urma unor traumatice acte biografice și cum ne este schimbată perspectiva asupra a ce trăim în această țară, vedem că visarea e mai puțin puternică în spectacol. La fel sensul schimbării. Sigur, schimbarea poate fi: să nu mai trăim ce am trăit și ne-a provocat suferința prin modul defect în care e organizată societatea noastră. Dar forța spectacolului ca mesaj politic, cum e teoretizat în prezentare, încă nu e sesizabilă. Ce și-ar dori Jurnal de România de la publicul său? Să poată „trezi conștiința colectivă”, să fie un „megafon” al societății, afirmă regizoarea. Dar în acea seară în care am văzut spectacolul, pentru mine, asta nu s-a întâmplat: nu am fost „zguduit”, cum cerea Caragiale(!) teatrului, ci am fost pus în starea de ascultător a ce rosteau actorii și actrițele. Între fundalul foto-video și evoluția fiecăruia în scenă se instituia, treptat, un paradox: fundalul era mai dinamic, în timp ce interpreții erau mai degrabă statici. Între dramaturgia vizuală și scenariul întregului există o slabă tensiune, de fapt, nu slabă cât mai ales ilustrativă. Dar limbajul traumei, al suferinței – și fiecare apariție este așa ceva – este diferit. Ca să poți visa, la schimbare, trebuie să fii rezilient, să absorbi impactul traumei și să poți reporni pe drumul vieții.

Inițial, reziliența a fost un termen utilizat în fizică pentru a descrie rezistența la impact a unui material. Această definiție a fost extinsă ulterior la capacitatea unui corp, organism, specie, sistem sau structură de a depăși o modificare a mediului său. Prin urmare, termenul este utilizat într-o mare varietate de domenii: ecologie, tehnologia informației, politică, sociologie, educație etc. În scrierile lui Boris Cyrulnik, revenirea după absorbția impactului traumei/suferinței este un drum dificil dar care e singura șansă de salvare pentru a nu cădea și mai jos. De fapt, e șansa pentru a te vedea altfel, a vedea altfel, întărit, lumea în care trăiești.

Spectacolul de la Masca e o propunere, dar, cred, și un final de „capitol” regizoral. Formula Jurnalului pare să își fi epuizat resursele artistice. Desigur, modul acesta de spectacol documentar poate fi replicat oriunde, în orice colectivitate de actori. Pericolul va fi să evoce o terapie de grup fără finalitatea prevăzută: să determine „conștiința colectivă” să se manifeste ca atare. Ce îmi rămâne, însă, e acest act de curaj de a vorbi în fața unui public despre o lume a suferinței personale provocate de impactul socio-politic al unor evenimente, fapte. Pentru asta, meritul regizoarei Carmen Lidia Vidu este indiscutabil. Au evoluat în acest spectacol: Mara Bugarin, István Téglás, Voicu Aaniței, Mara Căruțașu, Dragoș Stoica, Alina Crăiță, Valentin Mihalache, pe un fundal vizual creat de Mara Oglakci.

Doresc Teatrului Masca să poată determina schimbarea pe care și-o dorește. Iar spectacolul realizat de Carmen Lidia Vidu devine parte a unui program managerial care, după cum am citit, acționează pe mai multe planuri, cu obiective clare. Într-un fel, e unic.

Standard
surs foto ar.inspiredpencil.com
Artele în Societate, Generale

Cum să-ți bagi picioarele-n Teatru?

Un recent fapt a determinat-o pe Oana Pellea, actriță singulară a teatrului și filmului, să reacționeze. Faptul: o tânără influenseriță participă la un eveniment de fashion și postează o foto cu picioarele ei răspândite pe marginea unei loje de la balconul Teatrului Odeon, lojă în care au stat oameni mari ai culturii și teatrului din România. Reacția Oanei Pellea a stârnit un val de susținere iar proprietara picioarelor a făcut apel și la cap și a scos acea foto din online.

Există mai multe feluri, însă, de a-ți băga picioarele în Teatru. Nu e vorba numai de influensări și influenserițe care, paradoxal, sunt, cei mai mulți tineri și tinere. Cei și cele mai în vârstă sunt puțini/e în ciuda faptului că stăm mai bine la categoriile de vârstă mai…coapte.

Îți poți băga picioarele în teatru și ca spectator care vine să se distreze la teatru așa cum a văzut el/ea la tv sau cum a participat el/ea la distracții în aer liber sau în aer închis. S-a scris, vorbit de multe ori despre asta. Nu există un dress code la Teatru, nu exista nici înainte și nici înainte de înainte. Dar cutuma spune că locul numit Teatru „cere” să vii îmbrăcat decent. Ești tânăr/ă și vii la Teatru cu o anumită grijă față de cum arăți. Dacă nu, ești în contradicție cu propria ta dependență față de propria imagine, față de nesfârșitul selfie care ești. La Teatru, „selfie”-ul nu ești tu, nu e imaginea ta, ci ceea ce transmit actorii și actrițele minții și sufletului tău.

Îți poți băga picioarele-n Teatru tu ca teatru atunci când produci spectacole care au aceeași natură și scop ca emisiunile „distractive” vulgare, indicând un nivel scăzut de civilizație a relației interumane, ale multor posturi TV, ale unor „produse” media și multimedia.

Îți poți băga picioarele-n Teatru tu ca administrație locală sau centrală când nu acorzi, în cunoștință de cauză, importanța cerută de funcționarea performantă a instituțiilor de spectacol. Prin neglijarea unor răspunderi privind finanțarea. Prin perpetuarea unor situații nelegale.

Îți poți băga picioarele-n Teatru când tu ca instituție universitară de profil nu pregătești ca lumea pe cei care vor urca apoi pe scenă. Când nu poți/nu vrei să atragi profesioniști care să pregătească studenții/studentele la standarde ridicate. Când nu pui în acord obiectivele actului de învățare la toate nivelele: licență, masterat, doctorat.

Îți poți băga picioarele-n Teatru când tu ca autoritate în Educație nu vezi cu claritate ce serviciu imens ar putea aduce, în Educație, tehnicile, modurile artelor Teatrului, Coregrafiei, Scenografiei, Muzicii. Copiii de azi cresc într-o altă lume decât cea care există în capul multor „dascăli”. Nu e de mirare, din păcate, că mulți dintre copii, studenți…își bagă picioarele-n Educație. Teatrul, Arta retoricii ar putea fi mobilizate în serviciul limbii române.

Vedeți, …am plecat de la o reacție la atârnarea unor picioare pe balconul unui teatru. Am plecat de la o actriță celebră și de la un teatru celebru. Proprietara picioarelor, oricât de influensăriță, va dispărea în lumea digitală. Dar ar mai putea avea o șansă după acest fapt. Îi țin pumnii să reușească. Break a leg! cum se zice în Teatru. Care are încă forța aceea secretă de a-și atrage prozeliți. De a-i bucura când e bine făcut.

Standard
Marina Abramovic 2023 sursa Wikipedia
Artele în Societate, Generale

Marina Abramović : ” First, I’m not feminist. I think art doesn’t have gender, and I don’t like to be in any kind of group.”

Articolul apărut în The Guardian despre celebra performeră Marina Abramovic (acum la 77 de ani) oferă, încă odată, imaginea unei artiste care a revoluționat arta spectacolului în secolul 20 și continuă să o facă. Am văzut mai multe video-uri cu performances-urile ei și forța mentală care obligă corpul să depășească limite este evidentă. Artista a urmat un antrenament, de diverse naturi, regim alimentar care i-a transmis corpului său semnalele favorabile testelor la care s-a supus. Acum, după douăzeci de ani de încercări eșuate, i s-a permis să vină în…China. La Marele Zid. Dacă Hollywood-ul l-a pus la zid pe Richard Gere pentru susținerea, în cadrul ceremoniei Oscar, a Tibetului, și continuă să-l respingă (China e marele investitor la Hollywood), Artista care a trăit în Iugoslavia comunistă, într-o familie înstărită, rebela care s-a stabilit mai întâi la Amsterdam, este o figură unică: prin ce face în scenă, prin ce spune în public, prin controversele stârnite, dar mai ales prin Arta Corpului expus în scenă care a șocat de multe ori și a transmis Ceva de dincolo de …Artă. A influențat, o face în continuare, artiști, artiste de pe câteva continente cărora, rezumând, le spune, practic, un singur lucru: îndrăzniți. Continuă să fie un fenomen. Speră să atingă suta. Oricum, are mult mai mulți admiratori, spune ea, decât…Trump. Refuză catalogarea, etichetarea. Studii, cărți ce i-au fost dedicate au încercat să o facă portdrapelul agendei feministe. Nu s-a lăsat, nu se lasă. „Arta nu are gen”.

https://www.theguardian.com/artanddesign/2024/oct/08/women-give-me-babies-to-hold-im-loved-marina-abramovic-on-art-ageing-and-being-bigger-than-trump

Standard
Artele Educației, Artele în Societate, Artele Comunicării, Actorul

Care este valoarea reală a diplomelor pentru Artele spectacolului? (2)

Din episodul trecut. Scriam în primul episod despre situația învățământului teatral din România care a trecut exploziv de la două instituții înainte de 1989 (București și Tîrgu Mureș) la foarte multe după. Dar și despre deprecierea diplomelor de doctor ca să termin cu o informație (dar și problemă) din The Stage despre înlocuirea unor cursuri universitare ineficiente cu „stagii de ucenicie”.

Șocul instituțional. Să mergem mai departe și să observăm că, după primul șoc reprezentat de Acordul de la Bologna (1999), în urma căruia învățământul teatral a fost limitat la trei ani licența (față de patru), obligația de a organiza ciclul doi de studii universitare, masteratul, apoi ciclul trei, doctoratul, a forțat multe dintre noile dispozitive instituționale create în peste șapte orașe din țară după 1989. Instituțional, acestea nu au avut o maturizare normală, ci, ca la legumele forțate să crească mai repede, au adoptat un regim de fast forward precum mâncatul pe nemestecate. Foarte puțin, dacă nu deloc, cei nou intrați în sistemul învățământului superior erau pregătiți nu numai pentru didactică și pedagogie, ci și pentru cercetare.

Mission statements. Cei și cele care aspiră la o carieră în Actorie urmează, deci, cursuri de licență de patru ani pentru a studia, cum scrie pe site-ul UNATC, de pildă, „alfabetul” (sic!) meseriei de actor.

Nimeni nu a făcut o evaluare a acestui paradox: licența pregătește viitorii profesioniști sau specialiști în timp ce acolo se studiază mai degrabă meseriile care permit evoluția pe scenă. Promovarea studiilor de licență promite debușee pe piața muncii în mai multe ocupații. Dar promite și altceva. La finalul licenței, un student, o studentă de la Actorie, de la UNATC, de pildă, ar trebui să poată să:
„• își creeze o disciplină proprie în procesul de lucru;
• își dezvolte un set de valori și criterii artistice care să-l susțină în crearea și analiza actului artistic;
• se descopere și să se înțeleagă pe sine ca materie artistică integratoare;
• își formeze o viziune unică și specifică asupra lumii pe care să o transmită publicului său;
• își dezvolte capacitatea de a avea inițiative artistice complexe;
• fie deschis către învățarea permanentă.” (site UNATC.ro)

Cum validează diploma toate cele de mai sus? Prin spectacolul de licență care e unul de grup. Cum rezolvă această validare raportul dintre individual și grup pe parcursul studiilor? Voi reveni.

Mai luăm un exemplu. La UAT Tîrgu Mureș apare noțiunea de „talent” dar obiectivul e de „formare” a unor „valori”, cum vedem din citatul de mai jos.

„a. La specializarea artele spectacolului (actorie, regie, păpuşi şi marionete, coregrafie) obiectivul studiilor de licenţă constă în formarea unor regizori şi actori de valoare, cu o cultură teatrală adecvată, pregătiţi pentru a regiza spectacole teatrale şi de a interpreta roluri în spectacole teatrale, muzicale, de animaţie, de televiziune şi în filme. Se urmăreşte cultivarea talentului studenţilor, formarea personalităţii lor artistice, dezvoltarea mijloacelor lor expresive. Se asigură însuşirea unei culturi teatrale şi intelectuale adecvate cerinţelor creaţiei scenice. (site UAT.ro)

Cum e validată de diplomă ideea de „valoare”, de „talent” ? Pe baza notelor? Observ că ideea de meserie nu apare.

Primul lucru care apare, ca să luăm un exemplu de excelență care a împlinit o sută douăzeci de ani, pe site-ul RADA (Royal Academy of Dramatic Arts, Londra) este acesta:

„Academia Regală de Artă Dramatică (RADA) oferă cursuri de formare profesională pentru actori, manageri de scenă, designeri și specialiști în tehnică de scenă. Ne mândrim cu standardul excepțional al facilităților noastre, al predării și al producțiilor, precum și cu personalizarea pregătirii noastre adaptate la nevoile fiecărui student.” (site RADA, ac.uk)

Dincolo de ideea de formare, ce (îmi)atrage atenția e „personalizarea” pregătirii la „nevoile” fiecărui student. Cât de mult se întâmplă la noi acest lucru? Validează diploma satisfacerea nevoilor individuale? Într-o societate unde, e clar, nu toți cei/cele care absolvă Actoria vor fi validați ca profesioniști de distribuirea lor în spectacole? (va urma)

Standard
sursa stadiumtheatre.com
Artele Educației, Artele în Societate, Generale

Care este valoarea reală a diplomelor pentru Artele spectacolului? (1)

Peisajul învățământului teatral în primul deceniu de după 1989 s-a aglomerat rapid cu noi secții, departamente, apoi foarte rar facultate de profil. Față de situația de dinainte de ’89, când existau numai IATC la București și UAT la Tîrgu Mureș, apariția noilor dispozitive instituționale pentru formarea în materie de Teatru și, în general, de Artele spectacolului, a fost rezultatul, adesea, al inițiativei unor actori și actrițe, regizori. Fără pregătire pedagogică, au fost repede instalate cadre didactice universitare care, în timp, au ajuns la poziții importante în managementul universitar teatral. Problema foarte sensibilă a doctoratului în Artele spectacolului, de pildă, a fost multă vreme, încă mai e, dar nu tot atât de acut, călcâiul lui Ahile: actori, actrițe, regizori, scenografi, manageri (mai târziu), muzicieni, fără nicio pregătire în cercetarea teoretică la nivel doctoral și-au obținut titlul care, astfel, a permis dezvoltarea secțiilor, departamentelor etc. Puteau avansa în carieră, puteau ocupa diverse poziții, funcții etc. Desigur, au fost, sunt excepții, adică profesioniști ai acestor arte care s-au instruit serios, au făcut și publicat cercetări, unele experimentale, care au onorat acele diplome de doctor.

Aveam să constat, în timp, însă, că deprecierea acestor diplome a fost rezultatul pervers al magnanimității ca formă „supremă” de colegialitate al acordării calificativelor de „foarte bine” și „excelent”. Fenomenul, să fie limpede, nu e caracteristic diplomelor de doctor în Artele spectacolului, ci există și în alte domenii. În general, lipsa coordonării științifice, lăsarea studenților doctoranzi de capul lor, a fost un alt factor substanțial pentru deprecierea acestor diplome.

Pot aprecia că, pentru învățământul artistic, cel teatral, formarea la nivel universitar a devenit o sabie cu două tăișuri: pe de o parte, inițial, orgoliul, ambiția unora au dus la „alinierea” academică a unui tip de învățământ unde, în bună măsură, se învață meserii; pe de altă parte, programele de studii au fost forțate, în timp, să dezvolte „inflaționist” organizarea pachetelor de studii: acolo unde s-a încropit licența, a apărut necesitatea(!?) masterului, apoi a școlii doctorale. Încă o dată, acestea sunt valabile și pentru multe universități ne-vocaționale.

Când legea a permis, ca să justifice, totuși, încadrarea academică a acestor studii în Artele spectacolului, diferențierea, în cazul doctoratului, între cel științific și cel profesional, ponderea a fost în favoarea celui…științific. Cel profesional a avut și are parte încă de criterii de evaluare imperfecte, nepuse în concordanță cu scopul studiilor.

Ca și în alte domenii, titlul de doctor, azi, în România, e obligatoriu dacă vrei să intri cadru didactic în învățământul superior. Dacă adaug că Educația, în ansamblu, e unul dintre puținele domenii de la noi de unde, dacă nu greșești rău, poți ieși la pensie, avem și o motivație puternică pentru intrarea în sistem. Desigur, în cazul Teatrului, întrebarea este: cine sunt cei/cele care intră (au intrat) în sistem? Ce valoare pot aduce pentru formarea tinerilor și tinerelor în Artele spectacolului? A fi artist (chiar renumit) nu e egal cu a fi și pedagog. Se știe. Transferul ilicit de la prestigiul de mare actor la acela de „genial” pedagog a produs, în timp, malformări ale parcursului educațional. Crearea „aurei’, a „legendei” prin rolurile create în scenă, a fost creditată cu „certificarea” de dascăl, pedagog. Ceea ce, în multe cazuri, nu s-a justificat.

În The Stage din 4 iunie a.c. a apărut un articol privind eventualitatea, în cazul unei guvernări conservatoare, de „înlocuirea a unul din opt cursuri de licență cu stagii de ucenicie” în învățământul teatral. Motivul? Sunt discipline care nu mai au valoare și ar trebui înlocuite prin aceste stagii. E aceasta o soluție? O soluție la ce? (va urma)

Standard
sursa alifantis.ro
Artele în Societate

Teatrul ca o pradă

Cele de mai jos sunt expresia ultragiată, profund dureroasă, a modului cum un teatru din București, Teatrul Mic, a căzut pradă unor interese. Deloc artistice.

Cele de mai jos descriu o situație – pe care, poate, o veți recunoaște – aflată, de ani de zile, în curs de desfășurare. Interese imobiliare au cancerizat corpul artistic al Teatrului Mic și au făcut ca, în prezent, Teatrul Mic să nu mai fie ce era odată: o emblemă culturală, artistică a Bucureștiului, a țării. Poate nu e chiar un mister de ce Primăria generală, la curent cu toate neregulile ce i-au fost semnalate, nu a permis redeschiderea sălii mari a teatrului, dar acceptat acest soi de management unde sunt încălcate principii de bază.

Cele de mai jos sunt scrise cu acea dureroasă detașare de aceea care se identifică artistic cu Teatrul ei la care lucrează de trei decenii: regizoarea Nona Ciobanu. Cel mai recent spectacol  al ei, „Victimele datoriei” de Eugène Ionesco, nu a mai putut fi terminat: protagonistul (și soția lui) a decis, după ce a făcut ce un actor foarte bun n-are moralmente dreptul să o facă (să nu vină pregătit pentru că… are de lucru în film și la televiziuni), să iasă din distribuție. Totul pe fondul unei… acceptări a conducerii teatrului care o pune la zid pe regizoare și pune presiune pe cei câțiva actori și actrițe care își respectă convingerile etice.

Cele de mai jos cuprind situații care, documentate, au apărut și în spațiul public. La rece, faptele sunt: manipularea expertizei tehnice, închiderea sălii mari acum șapte ani chiar dacă manipularea a fost revelată iar teatrul, legal, poate redeschide sala mare, presiunea continuă, cu sancțiuni, interogări, război de uzură sau de gherilă cu angajații care o susțin pe regizoare.

Cele de mai jos afectează cariera remarcabilă a Nonei Ciobanu, imaginea Teatrului Mic și statutul artistului.

„ MIC cel mic

Nona Ciobanu

21 mai 2024

Prolog

Timpul în care trăim nu trebuie să ne facă să uităm că ”Lumea-ntreagă e o scenă/ Și toți oamenii sunt actori”. Scena lumii de-acum e una a războiului. Iar teatrul reflectă această lume și o conține la rândul său. Lumea și-a pierdut umanitatea. Empatia. Valorile. 

Scena 1. Sala pierdută. Intră în scenă Managerul

Teatrului nostru i s-a furat Casa. Atunci când abia se terminaseră lucrările de restaurare a teatrului, care au costat vreo 600 000 de euro. O sală de 271 locuri a fost închisă degeaba, acum șapte ani. Un calcul a fost manipulat matematic, într-o expertiză tehnică. Cerută de un proaspăt numit manager la vremea aceea. Nu s-au luat în considerare doi stâlpi de susținere în corpul de clădire unde este sala de spectacol. Și atunci a primit în dar o bulină roșie. Adică risc seismic 1. Consolidarea teatrului, aprobată de primărie, ar fi costat aproape 17 milioane de euro. În 2018. Cu această sumă se putea construi aproximativ un teatru și jumătate, de aceleași dimensiuni. Această sumă a fost contestată în fața instanței. De proprietarii care au apartamente deasupra sălii închise. Și care au fost dați la o parte abuziv, de teatru, atunci când s-a făcut expertiza. Instanța a hotărât că lucrurile nu stau așa. Printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, în 2022. Instanța a cerut o nouă expertiză, care a demonstrat cum e cu manipularea de calcule, stâlpi și sume uriașe. Hotărârea de consolidare cu mulți bani a fost anulată. Sala s-ar fi putut redeschide, pentru că scăpase de bulina roșie, și avea risc seismic doi (Rs2). Toate teatrele cu risc seismic 2, din București, funcționează. A noastră a rămas închisă. Avem, în schimb, o sală de 71 de locuri. Amenajată pe scena teatrului de către managerul care a închis-o pe cea pentru 271 de spectatori. Câțiva artiști n-au putut accepta asta. Dintre cei care sunt în acest teatru de mai bine de treizeci de ani. Au scris, întrebat, protestat. La primărie și televiziune. 

Scena 2. Iese din scenă Managerul. Intră în scenă Interimarul și Adjuncta

Managerul care a închis sala a demisionat. A lăsat în urma lui un interimar. I-a lăsat și adjuncta care, după cum s-a scris în presă, l-a ”introdus” în teatru pe concubinul cel harnic. Căruia i-a dat multe contracte de reparații și mentenanță, de sute de mii de lei, vreme de câțiva ani. L-a asistat să cumpere clădirea unde erau atelierele de tâmplărie, pentru care teatrul plătea o sumă infimă. Ca apoi, într-un ciclu firesc, să o închirieze teatrului, cu 3000 de euro pe lună. Concubinul a reziliat contractul, în mod cu totul întâmplător, atunci când a venit poliția și a deschis teatrului un proces penal. Pentru delapidare, abuz în serviciu, fals intelectual și fals în declarații.

Interimarul continuă lucrătura maestrului artizan care a închis sala noastră, dar a închiriat o clădire de la un fost primar de sector. Până în 2021, se plăteau 12 000 euro pentru o clădire cu o sală de 62 de locuri, una de repetiții și birouri. Contabila teatrului cere pentru anul acesta mai mulți bani de la primărie. Primul lucru menționat de ea este mărirea plății pentru sala închiriată, care a scăzut la 10 000 euro, din 2021. E prea puțin pentru cât ne oferă acest spațiu generos, spune ea. E flancată de interimarul care își mușcă buzele. Într-o ședință de buget, transmisă în direct de la primărie. Mai cere bani pentru consumabile și curățenie, care au fost aduse de acasă anul trecut. Cam astea ar fi nevoile prioritare ale teatrului.

Scena 3. Vocea Victimei datoriei

Eu sunt una dintre cei care au vorbit și scris despre neregulile din teatru de mai bine de un an, la primărie. Ca artist angajat și lider de sindicat. Și am mai vorbit și despre greșelile de management făcute de interimar și de adjunctă în ultimul an și jumătate. Au fost încurajate, de către conducerea teatrului, discreditări, agresiuni și hărțuiri morale împotriva noastră, a celor care am semnalat încălcări ale regulamentelor teatrului și nerespectarea drepturilor angajaților.  

Mi se obstrucționează dreptul la muncă. Ca artist, regizor în acest teatru. Invitată să fac parte din această trupă, acum treizeci de ani, pe vremea când eram încă studentă. De profesorul meu, un excepțional regizor și director al teatrului, la vremea aceea. De atunci am lucrat cu mari actori ai acestui teatru. Dar și cu cei tineri. Texte clasice și contemporane. Am lucrat în Europa și America. La teatre prestigioase. Opere în concert. Spectacole site specific și instalații video. Nu am căutat niciodată drumuri confortabile. Am propus uneori expresii estetice cu un anume cod de interpretare actoricească. Care presupunea cercetare și curaj. Rigoare. Pe scenă actorul trebuie să-și aducă, bine antrenate, vocea și trupul său. Căutarea se întâmplă împreună cu regizorul. Singura condiție este ca actorul să fie prezent la proces. Cu mintea, sufletul și trupul. Să se dedice spectacolului pe care îl crează. Să nu alerge la alte proiecte, în același timp. Să nu aibă telefonul lipit de palmă în timp ce dă replica partenerului.  

Scena 4. Intră în scenă Ocupatul (cu soția). Despre deontologie în Actorie sau Cum omori un spectacol

La acest moment, nu sunt lăsată să termin spectacolul pe care îl pun în scenă. Spectacol ale cărui repetiții le-am făcut în timp ce încercam să convingem primăria să ne deschidă sala. Spectacol care are decorul și a doua probă de costume gata. Un coleg, actor, a avut prea multă treabă în afara teatrului și nu a avut timp să învețe textul. Să fie atent, concentrat și dedicat spectacolului. S-a dus la interimar, cu o săptămână înainte de prima reprezentație, și a spus că nu mai poate continua. Pentru că ”nu este compatibil cu acest proiect”. Nu a spus cât de ocupat a fost în perioada repetițiilor. Și ocupant al unui loc, unde a refuzat să facă un spectacol nou, timp de patru ani. Nu a spus că nu știe reguli elementare ce privesc deontologia profesională. El, Ocupatul, a jucat până acum în șase spectacole în regia mea. Și a luat singurul premiu în teatru, tot cu un spectacol a cărui regie o semnez. În două teatre din București, au fost doi artiști care au creat astfel de situații, în ultimii ani. Li s-au desfăcut contractele de muncă sau au demisionat. Am vorbit cu interimarul și cu adjuncta. Împreună cu restul echipei artistice, rămase în proiect. Am scris. Am spus că se creează un precedent periculos în teatru, prin acceptarea acestei situații. Am explicat că sunt cheltuiți bani publici și nu avem voie să ne batem joc de asta. Că este un efort uman și artistic uriaș al celor care au stat la repetiții și nu au avut reality-show-uri, emisiuni la televiziune, filme, turnee și spectacole în afara teatrului. Ocupatul a avut parte de toate. Venea la repetiții foarte obosit și preocupat de programul său încărcat. 

Scena 5. În scenă InterimarulAdjunctaOcupatul(+soția), Actorul pedepsit. Sau despre managementul distructiv și imoral

Salariul de artist angajat pe termen nedeterminat nu e mic. Sunt mulți oameni care trăiesc precar. Sunt bătrâni și copii care au nevoie de medicamente. De școală. Interimarul spune că nu îi poate obliga pe artiști să lucreze. Ba chiar îi cheamă pe toți artiștii din teatru la o ”ședință cu prezență obligatorie”, pentru a hotărî ce face cu spectacolul. Adjuncta citează din fișa postului: ”Actorul trebuie să îndeplinească cerințele regizorului, dar fără a i se reprima personalitatea artistică și spiritul creator.” Vrea să audă vocea corului care cântă melodia mult visată: ”Nu se mai poate cu doamna!”  Unele voci cântă astfel. Dar nu ale tuturor actorilor. Adjuncta propune o vizionare, în costume și decor. Cu actorii care au ieșit din spectacol. ”Așa putem să justificăm banii cheltuiți și să terminăm odată cu acest spectacol”, spune interimarul. Ocupatul și soția lui sunt de acord, după ce au demonizat-o cu smerenie pe regizoare. Condiția lor a fost ca regizoarea să nu vină la vizionare. Și așa a fost. După două luni de la oprirea repetițiilor, interimarul a chemat consiliul artistic la vizionare. Actorii, care NU mai erau în distribuție de două luni, au așteptat cuminți, să performeze, îmbrăcați în costumele personajelor părăsite. Ceilalți actori, care au rămas în distribuție, au întrebat unde sunt regizorul și scenograful. De ce nu au fost anunțați despre vizionare, la fel ca ei, prin mesaj scris. ”Cum să vedeți unde am ajuns cu repetițiile când au trecut două luni de când nu am repetat? De ce nu ați vrut să faceți o vizionare atunci când ați acceptat oprirea spectacolului?” Din respect pentru profesia pe care o fac, cei doi actori nu au putut urca pe scenă, în fața consiliului artistic, fără repetiții, după două luni de pauză. 

Unul dintre ei a fost chemat la comisia de disciplină. Urmare a solicitării interimarului, care argumentează comisiei, ”actorul, deși prezent, a refuzat să joace în spectacolul din a cărei distribuție face parte.” Actorul care a venit la repetiții, și a muncit cu toată ființa la acest spectacol vreme de mai multe luni, va trebui să plătească. Pentru că este profesionist. 

Scena 6. În scenă Interimarul, Victima datoriei, Adjuncta. Sau Managementul “execuției”

Interimarul a decis să fiu prima chemată la comisia de disciplină. Comisia a cerut să mi se ia 5% din salariu, timp de o lună. Interimarul a zis, ba nu. 10%. Ocupatul a primit la fel, doar că pe trei luni. La evaluare am primit calificativul satisfăcător și multe note de 2 și 3 (notarea se face până la 5). De exemplu, nota 2 la disciplină, nota 2 la integritate și etică profesională. Comic este că adjuncta este coordonatorul de integritate al teatrului. Întotdeauna am avut notarea maximă, în aproape treizeci de ani, de când sunt angajată în această instituție. 

Am scris multe hârtii interimarului, cu număr de înregistrare, în lunile astea. Am propus o altă distribuție. E limpede că trebuie să fiu pedepsită. Arsă pe rug, dacă se poate. Am vrut să se deschidă sala închisă abuziv. Am arătat și eu aceleași nereguli, ajunse în cercetare penală, sau semnalate de jurnaliști de investigații. 

Adjuncta a prins, cu abilitate de mare vânătoreasă, câte un membru de sindicat, prin câte un birou. A întrebat cu bunăvoință: ”De ce mai stai în sindicat?” Unii s-au speriat și au renunțat. Sindicatul a devenit mai mic. 

Interimarul a cântat și el, tot anul, refrenul din doina lupului, în fața ciobanului: ”au, au, au/ și-aoleu/ sindicatu`-n capu` meu/ nu mă lasă să dansez/ management să performez.” Doar că ăsta e rolul sindicatului. Să fie un apărător al drepturilor angajaților. 

Scena 7. Victimele datoriei ies din scenă, dar, radioasă, reintră Adjuncta

Într-un an, trei persoane au plecat, strivite de conducerea acestui teatru. Ultima, e regizoare a unui spectacol ce abia avusese premiera în teatru, pentru care a muncit din greu. A scris pe grupul artiștilor, că ”nu e normal ca interimarul să fie portavocea intereselor adjunctei.” Că nu crede că ”o instituție publică de cultură trebuie să servească intereselor unei singure persoane, așa cum se întâmplă acum”. Că nu există conducere competentă a acestui teatru. Că a fost supusă hărțuirii morale și abuzurilor. A argumentat just. Și-a dat demisia. Așa cum a făcut și un actor foarte bun. Care a plecat cu o zi înainte de a începe repetițiile, ca regizor, la un nou spectacol. Motivând că ”actuala climă din teatru e departe de a fi temperat continentală.” Că el se simte, în acest teatru, ”ca o fantomă”. Prima persoană care și-a dat demisia din teatru, în urma retragerii atribuțiilor pe care le avea, a fost cea care conducea departamentul artistic. După ce a semnat o petiție la primărie, despre neregulile din teatru, împreună cu alți colegi din sindicat, interimarul și adjuncta au tras cortina de fier, între ea și teatru. Harnica adjunctă a preluat imediat atribuțiile ei. Sfătuiește cu subtilitate artiștii locului și pe cei invitați, e omniprezentă la toate treburile artistice ale teatrului. Asta pentru că, în pandemie, a reușit să preia în subordine departamentul artistic. Deși nu are nicio pregătire sau educație în acest domeniu. Din cauza ei au mai plecat, pe vremea demisionatului manager, doi profesioniști. De la relații publice și consiliere artistică. Cel de la relații publice, un om deschis, inovativ. A creat un puternic proiect de imagine pentru un alt teatru din București, după ce a demisionat. Celălalt, teatrolog și profesor, un om foarte competent, s-a dedicat doar studenților, după plecarea sa din teatru. Niciun potențial rival în calea adjunctei. Asta e regula, de ani buni.

Epilog. Sau un coșmar povestit

Tot ce s-a întâmplat în aceste luni, în teatru, m-a îmbolnăvit. Am ajuns la medici. M-am ridicat.

E hărțuire morală ceea ce se întâmplă. Minciună. Anulare a ființei. Sunt instrumente folosite impecabil de sistemele opresive care îi anihilează pe toți cei care gândesc diferit față de ei. 

Avem un interimar și o adjunctă. Lăsați și sfătuiți de un fost manager. Cel care a stricat CASA unui teatru. Cel care i-a furat șapte ani degeaba. Nu știm dacă sala se va mai deschide și când se va întâmpla asta. Corpul de control de la primărie a stat câteva luni în teatru. Interimarul a fost foarte supărat și s-a plâns tuturor că a venit din pricina sindicatului. Adjuncta spune că totul a ieșit foarte bine. Pare prietena tuturor celor de la primărie. De la cultură, consolidări, și așa mai departe. Anul ăsta se dau din nou bani pentru o nouă expertiză. A patra, în ultimii treisprezece ani. Două spun că sala ar fi trebuit să rămână deschisă. Teatrul a trimis deja o scrisoare proprietarilor apartamentelor de deasupra sălii de spectacol. Li se solicită acordul pentru noua expertiză. Oamenii sunt nedumeriți. Ce calitate are teatrul asupra proprietății lor? De ce nu a trimis primăria această ”notificare”? Au un déjà-vu al anilor 2016- 2017. Al hărțuirii la care au fost supuși de conducerea teatrului de atunci. 

Avem temeri justificate că bulina roșie, din 2017, trebuie păstrată. Cea prin care au fost eludați doi stâlpi de susținere ai clădirii. Avem, însă, doi stâlpi de susținere ai instituției, interimarul și adjuncta.

E firesc ca astfel să funcționeze o instituție de stat subordonată primăriei? Cu a doua cea mai mare trupă a teatrelor din București, al doilea cel mai mic buget în 2024 și cele mai mici săli din oraș? 

Sunt o ”victimă a datoriei”. O datorie de onoare. Prin care îmi apăr casa artistică în care am crescut. 

Nona Ciobanu, regizor

PS Probabil că, în urma acestui articol, voi fi chemată din nou la comisia de disciplină a teatrului. Și la cea de etică și integritate. Vă țin la curent.

”S-a terminat cu drama și cu tragedia: tragicul devine comic, comicul tragic, iar viața devine veselă… viața devine veselă…” (Victimele datoriei –  Eugène Ionesco)


Nona Ciobanu: “nona-ciobanu-ar-trebui-sa-nu-permitem-nicio-clipa-ca-normalitatea-onestitatea-transparenta-sa-devina-cuvinte-lipsite-de-sens/”, http://marianpopescu.arts.ro/ 2016

www.nonaciobanu.com

Ovidiu Vanghele, Centrul de Investigații Media – Tunurile mari de la Teatrul Mic – 2021 https://www.investigatiimedia.ro/investigatii/praduiala-de-la-teatru

Revista Podul – Marile hoții de la Teatrul Mic –  2021 https://podul.ro/articol/16273/marile-hoii-de-la-teatrul-mic-petrecute-in-mandatul-de-manager-al-lui-gelu-colceag-susintor-i-apropiat-al-gabrielei-firea

Cristina Modreanu, Revista Scena – O zi de audieri pentru bugetul culturii. Serial în 17 episoade  – 2021 https://revistascena.ro/editorial/o-zi-de-audieri-pentru-bugetul-culturii-serial-in-17-episoade/

Gabi Simon, Q Magazine – Marile probleme ale Teatrului Mic – 2023 https://www.qmagazine.ro/marile-probleme-ale-teatrului-mic/ ”



Cele de mai sus mi-au dat un sentiment greu de descris. Cum e posibil ca, ani de zile, să se întâmple toate acestea? De ce e acceptată situația în care creatori și interpreți să fie puși la zid pentru că spun ce cred despre cât de prost merg lucrurile în propria instituție? Situația nu stă sub semnul unui management performant. Un manager care nu reușește să instaleze climatul favorabil finalizării unui spectacol creat în regia unei artiste cu palmares remarcabil se descalifică singur. În cazul Teatrului Mic însă complicația vine din existența, în același plan, a două chestiuni: afacerea imobiliară și repudierea artiștilor care spun ce cred (firește, nu Ocupatul, care a dezertat). Imobiliarul și Teatrul. Clădirea și Arta teatrului. Teatrul Mic este în subordinea Primăriei generale a Capitalei. Care, prin primarul său general, a denunțat nu o dată, malversațiunile mafiei imobiliare. Avertizez că folosirea în scop politic a celor de mai sus, în contextul alegerilor, este abuzivă, inadvertentă. Teatrul, clădirile și oamenii săi, sunt o lume a bucuriei comunitare. Cele de mai sus arată, însă, și suferința ascunsă a acestei lumi. Artiștii nu merită asta.

Marian Popescu

Standard
Artele Educației, Artele în Societate, Generale

2022-ul meu e cu dus-întors : de la Etică la Teatru și invers

 

 

 

Invitația dlui Răzvan Penescu de a povesti pentru LiterNet cum mi-a fost anul 2022, are ceva tulburător : anul abia a trecut, dar eu mă gândeam de prin toamnă la 2023. Pot vedea clar un an calendaristic, anul meu ? Să vedem. Să mă joc puțin cu amintirea/recuperarea unui an ciudat, complicat, aniversar și puitor de întrebări pentru mine.

Dar nu, nu va fi un raport clasic, cu succese, izbânzi și realizări. Bine, nici n-o să o iau chiar de la Adam și Eva…dar, poate, numai puțin, căci un an din viață nu ai cum să-l tranșezi ca pe tăieței sau ca pe un pește ca să faci un filé arătos, după dezosare. Mai jos am lăsat și oasele ca să aibă carnea pe ce sta.

Un an în care am rămas sănătos, în care suntem toți bine. Nu-i puțin, nu?

2022, anul în care, în mod neașteptat, cele două direcții majore ale mele de activitate, de cercetare s-au intersectat : Artele spectacolului-Teatru și Etica și Integritatea Academică (EIA).

Brava lume nouă a Eticii și Integrității Academice (EIA). Anul 2022 e și borna unui drum de zece ani de când am devenit din ce în ce mai preocupat de ce se întâmplă în universitățile noastre și din lume, vulnerabile la etică și integritate. După ce, atunci, în 2012, președintele Comisiei de etică a Universității din București fiind, am analizat și expus public plagiatul V. Ponta, într-o mare conferință de presă unde universitatea – fapt inedit – și-a asumat eroarea de a acorda un titlu unui plagiator.

Am continuat, deci, să dau viață CARFIA, Centrul pentru Integritate al Universității din București pe care l-am creat în 2017, când – ca să fiu într-un acord etic cu mine – am ieșit la pensie când am făcut 65, eliberând un post de profesor astfel încât colegii mai tineri să nu trebuiască să aștepte nefiresc de mult pentru a promova. La CARFIA, împreună cu colegi din șapte universități, membre ale Consorțiului « Universitaria », am realizat la Școala noastră de Integritate din acest an, o nouă policy statement, în atenția rectorilor și top managementului universitar. CARFIA, dincolo de acțiunile și programele sale, înseamnă și un site pe care îl alimentez singur cu conținut și foto ca și pagina sa de Facebook. Centrul nu are buget, nu are resurse umane, cu excepția colaboratorului meu, dr. Constantin Brîncuș.

Anul 2022 e cel în care a trebuit, din nou, să intervin public, la mai multe posturi TV, la radio sau ziare, platforme online etc., prin interviuri cerute de media importante în legătură cu chestiuni majore ale actualității universitare. În acest sens, anul mi-a fost marcat de toxicitatea propunerilor legislative ale ministrului Educației de la acea dată, devenit apoi fost, când Emilia Șercan i-a demonstrat « micul » plagiat. Aceeași jurnalistă de investigații, devenită un brand al cercetării furtului academic comis de cei cu funcții publice, …demnitari ai statului și guvernului român.  Toxic a fost/este « cazul Bode », toxică a fost maniera în care prim-ministrul a acționat pentru a bloca analiza suspiciunii de plagiat în ce-l privește, evenimente declanșate de investigațiile și analizele Emiliei Șercan. Ea publică în acest an cartea Cazul Ponta, pe care, la rugămintea ei, am citit-o în manuscris. Efortul Emiliei, devenit, în timp, tot mai profesionist, trebuie sprijinit în continuare. Fac acest lucru cu plăcere, e un gest de colegialitate dar e și dorința de a contribui la succesul altora, cum am făcut și în cazul celei mai recente cărți a Mirunei Runcan, Atelier de restaurări teatrale 1990-2000, care surprinde perioada în care am lucrat intensiv pentru schimbarea la față a teatrului românesc, prin ce am făcut la UNITER în primii patru ani de existență a uniunii.

Sunt adesea consultat în chestiuni privind etica și integritatea academică. Uneori, e un subiect care dezvăluie limpede vulnerabilitățile unei universități. Îmi consumă timp și această preocupare pro bono, mă duc la bibliotecă (cum s-a întâmplat în cazul unui plagiat serial al unei cercetătoare de la noi), dacă e cazul, scriu  corespondența cu colegi/colege din Ro și din alte țări în română, engleză sau franceză, după caz. Zeci și zeci de ore care nu apar consemnate undeva. Citesc săptămânal cel puțin 2-3 articole despre EIA sau noile apariții editoriale privind raportul dintre cunoaștere și valorile morale. Nimic spectaculos. Dar e ceva ce trebuie să fac pentru a nu lăsa acceptarea lipsei de etică să cadă ca o piatră tombală peste moralitatea cunoașterii și efortul onest al multor colegi și colege. Mă alătur sau mi se alătură colegi și colege de la universitățile din București, Iași, Timișoara, Cluj-Napoca, Galați și Constanța. Nu suntem mulți. Le mulțumesc și aici pentru că sunt partea bună a unei lupte inegale.

M-am concentrat mult pe activitatea benevolă de la IRAFPA, Institutul de Cercetare a Fraudei și Plagiatului Academic de la Geneva în Board-ul căruia sunt de câțiva ani. Anul acesta am continuat folosirea tehnicilor teatrale la Școala de vară IRAFPA din Franța unde formăm consilieri de integritate din Franța, Elveția, Spania, Portugalia, România. E un exercițiu pasionant, cursanții fiind colegi/colege cu un statut profesional consolidat, dar care doresc să aibă competențe de tip EIA (Etică și Integritate Academică) pentru a face față provocărilor tot mai mari, mai numeroase în mediile lor profesional-academice și de cercetare. Ce fac, practic : am dramatizat și « regizat » un caz real, am distribuit cursanții în rolurile respective, am imaginat  « corul », am decupat textele din documentele reale ale cazului, cu victima intervenind audio, totul în ideea de a realiza ce se întâmplă, de fapt, dincolo de existența unui Cod de etică academică și eventuala lui aplicare. Și în acest an, surprizele nu au încetat să apară. Dar evenimentul  acestui an este unul special. Dincolo de medierile în care am fost implicat la IRAFPA, privind colegi/colege din Franța și Canada, el este și o premieră: am conceput, organizat și susținut primul atelier, « …celà m’est arrivé un jour…/ …asta mi s-a întâmplat într-o zi… »,  dedicat victimelor plagiatului și abuzului de putere din mediul academic, în cadrul Conferinței internaționale de la Universitatea din Coimbra. Am lucrat zece săptămâni împreună un scenariu, adaptat fiecăreia dintre cele patru victime, doi bărbați, două femei, din Franța, Grecia și Canada, cadre didactice, cercetători. Atelierul a avut loc cu public în sală și cu victimele pe un ecran mare, fiecare, conform indicațiilor mele, expunând în manieră dramatică, apoi cvasi-brechtiană traumaticele evenimente generate de « simpla » sesizare a unui fapt lipsit de EIA.  Am lucrat și cu publicul iar când am văzut primele lacrimi mi-am dat seama cât de fragilă e granița între ce pare sigur în carieră și cât de agresivă e mobilizarea împotriva onestității. Colegii și colegele mele, victime ale curajului lor de a denunța practici inacceptabile, mi-au devenit apropiate : limbajul suferinței lor, hotărârea de a trece peste sacrificii personale, depresii, unele soldate cu spitalizare, și efortul nostru la IRAFPA de a le ajuta să treacă peste, toate au dus la cristalizarea unei stări de spirit, acolo, la Coimbra. Acestea sunt lucruri despre care, de regulă, se tace în mediul academic. Noi, la IRAFPA, la CARFIA, în România, dorim să vorbim despre ele. Și să creem instrumente, contexte, o reală cultură etică și de integritate în mediul academic și de cercetare. E o cale sigură a vindecării. La care ar putea contribui și reformarea cadrului legislativ, firește.

E dureros să constați că victimele sunt primele uitate, că universitățile noastre nu sunt bine echipate, psihologic, juridic, pentru a asista persoanele din comunitatea academică ajunse în situația ca, după ce au sesizat o abatere de la EIA a cuiva, să fie supuse « ofensivei » instituționale, presiunii avocaților etc. Nu mai spun de absența reacției colegilor/colegelor care adesea preferă să tacă, să întoarcă spatele, să vorbească pe la colțuri, în general, ca și, în bună măsură, managementul universitar, să nu realizeze că o universitate, o comunitate care nu fac din EIA o practică cotidiană, e cariată moral. Una din fricile majore ale unei universități este, peste tot în lume, să nu ajungă în Justiție. Proasta conduită, plagiatul, hărțuirea (sexuală) etc. costă atunci când se intră pe ușa tribunalului. Asta explică de ce universitățile noastre evită abordarea directă a problemelor, preferând să se « apere » cu scutul slab al Codului de etică, al unui curs academic în loc să investească în programe de EIA care ar fi în beneficiul tuturor și al căror efect s-ar resimți pozitiv și pentru studenții noștri.

În linie didactică, am susținut din nou, la Universitatea din București,  cursul de Etică și Integritate Academică, la masteratul francofon al Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării, dar și la școlile doctorale de la Istorie, Drept, FJSC și Științe politice. Am susținut, la fel, un curs de EIA, în engleză, la nivel masterat, adaptat mediului de afaceri, pentru ASEBUSS. O experiență care îmi spune multe fiind vorba de manageri din business. Observ, încă odată, că eficacitatea interacțiunii, la acest curs, depinde esențial de calitatea prezenței în sală, mai puțin pe Zoom. E ceea ce pierde progresiv universitatea mai peste tot în lume. Să mai adaug și cele trei ateliere pe tema « Comunicarea etică în mediul academic », în cadrul programului de Peer Learning al Universității din București, dedicate colegilor profesori, doctoranzilor și staff-ului administrativ. Sau atelierul „Integritatea Academică : victimele”, în cadrul modulului de formare pedagogică al universității mele. Observ impactul pozitiv al unor astfel de întâlniri unde îmi place să stimulez gândirea privind prevederile reci ale unor regulamente și să determin, și creativ, participarea la dezbaterea morală.

În linie publicistică privind EIA, includ neapărat articole precum « Universitatea vulnerabilă », pe blogul meau, www.marianpopescu.arts.ro, « Zodia Tartuffilor », « Clarificări pentru plagiatori » pe contributors.ro, rubrica din « Tribuna învățământului ».

Am participat, fizic sau online, la dezbateri publice cu teme de EIA precum « Libertatea presei vs. Puterea tresei », găzduită de Institutul Francez, organizată de Funky Citizens, FSPUB, FJSC, conferința internațională Compilatio cu tema „Why an antiplagiarism software is essential but not enough ?”, webinarul organizat de TurnItIn, „Cafeneaua filosofică”, o excelentă inițiativă a Danei Jalobeanu sau, ca expert invitat al Reper, la panelul „Deficitul de etică în Educație și Societate” de la Cluj-Napoca, moderat de prietenul și universitarul clujean Ciprian Mihali și europarlamentara Ramona Strugariu.

Privind spre 2022, spre ce am făcut în ce privește acest domeniu nou al eticii și integrității academice, m-au încercat, câteodată, dezamăgiri. Venite fie de la acțiuni prezidențiale, guvernamentale, ale managementului universitar, fie de la constatarea unei complicități evidente. Iar întrebarea aceea nimicitoare, la ce bun?, îmi râdea în nas, triumfal. Dar am mers mai departe. Voi continua să o fac. În ciuda unei amenințări de ultimă oră: avansul tehnologiei digitale care perfecționează instrumente ca chatbot  și language machines apte să producă texte pe orice temă li se cere și care pot fi folosite fraudulos în mediul universitar. Citesc deja și pe această temă.

Brava lume veche a universității. Academic, sunt în continuare profesor asociat al universităților din București și „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca unde sunt coordonator științific de doctorat pe domeniul Artele spectacolului-Teatru. La București susțin și un curs, tangent cu sfera teatrului, creat special pentru facultatea mea (Jurnalism și Științele Comunicării): „Performance and Creative Communication”, la masteratul anglofon. E un curs în care am investit mult, place studenților pe care îi încurajez să facă saltul de la teorie la practica performance-ului în Comunicare. Am și aici studenți din alte țări. Reproduc mai jos câteva „voci” ale studenților, ce mi-au scris după curs. (Treceți peste dacă nu vă interesează).

  • I won’t take every question punctually and answer it, instead I’ll try to tell a story about how this class made me feel, whatI’ve learned and how it made me evolve as a I’ve started this last semester with apathy. All I had in mind was to finish this last year faster and get my diploma. Many thoughts, anxiety, worries for the dissertation paper, difficulties with time management. All I wanted then was to see what this semester’s courses were about, what I had to do in order to pass and go on with my life. Coming with some depression and anxiety baggage, it wouldn’t have been too difficult to just pass through the next few months without enjoying myself. But, I guess, something intrigued me about this course. Maybe the name, maybe that the teacher asked us to tell him our expectations or maybe it was just a hinch, an instinctual thought. And my instinct was right. With this course, maybe “we won’t end the nightmare, we’ll only explain it” (Five Characters in Search of an Exit, The Twilight Zone), we’ll explain it to us, we’ll understand better. In this way, knowing ourselves, the world would be able to see us and give us what we need and what we want in order to perform better and get us up until our final bow, until the curtains will fall and the role of our lives will be over. I’ve met a nice person, a very open-minded professor, someone who had a genuine interest in us, his students. Never before in all my years of education, I’ve never met a teacher who was so involved, who wanted to know us as persons, not as pupils, not as some numbers in a catalogue. What was very interesting for me was the fact that I’ve learned so much about myself without even knowing. From a person with an under the ground level of self-esteem and not at all secure about herself, I’ve gained courage to tell freely what is on my mind, what I think, to expose my ideas and to speak in a way that I will be listened to.”
  • „I imagined it will be a theoretical course with tips and tricks on how to creatively communicate through ads, but from the first course to the last one, I was impressed by how the theory is perfectly combined with the practical exercises, which were unexpected. The fact that each of us had the opportunity to express our opinion, to „perform” and to open up, was engaging and different from any other course I had in the bachelor and master years together. (…) This course gave me more confidence, thanks to the exercises and the feedback the professor gave at the end of each exercise, be it positive or negative. If before I didn’t even imagine myself in the position of an actress, defending herself in front of a jury, after this course, I realized that everything is possible, as long as you trust the process. If before I used to say I cannot, now I have more courage to try and to learn. I admit that I entered each class stressed and with a fear that what I had prepared was not good, that I misunderstood the assignment, but now, at the end, I realize that all the exercises gave me courage and made me more confident. (…) At every exercise, even though most of the times I felt insecure, or unprepared, the encouragement received from the professor helped me to keep going, because it was not about how good was it, it was about the performance, the participation and what I will learn from it. I also appreciated the calmness and the fact that he was so prepared with the topics of discussion and with the exercises, which he combined perfectly.”
  • „“…for someone who is generally quite nervous when speaking in public, reading the texts, participating in debates and describing the object exercises were surprisingly not terrifying but rather entertaining for me. (…) My impressions are g The whole idea and the structure of the class were quite good for the reasons I already talked about: practical exercises, interactivity in class, useful materials shared, thoughtful topics/questions for debate and so on. Overall, it made us, students, step out of our comfort zones and think. It made us play with our own minds, emotions, attitudes. Go back to basics, in a way. And I’m thankful for this too. (…) I have to admit I don’t have a complete impression of the teacher. It could be due to the online environment and the lack of physical presence. I would say that the teacher is highlyknowledgeable of the topics he was presenting, has intuitive skills.”
  • “This course meant a lesson that you have to be human and true to yourself in order to succeed in any communication situations. It was a class that i was looking forward, because i knew i would learn something or i would watch an interesting video, plus I was a bit nervous to see what new challenges you would bring. This course made me ask some questions and created some sort of awareness in observing people of how they speak and behave (here I mean in my day to day life). 10/10, the performance was impeccable every step of the way, especially in the moments when all the students were down and tired with no desire in their eyes, you succeeded to bring us up and actually created a class together. Very professional and creative, plus you created a safe place where everyone could speak freely, you made us feel heard and I believe you also gave to each student a bit of confidence, especially in the moments when that person was a bit lost. Thank you!“
  • “In France, being a student at the university means that the teaches don’t know you and don’t care about y In this class, I had the feeling that my questions and my comments were listened. It gave me hope about my future studies. As a student, this course was one of my favorite of my 3 years studies. What I really enjoyed was the interactions between the professor and us, the students. Creativity is seen like a sub- quality, not important. But as we learnt, creativity can solve problems, create a real performance to be a good communicant.”

Să mai spun că aprecierile primite sunt pentru cursul susținut în pandemie, pe Zoom ! Creasem cursul pentru față în față și a trebuit să îl modific. În noul an, 2023, sunt bucuros că revenim la clasă !

Coordonator de doctorat fiind, urmăresc nu numai parcursul doctoranzilor mei, ci și al celor coordonați de colegele de la școala de doctorală, când sunt invitat să fac parte din comisia de îndrumare. Acord timpul, efortul cuvenit căci a contribui la o teză bună înseamnă mult pentru mine. Citesc, recitesc, fac observații etc.Uneori, doctorandul abordează, în vreun capitol un subiect pe care nu îl cunosc bine : aloc timp să îl cunosc, citesc în mod special, nu pot trece peste. Calitatea unei școli doctorale depinde în bună măsură și de calitatea îndrumării științifice primite. Și 2022 a fost zguduit de descoperirea unor plagiate doctorale, lipsa îndrumării științifice reale în acele cazuri, complicitatea, complezența cu care s-au acordat acele titluri. Și eu ca și alții și altele știm ce înseamnă să faci un doctorat ca lumea și, mai ales, să ai…norocul unei școli doctorale bune, cu profi conștienți de misiunea lor științifică așezată pe valori morale active.

Brava lume agitată a Teatrului. În ce privește scrisul despre teatru, continui rubrica « Scenele publicului » din excelenta revistă scena.ro. Am publicat zeci de ani cronică teatrală, șapte cărți și articole în diverse reviste, în țară și în străinătate. La un moment dat, ordinea priorităților mi s-a schimbat și , deși nu mai fac exercițiul curent de critic teatral, m-am « distanțat » de mai multă vreme, dar am încă un ochi deschis pentru această lume fascinantă, în gloria, dar și în mizeria ei.

Întâmplarea semnificativă a lui 2022, la acest capitol, a fost o propunere pe care am refuzat-o (o antologie de dramaturgie română de dinainte de 1989 și după), având eu credința că regizorul e cel mai îndreptățit să evalueze textul unei piese, criticul fiind, mai degrabă, un « acompaniator ». Dar asta n-a fost totul ! Am publicat pe blogul meu în 2020 (http://marianpopescu.arts.ro/cat-de-contemporana-este-dramaturgia-romana/ ) despre problema generală și despre ce am făcut eu, zeci de ani, pentru sprijinirea dramaturgiei românești și mă trezesc, la un moment dat, cu o invitație din partea colegului Liviu Malița să contribui la un volum despre cum vedem acum dramaturgia din comunism, ba mai mult, să propunem piesele despre care credem că pot trece proba timpului și a…regimului de dinainte de 1989. Am acceptat, martor al propriei mele perplexități ! Am plonjat în trecut, în câteva din cărțile mele, pentru a încerca să mă înțeleg pe mine, cel de atunci, campion al cauzei naționale în dramaturgie ! Articolul meu, „Dramaturgia de dinainte de 1989, azi”, a apărut în acest an, la Cluj în volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, coordonat de universitarul clujean. Merită citit! Tot volumul.

Teatrul românesc, dincolo de realitatea valorică a spectacolelor, a premiilor UNITER, a fost, în 2022, din punctul meu de vedere, scena a două …probleme. Mari. Una, Teatrul Național din București, care „arestează” Ziua mondială a Teatrului prin invitarea dezolantă a lui Dan Puric – decăzut rău de la artistul care a fost – și distribuirea unei fițuici anti-semite, sub privirea paternă a directorului interimar Mircea Rusu. La TNB, ministrul oprește concursul pentru postul de director general și astfel, și acum, în 2023, acest actor, al cărui nivel intelectual-cultural e scund, interimează bine mersi. Am participat la TVR la o emisiune pe tema TNB și a unei Zile ce trebuia să fie festivă, aceea a teatrului.

A doua problemă a explodat odată cu primele dezvăluiri privind natura relațiilor dintre profi și studente la Actorie și Regie teatru. Mai întâi la Cluj, apoi la București. S-a văzut cât de nepregătite sunt universitățile, facultățile de profil de a nu lăsa ca șantajul sexual să devină, tacit, un mod …pedagogic. Am scris despre subiect, am participat la o emisiune TVR pe această temă. Mi s-a cerut să contribui la a realiza un cadru universitar eficient, nerestrictiv în mod absurd, acceptabil moral pentru ca natura lucrului la Actorie să nu fie afectată iremediabil. Am început, spre finalul anului, să documentez această temă revăzând marile cărți de Actorie și Cultură teatrală.

Mi-a făcut plăcere să susțin un atelier în cadrul Festivalului Național de Teatru despre „La ce bun să studiezi Teatrul?” la care au participat, fizic și online, studenți, cadre didactice din București, Cluj, Sibiu, Iași.

O surpriză, despre care am aflat – spam-ul, deh! – după: revista/fundația „Rinocerul”, prin dramaturgul Dinu Grigorescu (îl cunoscusem înainte de 1989, dar după am pierdut contactul), mi-a acordat (și lui Ion Cocora) un premiu: premiul „Dinu Kivu” pentru teatrologie – Opera Omnia, pentru excepţionala activitate teatrologică desfăşurată în slujba teatrului românesc”. Nu pot decât să mulțumesc că cineva s-a gândit la opera omnia în cazul meu. Statistic, cele mai frecventate, citate articole ale mele sunt unele dintre cele publicate în „Studia Dramatica” de la Cluj și cel din Yale Drama Review. Multă vreme nu am știut (de fapt, nu m-a interesat) că sunt citat în două enciclopedii mondiale ale teatrului dar și în alte lucrări.

Războiul și cenzura.Desigur, agresiunea, apoi războiul declanșat de Rusia împotriva Ucrainei, cu tot ce a urmat, refugiați etc. în România, m-au determinat să ajut, de la donații, susținere de apel internațional până la sprijin direct pentru a ajuta o familie etc. Am fost invitat la Radio România Cultural pentru a vorbi despre interdicțiile aplicate artiștilor ruși în contextul agresiunii în Ucraina, atitudine tot mai întâlnită și unde nu poate fi, cred, aplicată o cenzură uniformă. Și aici etica relației artist/persoană publică trebuie examinată individual. Zilele-acestea, la noi, de pildă, figura lui Mircea Vulcănescu face obiectul unor puncte de vedere privind opera gânditorului și susținerile sale publice. Cum evaluezi o personalitate controversată, ce se va scrie cândva despre figuri ca Dan Puric sau interimarul Mircea Rusu de la TNB?

Cultura europeană. Nu pot evita să spun două vorbe, nici nu vreau, că sunt expert invitat al Comisiei europene pentru proiecte culturale în domeniile mele de competență. Exercițiul acesta de evaluator, în engleză și franceză, are și avantajul că sunt la curent cu gândirea și preocupările privind Cultura contemporană în Europa. Etica evaluării e aici pusă la încercare, având chipul activ al obiectivității. Să te gândești la antreprenorii culturali, la echipele de proiect etc, la fizionomia culturii europene și cum transpare ea în ce privește marele beneficiar, publicul, apoi la autoritățile culturale, agenții economici implicați, calitatea și nivelul culturii digitale puse în valoare, beneficiul cooperării europene în Cultură și altele, toate încă mă interesează. În noul an, vom vedea cum va arăta Timișoara noastră în rolul major de Capitală a Culturii Europene. Le doresc orașului, oamenilor care au gândit, creat evenimentele culturale ale acestui an 2023, să reușească.

 (continuarea la: https://atelier.liternet.ro/…/2022-ul-meu-e-cu-dus…)

Standard
Artele Educației, Artele în Societate, Artele Interpretării, Generale

Pedagogia ascultării (chinuirii). Eu și Ego la Actorie

Contextul care m-a făcut să reflectez la tema acestui articol e următorul: mai întâi, la Facultatea de Teatru și Film din Cluj, dezvăluirea modului în care un cadru didactic practica chinuirea studenților ca o condiție pentru performanță artistică a generat multe intervenții pe social media. O componentă este, firește, tratarea studentelor la Actorie de către profii-bărbați. Apoi, contextul e suprapus și pe afirmarea tot mai vizibilă a discriminării de gen, la noi. Iar mai de curând, un video cu o emisiune a lui Măruță, unde apar invitați regizorul Șerban Puiu și actrița Ștefania Velniciuc de la UNATC București, le prilejuiește acestora revelarea într-o veselie a unui soi de promiscuitate privind modul în care candidatele la Actorie sunt „evaluate” de către profii-bărbați. În sfârșit (?), de curând, am văzut spectacolul Visul produs de Reactor din Cluj-Napoca care e „creat în cadrul proiectului „Zonă de siguranță”, care are ca temă de cercetare abuzurile de putere ce pot apărea în mediul universitar, în special în cadrul facultăților cu profil artistic.”

Visul foto: Vlad Braga

Visul foto: Vlad Braga

Evoc prima scenă a spectacolului: cei 12, șase băieți și șase fete, în echipamentul obișnuit de lucru la clasă, negru, așteaptă sosirea Lui. Acesta, proful de Actorie intră din dreapta, în liniște, cu pași măsurați, nu se uită la nimeni și se duce la un stativ în stânga. Începe, calm, să se dezbrace, până rămâne aproape gol în timp ce, primele, fetele, din pudoare, încep să întoarcă capul, apoi băieții. Pe fețele lor poți citi multe, de la stupoare, la incertitudine față de ce va urma. A doua acțiune precizează „lumea” în care au intrat tinerii: ei și ele sunt „familia”, El este Dumnezeul lumii în care au intrat. Supunerea trebuie să fie totală. Ascultarea, ca și în Biserică. Dumnezeul acesta, sacerdoțiul laic pe care îl construiește fără limite, de la agresare fizică, la sexul cu studentele, de la impunerea ego-ului său strivind eul tinerilor, totul în scopul măreției condiției de Actor, inaccesibilă „ăstora” (noi, ceilalți 7 miliarde de locuitori ai planetei) construiește și acceptarea, când complice, când indiferentă, de la un moment dat. Proful îi și învață, însă, iar metodele sale nu vor mai fi puse sub semnul întrebării. „Sper că nu vrei să avem probleme?” Construit ca muzical, Visul e despre o clasă de Actorie pe care El o duce spre finalul încununat, la absolvire, de spectacolul Visul unei nopți de vară”. Multe clișee, critici, poncife, cutume din lumea școlilor de teatru sunt presărate într-un spectacol de peste două ore care te ține. Cu un text de Alexa Băcanu, cu inserturi din piesa shakespeariană (trad. lui Șt.O.Iosif!?), inteligent, cu umor și replică tăiată bine, în regia lui Dragoș Alexandru Mușoiu, și  care te și pune pe gânduri.

Primul gând: un poncif. Arta cere sacrificii. Desigur. Dar cum?

Al doilea gând: Supunerea are limite?

Al treilea gând: Teatrul e Religie? 

Aveam să aud adesea: condiția Teatrului, a Actorului este una a excepționalității.  O mistică ciudată s-a dezvoltat în timp care duce la violență, agresiune, șantaj (inclusiv sexual). În spectacolul clujean, o scenă arată exerciții dure privind condiția fizică. Proful de Actorie cere sacrificiul  celorlalți, El le cere lor, discipolilor, să îl/o urmeze. Calea Lui e singura care îi/le poate duce pe Pământul Făgăduinței, adică spre glorie, excelență.

Ideea sacrificiului în vederea atingerii performanței, excelenței e de când lumea. Știm asta din cele mai vechi tratate de Arta teatrului. Dar și din practicile din perioada contemporană. Încercarea fizică a limitelor Corpului este în metoda lui Grotowski. Sau în reflecțiile despre teatru ale lui Artaud. Problema apare când Eu-l performerului este strivit de Ego-ul maestrului. Aici, dimensiunea etică a actului pedagogic devine esențială. Modelul Socrate este adesea uitat: descoperirea, progresul cunoașterii este un proces interogativ realizat împreună prin convingere nu prin supunere. Socrate va fi cel sacrificat de Cetate, dar discipolii îi vor continua „opera”. La maeștrii/meșterii, unii rudimentari, de Arta actorului asta nu se întâmplă. Sacrificiul, ca în legenda Meșterul Manole, îl face mereu Celălalt. Cazul gimnasticii, atletismului este de invocat aici în legătură cu pedepsele corporale. În pregătirea copilului pentru inițierea în No sancțiunea corporală e inclusă în modul învățării. Sacrificiul e o chestiune sensibilă în relația Magistru-Discipol. În artele vocaționale, adesea, Magistrul e „Biserica” unde „credincioșii-aspiranți” sunt chemați să vină căci numai înăuntru vor atinge condiția excepționalității ce va străluci, apoi, afară, în public. A vinde iluzii încă din anul I de studii la Artă teatrală mi se pare un lucru periculos. „Ești excepțională”, „ești extraordinar” etc.

Reactor foto: Vlad Braga

Reactor foto: Vlad Braga

Care sunt limitele supunerii pe care El o cere celor care îl vor urma? „Faci ce spun eu, dacă nu…pleci”. Supunerea este absolută. Într-un fel, ca ordinul la armată. „Ordinul se execută, nu se discută”. „Biserica” teatrului are propriile ritualuri. Cel mai important, desigur, e „botezul”: spectacolul de absolvență. E certificarea puterii de a te supune, de a-l urma pe El pe calea ce ți-a deschis-o. Orele de de lucru împreună, cu expunerea, cu încercarea corporală mereu în prim plan, dincolo de lucrul cu textul, toate coagulează o dependență. De aici și recunoștința, sărutarea simbolică (uneori reală) a mâinii celui/celei care te botează acum. În Biserica ortodoxă echivalentul supunerii civile este  ascultarea. În Biserică e considerată practica cea mai importantă care poate asigura drumul spre cele veșnice: “Şi zicea către toţi: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi, şi să-Mi urmeze Mie” (Evanghelia după Luca 9:23)

Am auzit, citit nu o dată, declarații ale unor actori care asimilează practica Teatrului cu practica Religiei. Teatrul ca Biserică, religia Teatrului. Etimologic, e și un argument pro: „religie” vine din latină, din religio, -onis, „temător de zei”, „pietate, respect față de zei”. Nu aș dezvolta aici acest gând. E complicat să pui în aceeași ecuație retragerea din lume cu ieșirea în lume. Ce contează, în ambele situații existențiale, de Religios, de Artist, e armonia ta cu propriul crez, e dialogul firesc între fizic și spiritual. Gloria, în primul caz, e neștiută, în al doilea, adesea, e chiar condiția existenței.

Dincolo de ce se întâmplă la clasele de Actorie, la noi, cred că managementul universitar din acest domeniu ar putea să abordeze dimensiunea etică a pedagogiei teatrale acolo unde sondarea limitelor, fizice și spirituale, nu este, de fapt, o strivire a Eu-lui novicelui de către Ego-ul „părintelui”. E aici și o dispută mai generală, în domeniul Educației, în ce privește abordările cele mai juste privind educarea copilului. De la supunerea cerută de părinte la libertatea de dezvoltare personală a copilului. La intrarea la Actorie, spre deosebire de alte discipline, grija trebuie să fie maximă față de ce este promisprețul cerut și „botezul ca artist, la finalul drumului. Căci, într-adevăr, e vorba de un drum care, pentru puțini „aleși”, devine o cale. Și asta se vede în scenă. Sacrificiul fără sens poate deveni o risipă inutilă.

 

Standard
Artele în Societate, Artele Interpretării, Generale

Ne interesează Teatrul Național? De ce?

Sala MareNu e prima dată când mă preocupă ideea, problema, subiectul Teatrului Național. Cristina Modreanu și LiterNet au relansat subiectul în condițiile anunțului privind concursul pentru postul de director general al TNB. Teatrele naționale…? Sunt două categorii: una, care e excepția, Teatrul Național din București, care prin tradiție, (mai) e încă considerat „prima scenă a țării”; a doua: celelalte. La Craiova, Iași, Sibiu, Târgu Mureș, Timișoara, Cluj-Napoca, fiecare cu istoricul său, mai mult sau mai puțin recent. Istoric, teatrele naționale din București și Iași au o preeminență în funcție de evoluția politică, istorică a teritoriilor românești. Dacă lăsăm deoparte aceste conjuncturi, explicații etc. , vedem cu claritate că numărul teatrelor naționale a crescut.La începutul anilor ’90, am organizat cu De Montfort University din Anglia o conferință despre Teatru și Identitatea națională. A fost a doua publicație a UNITEXT. (Mă) Întrebam de ce e nevoie de atâtea teatre naționale în România? Iată, subiectul revine în actualitate după dispariția lui Ion Caramitru și anunțul recent al ministerului. Miza pare să fie una dublă: schimbarea și persoana. Ideal, cele două ar trebui să fie una.

La începutul anilor ’90, după ce am avut mai multe discuții, vizite la Royal Național Theatre din Londra, condus atunci de regizorul Richard Eyre, un bun prieten al lui Caramitru și al teatrului românesc, îmi imaginam că TNB ar trebui să fie un hub cultural, o instituție vie, cu porțile deschise pentru toate generațiile. Cu atâtea spații, mai ales după renovare, clădirea TNB nu numai că presupune costuri uriașe de întreținere, dar este/poate fi un centru dinamic al vieții teatrale românești. Cel/cea care ar urma să câștige concursul de director general ar putea fi, firesc, un om de teatru care are încă resursele și potențialul creativ pentru a duce TNB spre un viitor previzibil. Nu cineva care are mai degrabă o lungă istorie personală, artistică în spate. Un detaliu privind imaginea TNB: aceasta este disputată de patronul spiritual, I.L.Caragiale, prezență discretă pe frontispiciu, ca să zic așa, și numele Ion Caramitru, care deține prim-planul, dat imediat Sălii mari după dispariția artistului.

Lumea se schimbă, artele spectacolului sunt, din nou, vulnerabilizate de pandemie, război, proaste decizii politice. Nu numai la noi. TNB nu este numai un „teatru național”, ci ar trebui să ajungă un reper pentru o dinamică multidisciplinară a artelor spectacolului. Clădirea trebuie să fie una deschisă publicului o foarte mare parte din zi, spațiile TNB pot încuraja participarea la Cultură și determina formarea noilor publicuri. Aici cred că va sta, într-o bună măsură, misiunea noului lider al TNB. TNB trebuie să iasă mai mult din clădire: sunt multe locuri la noi unde chiar dacă nu există teatru, dar și acolo unde există, venirea TNB poate, însemna, în timp, consolidarea relației dintre Cultură și Educație. TNB poate dezvolta programe proprii în această direcție care să pună în valoare, de pildă, personalul mai puțin utilizat. Sau poate găzdui inițiative care conving după validarea lor prin jurii externe. TNB trebuie să-și refacă legăturile cu Europa. Problema costurilor pentru cele de mai sus devine, desigur, una critică: finanțatorul ar putea determina schimbarea legislației instituțiilor de spectacol și din acest punct de vedere.

În fapt, un teatru veritabil nu are valoare pentru că scrie „național” pe frontispiciu, ci pentru că ceea ce oferă societății e pentru lumea de mâine.

NB: Cele de mai sus nu au cum să fie înțelese/asumate de actualul director interimar. El a dovedit nu numai o periculoasă îngustime intelectuală, ci și, prin fapte, o reîntoarcere la un ceaușism cultural de necrezut azi, în secolul 21. Cine are nevoie de un astfel de director?

Standard