Generale

Contraste universitare

Știu că facultățile au de făcut față, când vine vorba de scos posturi didactice la concurs, unei probleme: postul e scos la concurs „pentru” un coleg/o colegă, căci e unul superior celui deținut în prezent (deci ar fi vorba de promovare pe post), dar concursul e public. Oricât ar vrea facultatea să facă cât mai discret anunțul, acesta e public, e pe site-ul universității. Și, surpriză: mai apare un candidat, sau doiMai mulți, deci. Dinafară. Mai rău, din aceeași facultate. Ce face facultatea?

 

Plec de acasă pe la opt și ceva spre Comisia de etică. Am de pregătit examinarea unei sesizări de către Comisie. Am de făcut modificări la regulament, după ce am primit și observațiile colegilor din Comisie. Am de redactat raportul de activitate al Comisiei. Iau mașina, mă dau jos, iau metroul, apoi iau troleibuzul până la sediul Comisiei. E o zi fără cursuri și seminare. E soare. Mulți tineri în tricou. E o zi care pare să promită ceva de bine. O prelungire spre un viitor al zilei de mâine. Îmi place. Gândul că aș fi putut face altceva, să citesc mai mult despre Progymnasmata lui Aelius Theon și condițiile în care s-a profesionalizat mai târziu actul vorbirii în public, de pildă, pălește. De fapt, l-am reprogramat. Sau reprimat.

Am ajuns. Mă întâlnesc, la intrare, cu un tânăr cercetător care pregătea cadrul pentru un atelier al unor colegi. Era gazda reuniunii. Dădusem cu o săptămână înainte peste un articol al său cu referință la Descartes care mă interesase. Îl citisem. Vorbim puțin despre Descartes, despre schimbarea de paradigmă a cunoașterii și situația corespondentă din artele spectacolului și pictură de la acea vreme. Trecerea de la cultura textului spre cea a imaginii. Îmi sugerează un alt articol, promite să mi-l trimită (mi l-a și trimis între timp). Știe mult și multe despre Descartes, eu știu lucrurile de bază, ca să zic așa; eram interesat, la un moment dat, de cum cartezianismul a iradiat și în afara sferei filosofice. Au început să vină participanții.Îmi oferă o cafea, până se strâng toți participanții la atelier. Trebuie să refuz. Din păcate. Nu am nicio urmă de invidie; mă bucur că tinerii cercetători au cadrul pentru a lucra ce le place. Spațiu, dotări, vecinătate calmă.

Ajung sus, la birou, și încep să lucrez. Corespondența preliminară cu cei în cauză referitor la sesizarea primită. Telefoane. Examinarea documentelor primite odată cu sesizarea. Nu pare complicat, dar nici simplu. Revăd anumite dispoziții ale legii dreptului de autor. Ceva din sesizare mă face să caut pe internet, dar și în bibliografiile mele adunate, în timp, adică din 2012, precizări privind ceva interpretabil și care n-aș vrea să ne dea bătăi de cap mai apoi. Dar trebuie să ajung și la rectorat să semnez adresele pe care le-am făcut de dimineață și pe care le trimisesem prin e-mail secretarei comisiei. Au trecut deja trei ore jumătate. E vineri, e zi scurtă.

Îmi strâng lucrurile, cobor, și, la ieșire, mă abordează un tânăr, era unul dintre participanții la atelier, terminaseră, cred, mă recunoaște, se prezintă și-mi spune că apreciază că lupt  împotriva sistemului „din interior”. Nu știu dacă chiar asta fac, dar că sunt critic și că mai vin și cu propuneri, asta știu că fac. Și-mi povestește, însoțindu-mă spre troleibuz, cum el se luptă să intre în sistem, dar nu reușește.  Are studii doctorale și postdoctorale făcute în universități de pe două continente, unde a și predat, și s-a decis, ca și alți tineri cercetători români, să revină în țară. A dat concurs pe post didactic la o mare universitate românească, pe două posturi de asistent. Nu a reușit. A fost preferat candidatul „dinăuntru”, el venea „dinafară”. Dosarul lui, identic, a fost punctat diferit de cele două comisii de concurs! Cum a fost posibil? A încercat să afle, a început  o intensă corespondență cu diversele etaje birocratice universitare, de la departament la rector. Nu a reușit să obțină criteriile după care a fost punctat și, mai ales, de ce a fost depunctat. A observat hibe în regulamente, încălcări ale unor proceduri. Mă întristează ce îmi spune. Am mai auzit asta.

Știu că facultățile au de făcut față, când vine vorba de scos posturi didactice la concurs, unei probleme: postul e scos la concurs „pentru” un coleg/o colegă, căci e unul superior celui deținut în prezent (deci ar fi vorba de promovare pe post), dar concursul e public. Oricât ar vrea facultatea să facă cât mai discret anunțul, acesta e public, e pe site-ul universității. Și, surpriză: mai apare un candidat, sau doiMai mulți, deci. Dinafară. Mai rău, din aceeași facultate. Ce face facultatea? E vorba de un coleg care, să spunem, a contribuit și la dezvoltarea instituțională, a făcut orarul, state de funcțiuni, a pregătit dosare de evaluare etc. Dar, în comparație cu contracandidatul „extern”, e mai slab profesional și ca profil de cercetare. Cum e declarat primul câștigător și al doilea necâștigător? Cum e pusă, în mod nedeclarat, în discuție, condiția integrității?

Și apare evident faptul că, pentru a nu ne mai ascunde la nesfârșit în lipsa de transparență, în proceduri și metodologii care au hibe, în sfidarea evidenței, ar trebui schimbate prevederi ale legislației astfel încât situația aceasta să nu mai dea prilej unor injustiții. Astfel încât promovarea pe post să fie la fel de transparentă ca primirea în sistem a celor cu rezultate foarte bune obținute în alte universități. Din alte țări.

Mi s-ar putea reproșa: vă convine să vorbiți, sunteți deja profesor, vă apropiați de pensie…Pot spune că am agreat principiul competiției deschise mai demult, de când nu eram profesor și când, într-o facultate de teatru, am propus competiție deschisă, în vederea ocupării unui post de profesor, între doi membri de la catedre diferite. Unul era în acea catedră, celălalt nu. Numai când am făcut propunerea rectorului de atunci, am văzut stupoarea. Cum putea cineva să spună o așa enormitate?

E o parte a corpului profesoral care nu a putut face performanță în cercetare cum ar fi trebuit nici înainte de 1989 (când a intra întrun institut de cercetare presupunea, de multe ori, și de la un moment dat, recomandări solide de la partid, Securitate sau…din alte sfere) și nici după. Nu intru în detalii. Cunosc asta pe propria mea piele: mi-am dorit să intru la doctorat înainte de 1989 și nu a fost posibil cu niciun chip. Nu erau locuri. Existau mereu liste. Nu am fost pe ele. Cei ajunși acum spre finalul carierei și sunt încă, să zicem, conferențiari, ar dori să iasă la pensie profesori (poate merită, poate e „vechimea”, de!). Evident, în comparație cu mai tineri colegi, cu studii și performanțe de cercetare remarcabile în țară sau în străinătate, unii dintre cei „vechi” nu ar ieși bine. În multe facultăți sunt tensiuni și din această cauză. Ele sunt escamotate de acel tip de concurs pe post cu criterii de evaluare netransparente. Și asta nu face bine nimănui. Diferențele de tip istoric între faze ale legislației și contextului socio-politic care privesc existența universității produc  astfel de „victime ale datoriei”. E nevoie de tact, de înțelegere, de cinste și integritate pentru a resorbi aceste tensiuni intra-universitare.

Ziua mea de lucru, de fapt jumătatea sa primă, a fost marcată de acele două situații de mai sus, două contraste universitare. Ele spun ceva despre partea sănătoasă a corpului Universității, dar și despre partea sa bolnavă. În fond, însă, știm că în corp așa ceva nu există. Când ceva e bolnav, tot corpul suferă. Mai mult, tot corpul luptă. Cum e la noi, acum, cu corpul Universității? Care e starea sa de fapt? Cine duce lupta? 

 

Standard

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *