Anii ’50-’60.O spun de la început: de mic mi-a plăcut cartea. Ca alți copii din cartier, cum am învățat să citim (eu știam înainte de clasa întâia), ne duceam regulat la biblioteca de cartier, mai târziu, la bloc, fiind într-a cincea, diriga ne-a dus la biblioteca dintre blocuri unde am devenit client fidel. Eram deja…cunoscut.
Anii ”70.Am continuat, firește, în liceu, apoi la facultate, biblioteca de la Litere fiind deschisă atunci până la 22.00!
sursa litere.ro
Dar mergeam deja și la BCS (Biblioteca Centrală de Stat) care era foarte aproape de Universitate, plasată ea în fosta clădire a Bursei, o Dâmbovița nărăvașă producea infiltrații în subsolul bibliotecii). Am dezvoltat, în timp, o pasiune profesională-profesionistă pentru lumea cărților.
Foto Armand Rosenthal/ credit Agerpres
Anii’80.Las’ că am și fost bibliotecar patru ani de zile. La BCS. Unde am învățat să prețuiesc pe cei și cele care știau mai mult decât mine despre cărți și cultura cărții. Am avut norocul să întâlnesc, în serviciul unde am lucrat, două doamne, M.M.și C.V. de la care am învățat enorm. La ambele, pasiunea și erudiția erau evidente. La fel, am întâlnit doamne, custode de sală, care, dincolo de respectarea liniștii în sala de lectură și grija pentru modul în care „serveau” cititorii (desigur, au mai existat și…accidente), aveau cunoștințe serioase de biblioteconomie. Viața de bibliotecar avea atunci, pentru mine, avantajul că lucram în orașul natal, după ani de navetă cu trenul, ca prof de engleză, că puteam citi, alături de cărți, publicații mai vechi, și pe cele noi. Nu odată am fost obligați să cărăm tone de cărți, să le mutăm din sediul central în alte depozite, din cauza infiltrațiilor la subsol. Au fost distruse nu puține publicații în cursul acestor operațiuni. Ce nu s-a schimbat a fost frigul: în birouri, în sălile de lectură, peste tot. Clandestin, foloseam aparate de încălzire, camuflabile în caz de vizite inoportune. O operațiune de rutină era completarea fișelor cărților, pentru care foloseam o mașină de scris veche. Trei exemplare pentru fiecare din miile de cărți care mi-au trecut prin mână. Pe baza acestora, alți colegi, colege, lucrau fișele mici de carton, fiecare cu cota ei de identificare și datele esențiale, tipizate conform normelor științifice de atunci. Cu aceste fișe luau contact cititorii atunci când veneau la BCS și mergeau la Sala cataloagelor, de la parter, cu sutele ei de cutii din lemn, fiecare etichetată cu înscrisuri și cifre ce îți erau explicate competent de personalul sălii. În fiecare cutie, fișele albe, imprimate la tipografia bibliotecii, erau clasificate pe domenii, autori, subiecte etc. de separatoare dintr-un carton de altă culoare. Veneai la bibliotecă, îți lăsai la garderob lucrurile nepermise, mergeai înainte la Sala cataloagelor și căutai ce te interesa. Fișele acelea au fost frunzărite de sute de mii de oameni, poate milioane, în ani. După ce găseai ce te interesa, luai cutia respectivă, te așezai la o masă, luai de la doamna custode fișele pe care completai cota, datele, numele tău, profesia etc. Și te duceai apoi cu ele la sala de lectură și le înmânai doamnei custode de sală ca să le proceseze și să le trimită, printr-un sistem de comunicare îngropat în zid, la subsol, la depozite. Am păstrat de atunci o considerație specială pentru această profesie. Bibliotecar. Un specialist, un ghid de neînlocuit în lumea „search”-ului pe Google. Sorry!
2022. După aproape patru decenii, merg, din nou, la bibliotecă (lasă că, între timp, ca profesor și critic de teatru sau traducător, am mai fost în multe altele, și la noi și în alte țări), la cea Națională acum, unde a fost preluat fondul BCS-ului după 1990. Sâmbăta sălile nu sunt deschise dar noua clădire de pe malul Dâmboviței oferă spații foarte generoase de studiu în afara sălilor de unde poți cere publicații. Mi-a luat două sâmbete să cercetez …văzând mese cu calculatoare, credeam că pot accesa catalogul online care înregistra publicații de după 1993, dar nu mergea niciunul! Aveam o tabletă cu mine și o puteam face de pe ea. Eu, însă, aveam nevoie și de Catalogul clasic, cel descris mai sus. L-am regăsit și am început să-mi iau cutiile cu fișe, să caut sute și sute de fișe uzate acum, murdare, îndoite. Noroc că n-am obiceiul să înmoi degetul în gură ca să răsfoiesc! Mi-am luat cotele publicațiilor de care aveam nevoie pentru o mică cercetare pentru perioada interbelică. Am dat peste câteva lucruri surprinzătoare privind viața academică a timpului!
Revin în zi de lucru, intru la sală. Frig…ca-n vremurile „bune”. „Cel puțin asta nu s-a schimbat!?” În afară de două doamne, îmbrăcate în …straturi, una are și glugă, nimeni. Sala are tot ce-ți trebuie. Dau legitimația doamnei cu glugă. Nu se mai vede numărul pe față. La sugestia celui de la legitimații la care mă dusesem după ce numărul începuse să se șteargă, am înscris numărul pe verso, cu un marker. Mormăie ceva. „Vedeți pe verso”. Vede. E ok. Îi dau fișele completate. De mâna mea. Cât mai citeț. „Citeț”, frumos cuvânt.
– „Domnu’, astea-s cărți vechi!”
– ” Da, știu, doamnă.”
– „Io v-am spus ca să știți!”
– „Da, doamnă. Încă n-am uitat.” (Privire pe sub glugă și prin ochelari, adică”???”) N-am de lucru și spun:
– „Am fost bibliotecar.”
– „Vedeți, astea cu cinci roman…iete a dracu’.. (fișele se lipiseră între ele căci hârtie proastă, imprimantă proastă…)…o să dureze…
– ” Doamnă știu ce e cu astea cu cinci roman; aștept.”
– (Scrie ceva și greșește ceva și sotto voce) „…’r’al dracu’ !
– „Doamnă, vă rog, nu mai drăcuiți că nu bine.”
– „Haideți, domnu’ că știți și dumneavoastră cum e…”
Nu, nu știu. Așa. Întotdeauna îmi creează o impresie neplăcută această complicitate depreciativă: nu fac ce, cum trebuie, dar te iau complice că am fost/suntem în aceeași…branșă.
OK. Mă duc la locul meu și dau drumul la tabletă, în așteptarea publicațiilor cerute. Din cele cinci, vin numai două: două „nu sunt la raft”, una e „inexistentă”. Doamna vine să-mi explice că…asta e. OK. Completez alte patru fișe, cu alte publicații. Tot d’alea vechi. Vin numai două: una e „lipsă la raft”, alta e în „inventar”. Doamna îmi explică că…asta e și, ca să prevină alte situații similare, revine cu informația că de la cota trei roman mai multe zeci de mii de cote sunt în „inventar”. O liniștesc spunând: „azi am de lucru numai cu cotele astea cu doi roman și cinci roman”. Ne-am liniștit? Nu căci, n-am de lucru, și adaug:
. „Poate ar trebui retrase sau anulate cotele astea de la publicațiile „lipsă” sau „inexistente”?
– „Haideți, domnu’, păi știți cât e de muncă și de unde atâția oameni?” Tac, învins de…”sistem”. Peste cinci ani, fișele cu cotele pentru care nu mai există publicațiile respective, vor fi, probabil, tot acolo, semn al continuității absenței. În ăst timp, mai apare un cititor, suntem doi acum, dar apar, din când în când, și colegi/colege ale doamnelor custode; vorbesc normal, cu voce tare, mai râd, etc. E bine.
Frigul e tot mai pătrunzător. Spre prânz apar mai mulți tineri în spațiile exterioare, cele pentru studiu.
Închei orele mele de lucru grăbind-mă spre soare. Soarele de-afară ca să fiu în ton cu „vremea de afară”, cum ni se spune la meteo.
Stau la soare ca un fost bibliotecar înfrigurat, mă uit la râu, tineri vin, trec pe lângă terase, câini, mă îndrept spre una din terase unde am o întâlnire cu un coleg francez care predă la universitate la noi. M-am dezghețat. E bine. Și-mi aduc aminte ce-mi dădea târcoale, în cap, ieșind din bibliotecă. Cu cărțile vechi și frigul. Păi, asta a fost prima mea experiență „profesională”: eram student în anul întâi, și prima practică studențească (după aia în…”producție”, de la cules porumb în Dobrogea) a fost în…biblioteca Mănăstirii Neamț. 
Unde frigul era mediul natural iar cărțile nu că erau vechi, erau străvechi! Dar circulaseră, peste munți și dealuri, din Moldova în Țara Românească și invers. Dar ce bine m-am simțit când, deși cu două pulovere, ieșeam înghețat în lumina soarelui și vedeam mănăstirea profilîndu-se mândră în vară. Sentimentul unei continuități substanțiale mi se revela ca un adevăr pe care modernitatea l-a exilat undeva, departe de noi.
cumpărată de la un nene care ne-a cerut bani grei (pentru noi).
Dau, la un moment dat, peste o ediție frumoasă de la Baroque Books&Arts, din colecția „Zoon Politikon”, coordonată de Cristian Preda, cu câteva scrieri fundamentale ale lui Benjamin Constant, Libertatea anticilor și libertatea modernilor, între care chiar cea care dă titlul ediției (2019), în traducerea lui Cristian Preda și a Mirunei Tătaru-Cazaban. Cum se întâmplă, răsfoind, trec la citit. După o analiză comparativă între cum era libertatea la cei vechi și cum este la moderni, Constant face următoarea afirmație: „Rezultă că noi trebuie să ținem mai mult decât anticii la independența noastră individuală. Căci anticii, când preferau drepturile politice acestei independențe, sacrificau un bine mai mic pentru a dobândi unul mai mare; dacă noi am face același sacrificu, am da mai mult pentru a dobândi mai puțin.” (p.35) Constant, un martor și un gânditor de primă mână al Revoluției, susține în 1815 o conferință pe tema comparației amintite și va produce mai târziu acest text esențial pentru a înțelege modul în care sistemele în Antichitate și în Modernitate au conceput ideea de libertate. 
Éric Vuillard, în Ordinea de zi (Litera, 2020), scrie despre o zi, 20 februarie 1933, unde, în Germania, marii baroni ai finanțelor și economiei acceptă să finanțeze Partidul Național-Socialist și, astfel, ascensiunea lui Hitler și a nazismului, pentru a pune în operă cea mai abuzivă „guvernare”, similară, în bună măsură, celei bolșevic-sovietice, prin care sensul libertăților a fost schimbat fundamental. 
Cercetarea Mirunei Runcan privind discursul criticii teatrale românești în comunism devine, cu acest al doilea volum, un edificiu tot mai credibil și invitant: plonjarea în scrierile despre teatru începând cu anii ’50 până acum, în anii ’70, are ceva din febra descoperirii unor lucruri pe care …le știai dacă erai contemporan cu epoca. Dar nu astfel, într-o panoramare care pictează un tablou complex, cu „personaje”, „culori” și „rame” prin care viața teatrală românească se revelă ca un mesaj de dincolo, dintr-o lume captivă. Dar care a pulsat de viață chiar dacă organismul era bolnav în urma unui tratament istoric greșit. Interesant, volumele narative despre critica teatrală ale Mirunei Runcan se adaugă celor realizate de un alt universitar clujean, Liviu Malița, care publicase câteva volume despre cenzură în comunism. Facultatea de Teatru și Film din Cluj e, astfel, epicentrul unor preocupări remarcabile, foarte utile, de cercetare a trecutului teatral și cultural românesc.
criticii teatrale în comunism. Amăgitoarea primăvară 1965-1977 , 578 de pagini, inclusiv o Bibliografie! Dar nu și un Index de nume. Structura volumului, compartimentarea sumarului în rame tematice care permit „privitorului” să urmărească spectacolul edificării discursului teatral, indică un spectacol sui generis, autoarea fiind o regizoare nu numai erudită, cultivată, dar și cu un instinct sigur al decupării textelor cronicarilor și criticilor teatrali a căror „voce” ne permite să o „auzim” peste multe decenii. Desigur, construcția acestui „spectacol” e făcută pe „scena” unui singur suport, revista Teatrul. Nu putem avea acces, și autoarea explică de ce, la cum se manifesta critica teatrală în revistele de cultură din provincie, unele, cum observ ă și autoarea, absolut remarcabile.Epoca, însă, nu a permis – după modelul sovietic – decât existența numai a unei singure reviste „de specialitate”. Revista Teatrul era, în epocă, reperul și idelogic, dar și valoric: dincolo de obligațiile pe linie de partid, revista a fost „scena” unor dezbateri sau a afirmării unor critic teatrali de substanță. În acele condiții. Nu a avut norocul unor redactori șefi talentați, perioadele Radu Popescu, căruia i s-a pus pecetea de om care…nu iubește teatrul, de fapt, sau Ion Cristoiu (din perioada 1987-1989), impus de partid, un om cu totul în afara domeniului teatral, sunt semnificative.
Prima mea practică studențească, datorată unui prof de …biblioteconomie, cu o istorie – am aflat mult mai târziu – foarte sulfuroasă, de proveniență securistică, a fost la biblioteca Mănăstirii Neamț unde, prin „complicitate” cu starețul și părintele bibliotecar, proful mi-a obținut accesul (altfel, trebuia aprobare de la ÎPS). Tema mea (avea să fie și primul meu articol!): circulația cărții în Țările Române. Eram închis patru ore pe zi pe dinafară, părintele bilbiotecar, care mă găzduia, mi-a dat un pulover gros, dar și ceva din blană de oaie căci era foarte frig înăuntru. Bucoavnele vechi, unele înalte de jumătate de metru, Cazanii, Octoihuri, Evangheliare, circulaseră, fie sub formă de …dotă date fetei care se mărita (valoarea uneia, mi-a spus părintele bibliotecar era, în epocă, de trei sate de țigani!), fie de împrumut temporar, dinspre Moldova spre Țara Românească. Multe aveau înscrisuri, în greacă, slavonă și, astfel, după discuții de seară absolut remarcabile cu părintele bibliotecar (știa: greacă, latină, germană, engleză și franceză!) cu dicționare la îndemână, am învățat mai mult, în acea lună, despre cultura veche românească decât de la unii profi precum Al. Piru sau I. Rotaru. În aceste discuții, Bizanțul revenea nu odată. Îmi aduc aminte că noi studenții veniți la practică (aveam colegi repartizați la Biblioteca municipală din Piatra Neamț), cu proful, am fost primiți la un prânz oferit de starețul mănăstirii unde o parte a discuției a privit situația ortodoxiei în Dobrogea și Bulgaria. Ascultam cu gura minții căscată căci aveam ce! Bizanțul, Imperiul Roman veneau în discuție.
În timp, Bizanțul mi-a „spus” câteceva, după ce interesele mele de studiu s-au orientat, dincolo de literatură, spre teatru. Scriu aceste rânduri în acest octombrie când am cumpărat două noi apariții despre Bizanț. Una, Bizantinii. Stat, religie și viață cotidiană în imperiul bizantin (Polirom, 2020, ed. orig. The Byzantines, 2010) de Averil Cameron, profesor la Universitatea din Oxford; a doua, Constantinopol. Capitala Bizanțului (Baroque Books & Arts, 2020, ed. orig. Constantinople. Capital of Byzantium, 2007) de Jonathan Harris, profesor la Universitatea din Londra. Le-am cumpărat și pentru o cercetare privind Vorbirea, Retorica și forme de educare ale lor.
Din lucrarea profesorului Harris, structurată mai elaborat tematic, mă interesează mult capitolul „Democrația” și citesc despre modul în care femeile erau considerate inapte pentru viața publică. Trebuiau să stea acasă și să țeasă, cum Penelopa. Bizanțul este, însă, contradictoriu și în această privință căci, nu odată, femeile ajung să aibă un rol politic conducător.
vorba de Le théâtre à Byzance de Venetia Cottas (Librairie Orientaliste Paul Geuthner, 1931), un must în materie de modul în care formele de spectacol teatral au fost cultivate într-un imperiu sedus de ritual și spectacol, în genere.
De ce s-a întâmplat asta? Încerc, rapid, câteva răspunsuri. Le dau din perspectiva celui care a susținut „cauza” dramaturgiei originale românești câteva decenii. Între faptele comise în acest sens, dincolo de publicistică, primele mele două cărți, Chei pentru labirint. Eseu despre dramaturgia lui D.R.Popescu și Marin Sorescu (Cartea românească, 1986 – volum născut din lucrarea de licență despre Tragic, respins de cenzură cinci ani) și Teatrul ca literatură (Eminescu, 1987), publicarea la editura UNITEXT pe care am înființat-o în 1993 la UNITER a mai multor volume cu piese de autori români, înființarea primului concurs de dramaturgie („Piesa anului”, pe scurt, care există încă, susținut de mulți ani de Casa Regală și de UNITER) ș.a.
În 2000, am făcut un „exercițiu” critic. Am fost editorul, împreună cu Elena Popescu, al unei antologii de teatru românesc scris după 1989. After Censorship. New Romanian Plays of the 90s/ Apres la censure. Nouvelles pieces roumaine des annees 90. Publicată la UNITEXT, în ea au fost incluși cei din …sumarul de alături. Dintre ei, sunt încă în activitate dramaturgică 7 din cei 13 selecționați, ceea ce nu e rău pentru „pariul” făcut acum 20 de ani! 
De atunci, unii, de fapt unele, dintre noii critici de teatru au făcut alte selecții, antologii, în mod clar cu noii dramaturgi. Dramaturgia română între 1947-1989 nu a mai interesat, practic, pe nimeni. Sunt, firește câteva excepții. Nu e nimic aici de criticat, de…deplâns, nimic de genul „nostalgiei”…E vorba de faptul că semnele culturale ale timpului s-au schimbat. De altfel, nici Shakespeare nu se simte prea bine în epoca digitală! Dar eforturi se fac pentru a-l menține „contemporanul nostru”. În ce-l privește pe Caragiale, nu se mai fac deloc eforturi tocmai pentru că e …atât de contemporan cu noi, peste noi, în noi. Într-un fel…”Teroristul” Caragiale ar trebui, totuși…demascat. Sau poate nu el…
Începutul romanului Ioanei Pârvulescu, Prevestirea, e surprinzător. Ludic, în spiritul textualist pe care filologii îl știu mai bine ca oricine. Ea spune despre cum, adesea, în corespondența pe computer, în engleză, numele ei e automat transformat în Iona. Corectorul de spelling face operația fără ezitare. Degeaba scria Ioana că ce vedea în zarea ecranului era tot Iona. Era o prevestire. Ceva care urma să i se întâmple. Romanul. Inspirat de un alt „roman”, scurt de tot, despre un profet minor, dar rebel, Iona, cel înghițit de chit. Și mântuit.
Romanul Ioanei Pârvulescu e un reper important pe o hartă esențială a literaturii noastre de azi. L-am citit cu nesaț, pentru că, după aproape jumătate de secol, „vocea” lui Iona e convingătoare încă, iar creația Ioanei Pârvulescu ni-l aduce la lumină spre bucuria noastră.
Dan mi-a făcut o surpriză: mă aștepta cu un volum masiv, de aproape 900 de pagini, al Sandei Golopenția, Perspective noi în studiul teatrului, apărut la Editura Spandugino, anul trecut, într-o frumoasă ediție pe hârtie gălbuie, format 17×23, cu legătură cu picior semirotund, cu șanț, supracopertă, o carte masivă, cu câteva file goale la urmă, pentru „NOTE”, este o plăcere ca obiect. Chiar dacă nu mai citesc atât cât citeam odinioară despre teatru și artele spectacolului, nu m-am putut abține acum.
Mi-ar plăcea să-l văd pe o scenă cu câțiva actori foarte buni.