Trecutul atins. 1990 (1) Primul FNT

sursa wikipedia

Abia puneam Uniunea Teatrală pe propriile picioare. Un obiectiv era Festivalul Național de Teatru. A cărui selecție a fost făcută de Ministerul Culturii, nedesprins încă din Consiliul Culturii și educației Socialiste.

Textul de mai jos ar fi trebuit să fie citit de către un membru al Juriului primei ediții a Festivalului național de teatru (FNT) din 18-26 noiembrie 1990.  Format din George Constantin (președinte), Gina Patrichi, Dana Dogaru, Dumitru Solomon, Ludmila Patlanjoglu, Mihai Măniuțiu și Marian Popescu, Juriul a ținut ca, prin acest text – ce urma să fie făcut public înainte de festivitatea decernării premiilor -, să-și exprime aprecierile în legătură cu teatrul românesc așa cum a fost el reflectat prin selecția repertorială ce i-a fost oferită. Lucrul acesta nu a mai fost posibil.

” Prima ediție a Festivalului național de teatru „I.L.Caragiale” se află înaintea ultimului act.. Dar festivalul în întregime este abia un prim act prin care teatrul românesc este așteptat acum să iasă la rampa propriei și adevăratei sale valori.

Într-o povestire a lui Borges un rege îl ia prizonier pe un alt rege, după o bătălie, și îl pedepsește să intre într-un labirint cu sute de coridoare. Credința, spune povestea, l-a ajutat să nu moară și să iasă la lumină.

Teatrul românesc astăzi, așa cum selecția acestui prim festival a lăsat să se vadă, traversează o criză de credință. Dificultăților materiale li se adaugă o nefericită conștiință a nesiguranței. Juriul acestui festival a constatat, dacă mai era nevoie, că selecția care i-a fost oferită nu a fost în întregime semnificativă. Că organizatorii, care au meritul de a fi produs acest prilej deosebit pentru a aprecia starea actuală a teatrului românesc, au avut de-a face cu o realitate incertă a scenei noastre teatrale. Iar premiile, consemnate ca număr și valoare de regulamentul organizatorilor, reflectă, după ce am judecat ceea ce ni s-a oferit, această realitate.

Juriul consideră că este important ca, dincolo de insatisfacții de moment, teatrul românesc să iasă din labirintul epuizant al acestor zile așa cum experiența lui Andrei Șerban la Național a demonstrat-o.

Juriul consideră că teatrul românesc, prin cei care, ani de zile, în timpul regimului totalitar, au creat valori artistice – actori, dramaturgi, regizori, scenografi – nu are dreptul moral să abdice de la condiția sa elementară și esențială de a spune adevărul în fața publicului său.

Societatea românească va regăsi din nou în teatru o sursă majoră a ideilor de frumos, de bine și adevăr. Dacă în anii din urmă a fost posibilă supraviețuirea, teatrul românesc va putea oferi și de acum înainte imaginea forței sale de regenerare valorică în istoria schimbată a acestor timpuri.”

Perioada era tensionată, reflexele autorității culturale erau încă cele de dinainte de 1989. Textul acesta l-am scris eu. Fusese asumat de către întreg juriul, mai puțin de autoritățile culturale.

Îmi propun să deschid un serial cu acest titlu, Trecutul atins, prin care, cât nu mă voi plictisi sau obosi, voi face incursiuni în propriul meu trecut teatral. Deschizând acum mai multe pachete arhivate am deja sentimente amestecate. Ca atunci când surpriza plăcută, reamintirea, ieșirea din uitare, stupoarea defilează în zeci de ani de implicare a mea, de construcție a lumii teatrale românești. Nu mă iluzionez că ce va urma ar putea interesa. Sunt mesaje în „sticla” amintirii, aruncate în marea largă a uitării. Încerc să „vorbesc” cu mine, cel de atunci, pentru a(-mi) răspunde la întrebarea simplă: a avut sens? Ce „urme” am lăsat în acea lumea a teatrului românesc, înainte, dar și după 1989.