surs foto ar.inspiredpencil.com
Artele în Societate, Generale

Cum să-ți bagi picioarele-n Teatru?

Un recent fapt a determinat-o pe Oana Pellea, actriță singulară a teatrului și filmului, să reacționeze. Faptul: o tânără influenseriță participă la un eveniment de fashion și postează o foto cu picioarele ei răspândite pe marginea unei loje de la balconul Teatrului Odeon, lojă în care au stat oameni mari ai culturii și teatrului din România. Reacția Oanei Pellea a stârnit un val de susținere iar proprietara picioarelor a făcut apel și la cap și a scos acea foto din online.

Există mai multe feluri, însă, de a-ți băga picioarele în Teatru. Nu e vorba numai de influensări și influenserițe care, paradoxal, sunt, cei mai mulți tineri și tinere. Cei și cele mai în vârstă sunt puțini/e în ciuda faptului că stăm mai bine la categoriile de vârstă mai…coapte.

Îți poți băga picioarele în teatru și ca spectator care vine să se distreze la teatru așa cum a văzut el/ea la tv sau cum a participat el/ea la distracții în aer liber sau în aer închis. S-a scris, vorbit de multe ori despre asta. Nu există un dress code la Teatru, nu exista nici înainte și nici înainte de înainte. Dar cutuma spune că locul numit Teatru „cere” să vii îmbrăcat decent. Ești tânăr/ă și vii la Teatru cu o anumită grijă față de cum arăți. Dacă nu, ești în contradicție cu propria ta dependență față de propria imagine, față de nesfârșitul selfie care ești. La Teatru, „selfie”-ul nu ești tu, nu e imaginea ta, ci ceea ce transmit actorii și actrițele minții și sufletului tău.

Îți poți băga picioarele-n Teatru tu ca teatru atunci când produci spectacole care au aceeași natură și scop ca emisiunile „distractive” vulgare, indicând un nivel scăzut de civilizație a relației interumane, ale multor posturi TV, ale unor „produse” media și multimedia.

Îți poți băga picioarele-n Teatru tu ca administrație locală sau centrală când nu acorzi, în cunoștință de cauză, importanța cerută de funcționarea performantă a instituțiilor de spectacol. Prin neglijarea unor răspunderi privind finanțarea. Prin perpetuarea unor situații nelegale.

Îți poți băga picioarele-n Teatru când tu ca instituție universitară de profil nu pregătești ca lumea pe cei care vor urca apoi pe scenă. Când nu poți/nu vrei să atragi profesioniști care să pregătească studenții/studentele la standarde ridicate. Când nu pui în acord obiectivele actului de învățare la toate nivelele: licență, masterat, doctorat.

Îți poți băga picioarele-n Teatru când tu ca autoritate în Educație nu vezi cu claritate ce serviciu imens ar putea aduce, în Educație, tehnicile, modurile artelor Teatrului, Coregrafiei, Scenografiei, Muzicii. Copiii de azi cresc într-o altă lume decât cea care există în capul multor „dascăli”. Nu e de mirare, din păcate, că mulți dintre copii, studenți…își bagă picioarele-n Educație. Teatrul, Arta retoricii ar putea fi mobilizate în serviciul limbii române.

Vedeți, …am plecat de la o reacție la atârnarea unor picioare pe balconul unui teatru. Am plecat de la o actriță celebră și de la un teatru celebru. Proprietara picioarelor, oricât de influensăriță, va dispărea în lumea digitală. Dar ar mai putea avea o șansă după acest fapt. Îi țin pumnii să reușească. Break a leg! cum se zice în Teatru. Care are încă forța aceea secretă de a-și atrage prozeliți. De a-i bucura când e bine făcut.

Standard
Marina Abramovic 2023 sursa Wikipedia
Artele în Societate, Generale

Marina Abramović : ” First, I’m not feminist. I think art doesn’t have gender, and I don’t like to be in any kind of group.”

Articolul apărut în The Guardian despre celebra performeră Marina Abramovic (acum la 77 de ani) oferă, încă odată, imaginea unei artiste care a revoluționat arta spectacolului în secolul 20 și continuă să o facă. Am văzut mai multe video-uri cu performances-urile ei și forța mentală care obligă corpul să depășească limite este evidentă. Artista a urmat un antrenament, de diverse naturi, regim alimentar care i-a transmis corpului său semnalele favorabile testelor la care s-a supus. Acum, după douăzeci de ani de încercări eșuate, i s-a permis să vină în…China. La Marele Zid. Dacă Hollywood-ul l-a pus la zid pe Richard Gere pentru susținerea, în cadrul ceremoniei Oscar, a Tibetului, și continuă să-l respingă (China e marele investitor la Hollywood), Artista care a trăit în Iugoslavia comunistă, într-o familie înstărită, rebela care s-a stabilit mai întâi la Amsterdam, este o figură unică: prin ce face în scenă, prin ce spune în public, prin controversele stârnite, dar mai ales prin Arta Corpului expus în scenă care a șocat de multe ori și a transmis Ceva de dincolo de …Artă. A influențat, o face în continuare, artiști, artiste de pe câteva continente cărora, rezumând, le spune, practic, un singur lucru: îndrăzniți. Continuă să fie un fenomen. Speră să atingă suta. Oricum, are mult mai mulți admiratori, spune ea, decât…Trump. Refuză catalogarea, etichetarea. Studii, cărți ce i-au fost dedicate au încercat să o facă portdrapelul agendei feministe. Nu s-a lăsat, nu se lasă. „Arta nu are gen”.

https://www.theguardian.com/artanddesign/2024/oct/08/women-give-me-babies-to-hold-im-loved-marina-abramovic-on-art-ageing-and-being-bigger-than-trump

Standard
Generale

„Au luat-o razna”

30.09.2024

Soția unui fotbalist foarte cunoscut din Premiere League îi cere acestuia 15 milioane ca să nu îl părăsească. E un ultimatum și e în lire sterline. (sursa Sky news)

E de apreciat estimarea făcută de doamnă. Nu îndrăznim să ne imaginăm ce a luat ea în calcul. Un lucru e sigur: știe că ăla are de unde să dea. Nu știm ce poate fi în capul fotbalistului de va accepta. De fapt, pentru ce i-ar da? Că e cam scump. Știrea asta ar trebui să-i alerteze și pe alți soți-fotbaliști. Pretenții ca asta pot ruina cel mai bogat campionat de fotbal din lume.

Un olandez de 69 de ani a cerut să își schimbe legal vârsta pentru a întârzia îmbătrânirea.

De ce nu? Cere și (nu) ți se va da. Cererea e o provocare lansată Divinității căci trebuie luat totul de la…facerea lumii. Nu cred că mai are cineva răbdare de așa ceva. Soluția ar fi ca autoritățile să îi ofere omului un voucher la cursul „Cum să îmbătrânim frumos, lent, ca să îi facem fericiți pe cei din jur?” Sau, mai simplu, să facă omul cursul ăla promovat în social media cu moșul ăla care face lucruri cu un scaun de te crucești când vezi cum a dat înapoi ani. În poză.

22.09.2024

4. Cei trei iezi din poveste s-au făcut mari și au spart ușa unui bloc din Pipera. (Adevărul din 21.04). Comando-ul și-a îndeplinit misiunea. Au spart-o și au plecat. Poliția s-a declarat neputincioasă. Și indignată („Da’ ce vreți, domne, să amendăm caprele?!?”) Se pare că a fost un prim avertisment al acestui comando.

Nu ne miră. Deși nu s-a deschis o anchetă privind cum au ajuns caprele la bloc, deși nici dl. Becali n-a fost chestionat, credem că vina e a administrației blocului: dacă punea pe ușă „Trageți” (Pull în limba căprească) incidentul n-ar mai fi avut loc. Vorbim aici de „România educată”. Însă acțiunile destabilizatoare ale Moscovei în Pipera continuă.

21.09.2024

1. O judecătoare decide, în dosarul Mario Iorgulescu (drogat, la volan, ucide), că mașina nu a fost folosită în scopul de a ucide!

Desigur. Mașina e numai pentru a te deplasa de la punctul A la punctul B. Câteodată, e jenant că e folosită și în alte scopuri.

2. În Slovacia e anunțată creșterea TVA. Motivul: cărțile sunt cumpărate de…bogați.

Logica după care, dacă cumperi cărți, înseamnă că ai bani mulți, șchioapătă. În primul rând că cei realmente bogați nu cumpără cărți, ci: mașini de lux, terenuri, amante, imobile, judecători etc. Dar nu cărți! Ar fi sub demnitatea lor. Amărâții, da, ăștia cumpără cărți. S-ar lipsi de altele, dar să poată cumpăra și citi cărți, asculta muzică, a vedea filme. Am trecut și eu prin asta. În al doilea rând, modul ăsta de a face PR celor bogați, e parșiv. Publicul ar afla, astfel, că sunt oameni citiți. Ceea ce…

3. Celebrul Ian McKellen, interpretul lui Gandalf în Lord of the Rings, auzind că se va face un nou film din binecunoscuta serie, ar vrea să joace și el. La 85 de ani, după ce a căzut de pe scenă, cu răni serioase. Nici n-ar concepe să joace altcineva rolul acela de mare succes. (Ce-ar zice Stanislavski, autor al „Eticii actorului”?)

E un foarte mare actor. În situația de mai sus, mă gândesc, dacă producătorul s-ar aventura să-l distribuie, la ce măsuri de precauție, costisitoare, ar trebui să ia, inclusiv AI, pentru scoate maximum de profit din exploatarea acestei icoane actoricești. Pe Sir Ian, nu-mi dau seama cât îl mai interesează banii. Știe și el că o lumânare nu e chiar extremely expensive.

Standard
Artele Educației, Generale

Cum să te aperi în universitate, în cercetare?

Primesc un e-mail de la președinta IRAFPA privind situația unei cercetătoare care urma să participe la o prestigioasă conferință unde, surpriză!, un vorbitor în sesiunea plenară prezintă metoda descoperită și publicată de ea cu…două decenii în urmă. Fără să menționeze asta în lucrarea sa publicată. Președinta mă roagă să o ajut pentru eventualitatea că i se va permite cercetătoarei să intervină în acea sesiune plenară, în replică la ce urma să prezinte acel vorbitor. Cum vorbești cinci minute astfel încât nu numai să captezi publicul imediat, ci și să faci clară situația inacceptabilă care prejudiciază munca ta de ani de zile? Cum te aperi de cineva care și-a însușit ilicit munca ta de cercetare? Am avut o oră pe zoom cu cercetătoarea și i-am dat câteva sfaturi tehnice asigurându-mă că i se par acceptabile și fezabile. A reușit apoi. Și cu concursul a doi mari specialiști în specializarea respectivă care au rugat organizatorii conferinței să permită intervenția cercetătoarei în acea sesiune. Acum, ne pregătim să mediem în situația creată: intervenim la editura care a publicat plagiatul să retragă din circulație sau să remedieze lucrarea respectivă (o erată, o amenda inclusă în tiraj). Din experiență, știm că asta e foarte greu, dar trebuie încercat astfel încât editurile să ia cunoștință despre asta. Sunt implicat de un deceniu în astfel de activități, ca și alții, puțini, muncind benevol pentru a apăra cercetarea onestă și cercetătorii și cercetătoarele care se trezesc, într-o rea zi, că altcineva și-a pus numele pe munca lor.

Am avut la universitate, cu mulți ani în urmă, cazul unei disertații plagiate de către cineva care a și publicat rezultatul plagiatului. Numai că autorul original nu își publicase disertația. Acesta mai putea să publice disertația sa, rod al unei cercetări de nișă? Când cel ce îl furase a fost primul care a publicat lucrarea? Cum te aperi de așa ceva astfel încât rodul gândirii, muncii tale să fie recunoscut iar infractorul științific să fie dovedit și sancționat? Ajungi în instanță.

Apar sesizări privind hărțuirea sexuală în universități sau cazuri de malpraxis ori decizii contrare eticii medicale. În prima situație, sesizările apar de regulă târziu. În a doua, fiind vorba de moarte sau mutilare ori tratament inadecvat producător de agresiune contra sănătății pacientului, faptele sunt, adesea, mai ușor (?) de instrumentat și datorită existenței protocoalelor medicale pentru fiecare specializare, instituție furnizoare de servicii medicale. În prima, cum se știe, trauma (psihică) își ia ca aliat timpul până la momentul în care victima vorbește public despre ce i s-a întâmplat. Universitatea e, de regulă, în deficit de reglementare privind situația iar când nu e, e deficitară la prevenție prin protocoale, coduri, norme traduse în programe continue care să fundamenteze viața universitară pe criterii etice, de integritate. Cum te asiguri că, la un concurs pentru intrarea în sistem, persoana respectivă nu se va dovedi, peste ani, un prădător sexual? Am avut cazuri recente la Universitatea din București, la SNSPA, la Arhitectură.

Ești o tânără asistentă/lector cu rezultate foarte bune în cercetare. Candidezi alături de altcineva la un post didactic superior. La final, în ciuda evidenței, acel „altcineva” e preferat de instituție. Știi care îți e valoarea, dar instituția a decis în favoarea altcuiva. Faci contestație. Nimic. Eventual ajungi în instanță unde universitatea se protejează, de regulă. Nu își apără omul valoros, ci propria imagine sau, mai rău, un tip de complicitate. Cum te aperi de așa ceva? E un eșec care te urmărește, provoacă frustrări, poate anxietăți, sănătatea ți se deteriorează. Apar, ca în mai toate situațiile de mai sus, consecințe și în familie. E conștientă universitatea de asta? Îi pasă? Nu văd pe site-urile universităților noastre preocupări operaționale în această direcție.

Se produc multe situații, anomalii precum cele enumerate deja. Nu mai dau și altele. Ca întotdeauna, încărcăm tunul nerăbdării, revoltei noastre cu obuzul pe care scrie: „Cine sunt vinovații?” Și tragem în gol. Ca și cu obuzul pe care scrie „Ce e de făcut?” Sunt pline deceniile din urmă de astfel de „obuze” ce cad pe câmpul unei bătălii cu repetiție, bătălia dintr‐un război pervers împotriva copiilor noștri. Pe bani mulți.

Cum te aperi de inconsistența, lipsa de claritate, incompetențe guvernamentale, potențial intelectual mediocru în zona politică ce se deversează, prin ordine, decizii, hotărâri de guvern, legi, ordonanțe de urgență, în viața noastră, în Educația, în Sănătatea noastră?

Cum? Ești student/ă și într-o zi ți se întâmplă ceva ce n-ar trebui să se întâmple. La cine te duci? Vorbești cu prietenele tale, cu unii colegi în care ai încredere. Vrei să termini facultatea, ai nevoie de diplomă, nu-ți vine, parcă, să confrunți pe cel/cea care te face să nu mai fii sigur/ă în acest mediu academic: că e un prof care pune mâna pe corpul tău sau care îți cere să…, că e o notă pe care o consideri injustă (n-ar fi prima oară) și ceri revizuirea, reevaluarea (profilor nu prea le place asta), și etc. Ca să te poți apăra trebuie să îți cunoști statutul de student care e reglementat la nivel de facultate, de universitate, de lege a învățământului superior, de statutul conceput de structura de reprezentare națională a studenților. Ești adult/ă ar trebui să știi toate astea căci tu ești cetățean academic, cu drepturi, dar și cu obligații. Din experiență, știu că ei/ele nu își cunosc statutul. Dar e suficient? Dacă universitatea nu stimulează un mediu academic friendly, transparent în decizii, binevoitor, un mediu care să te pună pe tine în centrul acestei lumi? Tu vezi distanța, răceala, modul în care proful/profa vine la curs, livrează (un fel de Glovo academic), pleacă, îți dă lucrări, teste. Fericiți cei care primesc feedback. Din experiență, știu că profii dau feedback rar. Legătura cu studenții e adesea inconsistentă sau inexistentă. Sigur, ar mai fi vorba și de calitatea cadrului didactic universitar, de cât de competent e, cât de bun comunicator e, cât de interesat e ca, prin ce transmite, să își pună studenții/studentele în priză directă ca mari valori (inclusiv morale), cu cunoștințe esențiale domeniului/specializării/disciplinei. Dar fără să dea prioritate competențelor, necesare, desigur, care ar trebui, poate, regândite și puse altfel în pachetele curiculare dar și cu lumea tinerilor de acum. Cadrul nostru de reglementări în Educație nu stimulează așa ceva.

Cum te aperi ca student/ă ? E tutorele/ responsabilul de an acel prof în care să ai încredere? E întărit rolul acestuia în reglementări? Modul etic în care procedează proful pleacă de la a conștientiza că, la fel ca în medicină, dacă nu poți face bine, măcar să nu faci rău. Să fii de bună credință. E proful antrenat pentru acțiuni de mediere? Nu. El/ea funcționează într-un mediu ierarhic, de comandă (rector/decan/director departament/laborator) și, adesea, nu vrea „să se pună rău” cu… Și astfel face rău iar pojghița etică i se topește repede. Sunt, însă, de admirat acei colegi, acele colege care reușesc să asculte pe student/ă, să își dea seama de gravitatea faptului semnalat și, mai ales, să comunice eficient, cu judecată limpede, situația ce i-a fost relatată, în fața colegului cu funcție. Suntem antrenați pentru așa ceva?

A crede că un (bun) Cod de etică rezolvă problemele etice și de integritate în mediul academic e o iluzie care adoarme momentan conștiința administrativ guvernamentală. A crede că un curs de Etică și de integritate academică „rezolvă” obligația universităților față de ceea ce ar trebui să fie esența misiunii lor, etica și, cum le numim deja la IRAFPA, științele integrității, este o iluzie. Codul, cursul sunt necesare și, dacă cei care predau cursul sunt instruiți în materie, pot stimula ceea ce numesc demult cultura etică și de integritate. Numai pe baza unei astfel de culturi transmiterea cunoașterii, cercetarea pot sta bine în ansamblul efortului de progres al unei civilizații. Universitățile pot crea programe speciale pentru a difuza această cultură. Interdisciplinaritate ar fi o caracteristică dinamică, esențială a unei astfel de culturi. Ea trebuie făcută să trăiască academic. Integritatea poate deveni o practică cotidiană a Școlii, în general, dacă instituțiile de învățământ crează și dezvoltă practici reflexive față de valorile morale și consecințele absenței lor. Căci vorbim de copii, adolescenți, tineri adulți care se formează. Dacă în formarea lor aceste valori nu sunt de prim plan, alături de dezvoltarea caracterului, stimularea gândirii critice, originale, creative, atunci e posibil să contribuim, în continuare, la un faliment.

Universitatea a devenit vulnerabilă nu pentru că lipsesc legi, coduri, norme, ci pentru că cei și cele care sunt implicați în mediul academic par să nu mai creadă în misiunea lor. A instituției numită universitate. Vicierea morală a rezultatelor cunoașterii, zguduită acum de progresia funcțională a IA, e – după multe evidențe, dovezi – un fenomen vizibil. Poate nu foarte grav. Dar suficient de alarmant. Cred că e nevoie de o concentrare, de un efort substanțial al celor care vor/pot, în favoarea redimensionării actului educațional și de cercetare. Pare că ce trăim azi n-ar favoriza așa ceva. Ar merita, însă, încercat dacă chiar ne gândim că putem face bine pentru ceilalți.

Standard
Generale

De la Textul Eticii la Scena Integrității Academice

Se întâmplă ca de obicei. Adică prost. Nu învățăm, pare-se, aproape nimic. Sunt dezvăluite fapte de agresiune sexuală în mediul academic. Sfera publică se inflamează. Apar enorm de multe incriminări, indignări, puneri la zid. Media anchetează și investighează, procuratura și poliția anchetează și investighează. Se cer reacții din partea universității a ministerului. Se mobilizează Comisia de etică de la universitate iar ministerul cere universităților să facă inventarul agresiunilor sexuale. Și, ca un leitmotiv, multă lume ia la țintă Codul de etică. Și se cere să fie acolo descrise în detaliu ce e, cum e o agresiune sexuală, ce și cine ce face, cum să sesizeze studenta fapta, cum să se poarte proful, în general, la universitate. Și, bomboana pe…, Consiliul Național al Rectorilor se angajează tovărășește să facă un ghid de bune practici privind comportamentul universitar. Și etc.

David Popovici câștigă o medalie de aur și una de bronz la JO. Performanță excelentă. Cu care ocazie, acest sportiv admirabil dezvăluie opiniei publice starea precară a înotului românesc. I se asociază apoi jucătoarea de tenis Sorana Cîrstea pentru domeniul tenisului. Ne mândrim cu ei, cu performerii (vezi olimpicii din învățământ), ei reprezintă România, sunt « ai noștri ». Dar îi reprezintă România pe ei și pe ele ? Le asigură suportul, infrastructura care să favorizeze performanțele lor. În sport, în învățământ, în spital, în serviciile către populație ?

Credem, eronat în bună măsură, că un Cod de Etică în învățământ e antibioticul care ne va face sănătoși de boala numită carența morală, etică a Școlii românești. Un Cod nu e decât un Text. El nu e o realitate comportamentală. Ca să genereze  comportamente etice, el trebuie să fie internalizat, incorporat, în ființa oricui. Paralela cu tehnicile teatrale, ale scenei, în general, se impune. Textul e bun (Eschil, Shakespeare, Molière, Cehov, Caragiale, etc.) dar nu înseamnă nimic până nu e citit (și aici Publicul, Filologia, critica literară, autorii de manuale de literatură au un cuvânt greu de spus) și, pentru a avea viață culturală, nu înseamnă mare lucru până nu e reprezentat scenic. Ori, aici, e un proces complex, de la învățarea Textului până la, sub conducerea unui regizor, însușirea lui corporală, mentală, ca acțiune : așa se obțin performanța scenică, emoția, participarea publicului. O primă concluzie : degeaba ai un text (Cod) bun dacă el nu e pus în „scenă” printr-un travaliu academic susținut și continuu astfel încât membrii comunității academice să facă din Integritate o practică cotidiană. Un reflex. Cum în cazul actorului bun care e în stare să joace bine astă seară Cehov și mâine seară David Mamet. El/ea și-a incorporat procesele fizice, mentale care îi permit să folosească corect instrumentele proprii ale profesiei.

Universitățile noastre se agață de Text (să revizuim Codurile de etică, să sancționăm, să…) și nu investesc în programe curiculare specifice privind cultura eticii și integrității academice. Asta îi privește atât pe profi cât și pe studenți. E vorba, în primul rând, de nevoia, în acest context de criză, dar și de vulnerabilitate, ca managementul universitar să accepte că etica și integritatea academică sunt un domeniu distinct căruia trebuie să îi acorde atenție dincolo de deciziile spasmodice de a pune plasture pe rană printr-un Cod sau un regulament revizuit. Revizuirea este, evident, necesară, dar și insuficientă pentru a face din mediul universitar unul care să dea încredere studentelor, în primul rând, că învață într-un climat sigur, transparent, lipsit de agresivitate și de complezență ticăloasă față de comportamentele vânătorilor sexuali. Universitățile sunt acum obligate să își formeze personal didactic sau de expertiză pentru a face față diferitelor forme de infracțiuni academice : celor mai vechi, precum plagiatul, trucarea CV-ului, hărțuirea sexuală li se adaugă acum cele provenind din folosirea ilicită a IA.

Suntem câțiva, puțini colegi interesați/interesate de etica și integritatea academică. Răspunsul este slab la apeluri de participare în vederea unei dezvoltări a culturii etice și de integritate. Preocupați și preocupate, în primul rând, de propria carieră (nu e de acuzat), atenția etică față de proprii studenți e slabă, convențională. Desigur, sunt mereu excepții, universitari care știu că valoarea unei diplome este dată atât de conținutul științific relevant transmis studenților dar și de modul evaluării, participării acestora la activitatea didactică.

Am înființat acum șapte ani CARFIA, primul (singurul) centru pentru integritatea academică de la noi. Am dezvoltat programe, sesiuni de formare pentru colegi, am înființat grupul Lex Academica care, pentru prima oară, a pus față în față neregularitățile care există între normele academice și normele juridice. Am revizuit coduri de etică, am instrumentat realizarea unei politici comune de Integritate pentru Consorțiul “Universitaria”. Concluziile le-am înaintat, « pe cale ierarhică », în consorțiu. Niciun rector nu a răspuns. 

Contextul din aceste zile dezvăluie incontestabil o vulnerabilitate majoră a universităților din România. E, acum, încă o dată, prilejul unei acțiuni consistente, nu heirupiste, care să coaguleze expertiza eticienilor și a practicienilor în materie de integritate academică pentru a produce o nouă realitate instituțională bazată pe o reală cultură etică și de integritate a universității. Dacă această vulnerabilitate nu este recunoscută și abordată acum, traumele, comportamente ticăloase vor continua în școlile și universitățile noastre. Dar cu ce preț ?

Standard
Generale

Teatrul ca o pradă, mini-serie de 4 episoade

Dialogurile despre teatru privesc cel mai adesea performanța artistică, actul de creație, primirea de către publicuri sau premierea celor mai bune spectacole. În mini-seria „Teatrul ca o pradă” e vorba de altceva: despre cum funcționează un teatru când interese imobiliare dar și un management defectuos care a dus la oprirea unui spectacol, pun actorii și actrițele acestui teatru, pe regizoarea Nona Ciobanu și scenograful Peter Košir de la Teatrul Mic din București, într-un context dramatic, de neacceptat, cunoscut și îngăduit de către primăria generală a Capitalei. (v. link mai jos)

Standard
Generale

Tîrgu Mureș și scenele sale

Plec din Tîrgu Mureș, după două zile pline. Zile care au stat pe trei interese: participarea la sesiunea comemorativă Gabi Cadariu de la Teatrul Ariel, Universitatea de artă teatrală și vizionarea spectacolului Teatrului Național cu Strania viață a lui Anthony Steadman de Martin Crimp (în traducerea mea), în regia lui Nicolas Cristache.

Ariel și spiritul său. Vestea dispariției fulgerătoare a directorului Teatrului Ariel, regizorul Gabi Cadariu, a șocat. După uluială, am scris pe Facebook următoarele:

” Nu ne mai văzusem de mulți ani. Dar lucrasem câteva proiecte culturale cu el. Cu soția lui. I-am cunoscut familia, m-am simțit și eu și soția mea foarte bine de câte ori ne revedeam la el, la teatru. Un om calm, discret, cu un simț al umorului special, nu dădea înapoi în fața greutăților, a oamenilor agresivi. A fost un vector cultural al orașului. A ridicat un teatru la o viziune europeană. Am făcut parte din micul grup care voia să pună în operă un mare proiect cultural pe care l-am propus pentru oraș, pentru ambele comunități. Gabi era încântat. Dar nu am mai primit sprijinul oficial promis.

La vremea aceea, cu mulți ani în urmă, în curtea teatrului era un copac. În glumă, era vorba de ce urme lași, mi-a zis: uite ramura asta e a ta! Eram mai mulți acolo, am râs. Nu cred că acel copac mai există. Rămâne însă altceva acolo.

Târgu Mureș. Teatrul Ariel se desparte de spiritul care l-a animat un sfert de secol.”

Teatrul Ariel, am văzut acum, nu mai era în clădirea pe care o știam, se mutase cu ani în urmă în aceea a unui fost cinematograf. Aici, în cadrul programului aniversar Ariel 75, a fost și sesiunea comemorativă Gabi Cadariu precedată de spectacolul Hess de Alina Nelega, în regia lui Gabi Cadariu. Spectacolul rezistă după două decenii de la premieră grație și forței actorului Nicu Mihoc, protagonistul unei lumi care ne spune ceva sumbru încă despre lumea noastră de azi. Am intrat imediat după spectacol în sesiunea comemorativă dedicată celui care, împreună cu o mică echipă loială și competentă (Claudia Chibelean fiind un „motor” puternic al acesteia), a construit timp de un sfert de secol un teatru modern, în priză directă cu cu scena națională și europeană. Regizorul, directorul teatrului, Gabi Cadariu.Alături de Smaranda Enache, care ne-a invitat să vorbim despre Gabi, i-am ascultat pe Zeno Fodor, Claudia Chibelean, Oana Leahu și Mircea Sorin Rusu, dar și pe cei care au venit la această întâlnire pentru a omagia persoana și personalitatea lui Gabi Cadariu. Am spus atunci că este extraordinar să vorbim despre un om care nu mai este ca și cum ar mai fi încă. Sunt directori care au stat ani buni în funcție și despre care istoria teatrului românesc nu ar avea ce consemna. Dar Gabi Cadariu, cu Ariel, a creat o operă.

Teatrul și Școala. Ziua următoare am avut întâlniri la Național cu conducerea companiei „Liviu Rebreanu”, actorii Nicolae Cristache, director general adjunct, și Dan Rădulescu, director artistic. Aici, o discuție consistentă cu prof. Sorin Crișan, rectorul Universității de Artă Teatrală (UAT). După un Zoom după amiază cu Sanda Voinea, directoarea CARFIA (Centrul pentru integritate academică al Universității din București) și Constantin Brîncuș, cel cu care de aproape șapte ani am realizat activitățile Centrului, merg la „lucru” la UAT, pentru două întâlniri cu studenții și studentele de la Actorie, licență și masterat (la „clasa” Nicolae Cristache), și licență Anul I (la „clasa” Monica Ristea și Elena Purea). Nu pot traduce în cuvinte bucuria și interesul, pare-se că și din partea studenților, cu care am construit/improvizat situații împreună, vorbindu-le mai puțin…teoretic despre teatru. Cum îmi spuneau și profesorii lor, cărora le-am mulțumit pentru că au creat aceste ocazii, întâlniri ca acestea îi îmbogățesc. Ceea ce mi s-a întâmplat și mie.

Un spectacol straniu, intens. Plec spre șapte seara de la școală pentru a mă duce la spectacolul Ciudata viață a lui Anthony Steadman de Martin Crimp, în traducerea mea, pusă în scenă de Nicolas Cristache. Tradusesem piesa cu vreo trei decenii în urmă. Titlul original este Play with Repeats (Piesă cu repetiții), și autorul a acceptat noua versiune a titlului. Aveam să văd două ore dense, cu o lume stranie, atent construită regizoral, care „prinde” progresiv publicul mureșan, mai puțin obișnuit cu o astfel de dramaturgie. Am remarcat performanța lui Mihai Crăciun, în rolul principal, secondat bine de Loredana Dascălu, Steliana Bălăceanu, Tiberius Vasiniuc. Am vorbit cu Nicolas Cristache, după, despre unele imperfecțiuni ale spectacolului așa cum le-am perceput eu. Ieșim din teatru și…o parte din distribuție era acolo. Nu puteam pleca la hotel fără să nu le spun câteva despre impresiile mele. Ne despărțim. Ajung frânt la hotel dar cu o senzație stranie de bine. Urcarea aceasta pe scenele teatrale ale orașului, Ariel, Universitate, Teatrul Național, mi-a dat senzația că, uneori, în ciuda dificultăților cu care se confruntă cele trei instituții, profesioniștii teatrului și ai școlii cred că pot spera la mai bine. Nu trebuie decât un semnal, un sprijin pe care autoritățile, ministere, cele județene și locale îl pot da în beneficiul sigur al comunităților română și maghiară. Dialogul între acestea trebuie sprijinit în continuare.

Standard
Artele Educației, Artele în Societate, Artele Comunicării, Actorul

Care este valoarea reală a diplomelor pentru Artele spectacolului? (2)

Din episodul trecut. Scriam în primul episod despre situația învățământului teatral din România care a trecut exploziv de la două instituții înainte de 1989 (București și Tîrgu Mureș) la foarte multe după. Dar și despre deprecierea diplomelor de doctor ca să termin cu o informație (dar și problemă) din The Stage despre înlocuirea unor cursuri universitare ineficiente cu „stagii de ucenicie”.

Șocul instituțional. Să mergem mai departe și să observăm că, după primul șoc reprezentat de Acordul de la Bologna (1999), în urma căruia învățământul teatral a fost limitat la trei ani licența (față de patru), obligația de a organiza ciclul doi de studii universitare, masteratul, apoi ciclul trei, doctoratul, a forțat multe dintre noile dispozitive instituționale create în peste șapte orașe din țară după 1989. Instituțional, acestea nu au avut o maturizare normală, ci, ca la legumele forțate să crească mai repede, au adoptat un regim de fast forward precum mâncatul pe nemestecate. Foarte puțin, dacă nu deloc, cei nou intrați în sistemul învățământului superior erau pregătiți nu numai pentru didactică și pedagogie, ci și pentru cercetare.

Mission statements. Cei și cele care aspiră la o carieră în Actorie urmează, deci, cursuri de licență de patru ani pentru a studia, cum scrie pe site-ul UNATC, de pildă, „alfabetul” (sic!) meseriei de actor.

Nimeni nu a făcut o evaluare a acestui paradox: licența pregătește viitorii profesioniști sau specialiști în timp ce acolo se studiază mai degrabă meseriile care permit evoluția pe scenă. Promovarea studiilor de licență promite debușee pe piața muncii în mai multe ocupații. Dar promite și altceva. La finalul licenței, un student, o studentă de la Actorie, de la UNATC, de pildă, ar trebui să poată să:
„• își creeze o disciplină proprie în procesul de lucru;
• își dezvolte un set de valori și criterii artistice care să-l susțină în crearea și analiza actului artistic;
• se descopere și să se înțeleagă pe sine ca materie artistică integratoare;
• își formeze o viziune unică și specifică asupra lumii pe care să o transmită publicului său;
• își dezvolte capacitatea de a avea inițiative artistice complexe;
• fie deschis către învățarea permanentă.” (site UNATC.ro)

Cum validează diploma toate cele de mai sus? Prin spectacolul de licență care e unul de grup. Cum rezolvă această validare raportul dintre individual și grup pe parcursul studiilor? Voi reveni.

Mai luăm un exemplu. La UAT Tîrgu Mureș apare noțiunea de „talent” dar obiectivul e de „formare” a unor „valori”, cum vedem din citatul de mai jos.

„a. La specializarea artele spectacolului (actorie, regie, păpuşi şi marionete, coregrafie) obiectivul studiilor de licenţă constă în formarea unor regizori şi actori de valoare, cu o cultură teatrală adecvată, pregătiţi pentru a regiza spectacole teatrale şi de a interpreta roluri în spectacole teatrale, muzicale, de animaţie, de televiziune şi în filme. Se urmăreşte cultivarea talentului studenţilor, formarea personalităţii lor artistice, dezvoltarea mijloacelor lor expresive. Se asigură însuşirea unei culturi teatrale şi intelectuale adecvate cerinţelor creaţiei scenice. (site UAT.ro)

Cum e validată de diplomă ideea de „valoare”, de „talent” ? Pe baza notelor? Observ că ideea de meserie nu apare.

Primul lucru care apare, ca să luăm un exemplu de excelență care a împlinit o sută douăzeci de ani, pe site-ul RADA (Royal Academy of Dramatic Arts, Londra) este acesta:

„Academia Regală de Artă Dramatică (RADA) oferă cursuri de formare profesională pentru actori, manageri de scenă, designeri și specialiști în tehnică de scenă. Ne mândrim cu standardul excepțional al facilităților noastre, al predării și al producțiilor, precum și cu personalizarea pregătirii noastre adaptate la nevoile fiecărui student.” (site RADA, ac.uk)

Dincolo de ideea de formare, ce (îmi)atrage atenția e „personalizarea” pregătirii la „nevoile” fiecărui student. Cât de mult se întâmplă la noi acest lucru? Validează diploma satisfacerea nevoilor individuale? Într-o societate unde, e clar, nu toți cei/cele care absolvă Actoria vor fi validați ca profesioniști de distribuirea lor în spectacole? (va urma)

Standard
sursa stadiumtheatre.com
Artele Educației, Artele în Societate, Generale

Care este valoarea reală a diplomelor pentru Artele spectacolului? (1)

Peisajul învățământului teatral în primul deceniu de după 1989 s-a aglomerat rapid cu noi secții, departamente, apoi foarte rar facultate de profil. Față de situația de dinainte de ’89, când existau numai IATC la București și UAT la Tîrgu Mureș, apariția noilor dispozitive instituționale pentru formarea în materie de Teatru și, în general, de Artele spectacolului, a fost rezultatul, adesea, al inițiativei unor actori și actrițe, regizori. Fără pregătire pedagogică, au fost repede instalate cadre didactice universitare care, în timp, au ajuns la poziții importante în managementul universitar teatral. Problema foarte sensibilă a doctoratului în Artele spectacolului, de pildă, a fost multă vreme, încă mai e, dar nu tot atât de acut, călcâiul lui Ahile: actori, actrițe, regizori, scenografi, manageri (mai târziu), muzicieni, fără nicio pregătire în cercetarea teoretică la nivel doctoral și-au obținut titlul care, astfel, a permis dezvoltarea secțiilor, departamentelor etc. Puteau avansa în carieră, puteau ocupa diverse poziții, funcții etc. Desigur, au fost, sunt excepții, adică profesioniști ai acestor arte care s-au instruit serios, au făcut și publicat cercetări, unele experimentale, care au onorat acele diplome de doctor.

Aveam să constat, în timp, însă, că deprecierea acestor diplome a fost rezultatul pervers al magnanimității ca formă „supremă” de colegialitate al acordării calificativelor de „foarte bine” și „excelent”. Fenomenul, să fie limpede, nu e caracteristic diplomelor de doctor în Artele spectacolului, ci există și în alte domenii. În general, lipsa coordonării științifice, lăsarea studenților doctoranzi de capul lor, a fost un alt factor substanțial pentru deprecierea acestor diplome.

Pot aprecia că, pentru învățământul artistic, cel teatral, formarea la nivel universitar a devenit o sabie cu două tăișuri: pe de o parte, inițial, orgoliul, ambiția unora au dus la „alinierea” academică a unui tip de învățământ unde, în bună măsură, se învață meserii; pe de altă parte, programele de studii au fost forțate, în timp, să dezvolte „inflaționist” organizarea pachetelor de studii: acolo unde s-a încropit licența, a apărut necesitatea(!?) masterului, apoi a școlii doctorale. Încă o dată, acestea sunt valabile și pentru multe universități ne-vocaționale.

Când legea a permis, ca să justifice, totuși, încadrarea academică a acestor studii în Artele spectacolului, diferențierea, în cazul doctoratului, între cel științific și cel profesional, ponderea a fost în favoarea celui…științific. Cel profesional a avut și are parte încă de criterii de evaluare imperfecte, nepuse în concordanță cu scopul studiilor.

Ca și în alte domenii, titlul de doctor, azi, în România, e obligatoriu dacă vrei să intri cadru didactic în învățământul superior. Dacă adaug că Educația, în ansamblu, e unul dintre puținele domenii de la noi de unde, dacă nu greșești rău, poți ieși la pensie, avem și o motivație puternică pentru intrarea în sistem. Desigur, în cazul Teatrului, întrebarea este: cine sunt cei/cele care intră (au intrat) în sistem? Ce valoare pot aduce pentru formarea tinerilor și tinerelor în Artele spectacolului? A fi artist (chiar renumit) nu e egal cu a fi și pedagog. Se știe. Transferul ilicit de la prestigiul de mare actor la acela de „genial” pedagog a produs, în timp, malformări ale parcursului educațional. Crearea „aurei’, a „legendei” prin rolurile create în scenă, a fost creditată cu „certificarea” de dascăl, pedagog. Ceea ce, în multe cazuri, nu s-a justificat.

În The Stage din 4 iunie a.c. a apărut un articol privind eventualitatea, în cazul unei guvernări conservatoare, de „înlocuirea a unul din opt cursuri de licență cu stagii de ucenicie” în învățământul teatral. Motivul? Sunt discipline care nu mai au valoare și ar trebui înlocuite prin aceste stagii. E aceasta o soluție? O soluție la ce? (va urma)

Standard
sursa alifantis.ro
Artele în Societate

Teatrul ca o pradă

Cele de mai jos sunt expresia ultragiată, profund dureroasă, a modului cum un teatru din București, Teatrul Mic, a căzut pradă unor interese. Deloc artistice.

Cele de mai jos descriu o situație – pe care, poate, o veți recunoaște – aflată, de ani de zile, în curs de desfășurare. Interese imobiliare au cancerizat corpul artistic al Teatrului Mic și au făcut ca, în prezent, Teatrul Mic să nu mai fie ce era odată: o emblemă culturală, artistică a Bucureștiului, a țării. Poate nu e chiar un mister de ce Primăria generală, la curent cu toate neregulile ce i-au fost semnalate, nu a permis redeschiderea sălii mari a teatrului, dar acceptat acest soi de management unde sunt încălcate principii de bază.

Cele de mai jos sunt scrise cu acea dureroasă detașare de aceea care se identifică artistic cu Teatrul ei la care lucrează de trei decenii: regizoarea Nona Ciobanu. Cel mai recent spectacol  al ei, „Victimele datoriei” de Eugène Ionesco, nu a mai putut fi terminat: protagonistul (și soția lui) a decis, după ce a făcut ce un actor foarte bun n-are moralmente dreptul să o facă (să nu vină pregătit pentru că… are de lucru în film și la televiziuni), să iasă din distribuție. Totul pe fondul unei… acceptări a conducerii teatrului care o pune la zid pe regizoare și pune presiune pe cei câțiva actori și actrițe care își respectă convingerile etice.

Cele de mai jos cuprind situații care, documentate, au apărut și în spațiul public. La rece, faptele sunt: manipularea expertizei tehnice, închiderea sălii mari acum șapte ani chiar dacă manipularea a fost revelată iar teatrul, legal, poate redeschide sala mare, presiunea continuă, cu sancțiuni, interogări, război de uzură sau de gherilă cu angajații care o susțin pe regizoare.

Cele de mai jos afectează cariera remarcabilă a Nonei Ciobanu, imaginea Teatrului Mic și statutul artistului.

„ MIC cel mic

Nona Ciobanu

21 mai 2024

Prolog

Timpul în care trăim nu trebuie să ne facă să uităm că ”Lumea-ntreagă e o scenă/ Și toți oamenii sunt actori”. Scena lumii de-acum e una a războiului. Iar teatrul reflectă această lume și o conține la rândul său. Lumea și-a pierdut umanitatea. Empatia. Valorile. 

Scena 1. Sala pierdută. Intră în scenă Managerul

Teatrului nostru i s-a furat Casa. Atunci când abia se terminaseră lucrările de restaurare a teatrului, care au costat vreo 600 000 de euro. O sală de 271 locuri a fost închisă degeaba, acum șapte ani. Un calcul a fost manipulat matematic, într-o expertiză tehnică. Cerută de un proaspăt numit manager la vremea aceea. Nu s-au luat în considerare doi stâlpi de susținere în corpul de clădire unde este sala de spectacol. Și atunci a primit în dar o bulină roșie. Adică risc seismic 1. Consolidarea teatrului, aprobată de primărie, ar fi costat aproape 17 milioane de euro. În 2018. Cu această sumă se putea construi aproximativ un teatru și jumătate, de aceleași dimensiuni. Această sumă a fost contestată în fața instanței. De proprietarii care au apartamente deasupra sălii închise. Și care au fost dați la o parte abuziv, de teatru, atunci când s-a făcut expertiza. Instanța a hotărât că lucrurile nu stau așa. Printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, în 2022. Instanța a cerut o nouă expertiză, care a demonstrat cum e cu manipularea de calcule, stâlpi și sume uriașe. Hotărârea de consolidare cu mulți bani a fost anulată. Sala s-ar fi putut redeschide, pentru că scăpase de bulina roșie, și avea risc seismic doi (Rs2). Toate teatrele cu risc seismic 2, din București, funcționează. A noastră a rămas închisă. Avem, în schimb, o sală de 71 de locuri. Amenajată pe scena teatrului de către managerul care a închis-o pe cea pentru 271 de spectatori. Câțiva artiști n-au putut accepta asta. Dintre cei care sunt în acest teatru de mai bine de treizeci de ani. Au scris, întrebat, protestat. La primărie și televiziune. 

Scena 2. Iese din scenă Managerul. Intră în scenă Interimarul și Adjuncta

Managerul care a închis sala a demisionat. A lăsat în urma lui un interimar. I-a lăsat și adjuncta care, după cum s-a scris în presă, l-a ”introdus” în teatru pe concubinul cel harnic. Căruia i-a dat multe contracte de reparații și mentenanță, de sute de mii de lei, vreme de câțiva ani. L-a asistat să cumpere clădirea unde erau atelierele de tâmplărie, pentru care teatrul plătea o sumă infimă. Ca apoi, într-un ciclu firesc, să o închirieze teatrului, cu 3000 de euro pe lună. Concubinul a reziliat contractul, în mod cu totul întâmplător, atunci când a venit poliția și a deschis teatrului un proces penal. Pentru delapidare, abuz în serviciu, fals intelectual și fals în declarații.

Interimarul continuă lucrătura maestrului artizan care a închis sala noastră, dar a închiriat o clădire de la un fost primar de sector. Până în 2021, se plăteau 12 000 euro pentru o clădire cu o sală de 62 de locuri, una de repetiții și birouri. Contabila teatrului cere pentru anul acesta mai mulți bani de la primărie. Primul lucru menționat de ea este mărirea plății pentru sala închiriată, care a scăzut la 10 000 euro, din 2021. E prea puțin pentru cât ne oferă acest spațiu generos, spune ea. E flancată de interimarul care își mușcă buzele. Într-o ședință de buget, transmisă în direct de la primărie. Mai cere bani pentru consumabile și curățenie, care au fost aduse de acasă anul trecut. Cam astea ar fi nevoile prioritare ale teatrului.

Scena 3. Vocea Victimei datoriei

Eu sunt una dintre cei care au vorbit și scris despre neregulile din teatru de mai bine de un an, la primărie. Ca artist angajat și lider de sindicat. Și am mai vorbit și despre greșelile de management făcute de interimar și de adjunctă în ultimul an și jumătate. Au fost încurajate, de către conducerea teatrului, discreditări, agresiuni și hărțuiri morale împotriva noastră, a celor care am semnalat încălcări ale regulamentelor teatrului și nerespectarea drepturilor angajaților.  

Mi se obstrucționează dreptul la muncă. Ca artist, regizor în acest teatru. Invitată să fac parte din această trupă, acum treizeci de ani, pe vremea când eram încă studentă. De profesorul meu, un excepțional regizor și director al teatrului, la vremea aceea. De atunci am lucrat cu mari actori ai acestui teatru. Dar și cu cei tineri. Texte clasice și contemporane. Am lucrat în Europa și America. La teatre prestigioase. Opere în concert. Spectacole site specific și instalații video. Nu am căutat niciodată drumuri confortabile. Am propus uneori expresii estetice cu un anume cod de interpretare actoricească. Care presupunea cercetare și curaj. Rigoare. Pe scenă actorul trebuie să-și aducă, bine antrenate, vocea și trupul său. Căutarea se întâmplă împreună cu regizorul. Singura condiție este ca actorul să fie prezent la proces. Cu mintea, sufletul și trupul. Să se dedice spectacolului pe care îl crează. Să nu alerge la alte proiecte, în același timp. Să nu aibă telefonul lipit de palmă în timp ce dă replica partenerului.  

Scena 4. Intră în scenă Ocupatul (cu soția). Despre deontologie în Actorie sau Cum omori un spectacol

La acest moment, nu sunt lăsată să termin spectacolul pe care îl pun în scenă. Spectacol ale cărui repetiții le-am făcut în timp ce încercam să convingem primăria să ne deschidă sala. Spectacol care are decorul și a doua probă de costume gata. Un coleg, actor, a avut prea multă treabă în afara teatrului și nu a avut timp să învețe textul. Să fie atent, concentrat și dedicat spectacolului. S-a dus la interimar, cu o săptămână înainte de prima reprezentație, și a spus că nu mai poate continua. Pentru că ”nu este compatibil cu acest proiect”. Nu a spus cât de ocupat a fost în perioada repetițiilor. Și ocupant al unui loc, unde a refuzat să facă un spectacol nou, timp de patru ani. Nu a spus că nu știe reguli elementare ce privesc deontologia profesională. El, Ocupatul, a jucat până acum în șase spectacole în regia mea. Și a luat singurul premiu în teatru, tot cu un spectacol a cărui regie o semnez. În două teatre din București, au fost doi artiști care au creat astfel de situații, în ultimii ani. Li s-au desfăcut contractele de muncă sau au demisionat. Am vorbit cu interimarul și cu adjuncta. Împreună cu restul echipei artistice, rămase în proiect. Am scris. Am spus că se creează un precedent periculos în teatru, prin acceptarea acestei situații. Am explicat că sunt cheltuiți bani publici și nu avem voie să ne batem joc de asta. Că este un efort uman și artistic uriaș al celor care au stat la repetiții și nu au avut reality-show-uri, emisiuni la televiziune, filme, turnee și spectacole în afara teatrului. Ocupatul a avut parte de toate. Venea la repetiții foarte obosit și preocupat de programul său încărcat. 

Scena 5. În scenă InterimarulAdjunctaOcupatul(+soția), Actorul pedepsit. Sau despre managementul distructiv și imoral

Salariul de artist angajat pe termen nedeterminat nu e mic. Sunt mulți oameni care trăiesc precar. Sunt bătrâni și copii care au nevoie de medicamente. De școală. Interimarul spune că nu îi poate obliga pe artiști să lucreze. Ba chiar îi cheamă pe toți artiștii din teatru la o ”ședință cu prezență obligatorie”, pentru a hotărî ce face cu spectacolul. Adjuncta citează din fișa postului: ”Actorul trebuie să îndeplinească cerințele regizorului, dar fără a i se reprima personalitatea artistică și spiritul creator.” Vrea să audă vocea corului care cântă melodia mult visată: ”Nu se mai poate cu doamna!”  Unele voci cântă astfel. Dar nu ale tuturor actorilor. Adjuncta propune o vizionare, în costume și decor. Cu actorii care au ieșit din spectacol. ”Așa putem să justificăm banii cheltuiți și să terminăm odată cu acest spectacol”, spune interimarul. Ocupatul și soția lui sunt de acord, după ce au demonizat-o cu smerenie pe regizoare. Condiția lor a fost ca regizoarea să nu vină la vizionare. Și așa a fost. După două luni de la oprirea repetițiilor, interimarul a chemat consiliul artistic la vizionare. Actorii, care NU mai erau în distribuție de două luni, au așteptat cuminți, să performeze, îmbrăcați în costumele personajelor părăsite. Ceilalți actori, care au rămas în distribuție, au întrebat unde sunt regizorul și scenograful. De ce nu au fost anunțați despre vizionare, la fel ca ei, prin mesaj scris. ”Cum să vedeți unde am ajuns cu repetițiile când au trecut două luni de când nu am repetat? De ce nu ați vrut să faceți o vizionare atunci când ați acceptat oprirea spectacolului?” Din respect pentru profesia pe care o fac, cei doi actori nu au putut urca pe scenă, în fața consiliului artistic, fără repetiții, după două luni de pauză. 

Unul dintre ei a fost chemat la comisia de disciplină. Urmare a solicitării interimarului, care argumentează comisiei, ”actorul, deși prezent, a refuzat să joace în spectacolul din a cărei distribuție face parte.” Actorul care a venit la repetiții, și a muncit cu toată ființa la acest spectacol vreme de mai multe luni, va trebui să plătească. Pentru că este profesionist. 

Scena 6. În scenă Interimarul, Victima datoriei, Adjuncta. Sau Managementul “execuției”

Interimarul a decis să fiu prima chemată la comisia de disciplină. Comisia a cerut să mi se ia 5% din salariu, timp de o lună. Interimarul a zis, ba nu. 10%. Ocupatul a primit la fel, doar că pe trei luni. La evaluare am primit calificativul satisfăcător și multe note de 2 și 3 (notarea se face până la 5). De exemplu, nota 2 la disciplină, nota 2 la integritate și etică profesională. Comic este că adjuncta este coordonatorul de integritate al teatrului. Întotdeauna am avut notarea maximă, în aproape treizeci de ani, de când sunt angajată în această instituție. 

Am scris multe hârtii interimarului, cu număr de înregistrare, în lunile astea. Am propus o altă distribuție. E limpede că trebuie să fiu pedepsită. Arsă pe rug, dacă se poate. Am vrut să se deschidă sala închisă abuziv. Am arătat și eu aceleași nereguli, ajunse în cercetare penală, sau semnalate de jurnaliști de investigații. 

Adjuncta a prins, cu abilitate de mare vânătoreasă, câte un membru de sindicat, prin câte un birou. A întrebat cu bunăvoință: ”De ce mai stai în sindicat?” Unii s-au speriat și au renunțat. Sindicatul a devenit mai mic. 

Interimarul a cântat și el, tot anul, refrenul din doina lupului, în fața ciobanului: ”au, au, au/ și-aoleu/ sindicatu`-n capu` meu/ nu mă lasă să dansez/ management să performez.” Doar că ăsta e rolul sindicatului. Să fie un apărător al drepturilor angajaților. 

Scena 7. Victimele datoriei ies din scenă, dar, radioasă, reintră Adjuncta

Într-un an, trei persoane au plecat, strivite de conducerea acestui teatru. Ultima, e regizoare a unui spectacol ce abia avusese premiera în teatru, pentru care a muncit din greu. A scris pe grupul artiștilor, că ”nu e normal ca interimarul să fie portavocea intereselor adjunctei.” Că nu crede că ”o instituție publică de cultură trebuie să servească intereselor unei singure persoane, așa cum se întâmplă acum”. Că nu există conducere competentă a acestui teatru. Că a fost supusă hărțuirii morale și abuzurilor. A argumentat just. Și-a dat demisia. Așa cum a făcut și un actor foarte bun. Care a plecat cu o zi înainte de a începe repetițiile, ca regizor, la un nou spectacol. Motivând că ”actuala climă din teatru e departe de a fi temperat continentală.” Că el se simte, în acest teatru, ”ca o fantomă”. Prima persoană care și-a dat demisia din teatru, în urma retragerii atribuțiilor pe care le avea, a fost cea care conducea departamentul artistic. După ce a semnat o petiție la primărie, despre neregulile din teatru, împreună cu alți colegi din sindicat, interimarul și adjuncta au tras cortina de fier, între ea și teatru. Harnica adjunctă a preluat imediat atribuțiile ei. Sfătuiește cu subtilitate artiștii locului și pe cei invitați, e omniprezentă la toate treburile artistice ale teatrului. Asta pentru că, în pandemie, a reușit să preia în subordine departamentul artistic. Deși nu are nicio pregătire sau educație în acest domeniu. Din cauza ei au mai plecat, pe vremea demisionatului manager, doi profesioniști. De la relații publice și consiliere artistică. Cel de la relații publice, un om deschis, inovativ. A creat un puternic proiect de imagine pentru un alt teatru din București, după ce a demisionat. Celălalt, teatrolog și profesor, un om foarte competent, s-a dedicat doar studenților, după plecarea sa din teatru. Niciun potențial rival în calea adjunctei. Asta e regula, de ani buni.

Epilog. Sau un coșmar povestit

Tot ce s-a întâmplat în aceste luni, în teatru, m-a îmbolnăvit. Am ajuns la medici. M-am ridicat.

E hărțuire morală ceea ce se întâmplă. Minciună. Anulare a ființei. Sunt instrumente folosite impecabil de sistemele opresive care îi anihilează pe toți cei care gândesc diferit față de ei. 

Avem un interimar și o adjunctă. Lăsați și sfătuiți de un fost manager. Cel care a stricat CASA unui teatru. Cel care i-a furat șapte ani degeaba. Nu știm dacă sala se va mai deschide și când se va întâmpla asta. Corpul de control de la primărie a stat câteva luni în teatru. Interimarul a fost foarte supărat și s-a plâns tuturor că a venit din pricina sindicatului. Adjuncta spune că totul a ieșit foarte bine. Pare prietena tuturor celor de la primărie. De la cultură, consolidări, și așa mai departe. Anul ăsta se dau din nou bani pentru o nouă expertiză. A patra, în ultimii treisprezece ani. Două spun că sala ar fi trebuit să rămână deschisă. Teatrul a trimis deja o scrisoare proprietarilor apartamentelor de deasupra sălii de spectacol. Li se solicită acordul pentru noua expertiză. Oamenii sunt nedumeriți. Ce calitate are teatrul asupra proprietății lor? De ce nu a trimis primăria această ”notificare”? Au un déjà-vu al anilor 2016- 2017. Al hărțuirii la care au fost supuși de conducerea teatrului de atunci. 

Avem temeri justificate că bulina roșie, din 2017, trebuie păstrată. Cea prin care au fost eludați doi stâlpi de susținere ai clădirii. Avem, însă, doi stâlpi de susținere ai instituției, interimarul și adjuncta.

E firesc ca astfel să funcționeze o instituție de stat subordonată primăriei? Cu a doua cea mai mare trupă a teatrelor din București, al doilea cel mai mic buget în 2024 și cele mai mici săli din oraș? 

Sunt o ”victimă a datoriei”. O datorie de onoare. Prin care îmi apăr casa artistică în care am crescut. 

Nona Ciobanu, regizor

PS Probabil că, în urma acestui articol, voi fi chemată din nou la comisia de disciplină a teatrului. Și la cea de etică și integritate. Vă țin la curent.

”S-a terminat cu drama și cu tragedia: tragicul devine comic, comicul tragic, iar viața devine veselă… viața devine veselă…” (Victimele datoriei –  Eugène Ionesco)


Nona Ciobanu: “nona-ciobanu-ar-trebui-sa-nu-permitem-nicio-clipa-ca-normalitatea-onestitatea-transparenta-sa-devina-cuvinte-lipsite-de-sens/”, http://marianpopescu.arts.ro/ 2016

www.nonaciobanu.com

Ovidiu Vanghele, Centrul de Investigații Media – Tunurile mari de la Teatrul Mic – 2021 https://www.investigatiimedia.ro/investigatii/praduiala-de-la-teatru

Revista Podul – Marile hoții de la Teatrul Mic –  2021 https://podul.ro/articol/16273/marile-hoii-de-la-teatrul-mic-petrecute-in-mandatul-de-manager-al-lui-gelu-colceag-susintor-i-apropiat-al-gabrielei-firea

Cristina Modreanu, Revista Scena – O zi de audieri pentru bugetul culturii. Serial în 17 episoade  – 2021 https://revistascena.ro/editorial/o-zi-de-audieri-pentru-bugetul-culturii-serial-in-17-episoade/

Gabi Simon, Q Magazine – Marile probleme ale Teatrului Mic – 2023 https://www.qmagazine.ro/marile-probleme-ale-teatrului-mic/ ”



Cele de mai sus mi-au dat un sentiment greu de descris. Cum e posibil ca, ani de zile, să se întâmple toate acestea? De ce e acceptată situația în care creatori și interpreți să fie puși la zid pentru că spun ce cred despre cât de prost merg lucrurile în propria instituție? Situația nu stă sub semnul unui management performant. Un manager care nu reușește să instaleze climatul favorabil finalizării unui spectacol creat în regia unei artiste cu palmares remarcabil se descalifică singur. În cazul Teatrului Mic însă complicația vine din existența, în același plan, a două chestiuni: afacerea imobiliară și repudierea artiștilor care spun ce cred (firește, nu Ocupatul, care a dezertat). Imobiliarul și Teatrul. Clădirea și Arta teatrului. Teatrul Mic este în subordinea Primăriei generale a Capitalei. Care, prin primarul său general, a denunțat nu o dată, malversațiunile mafiei imobiliare. Avertizez că folosirea în scop politic a celor de mai sus, în contextul alegerilor, este abuzivă, inadvertentă. Teatrul, clădirile și oamenii săi, sunt o lume a bucuriei comunitare. Cele de mai sus arată, însă, și suferința ascunsă a acestei lumi. Artiștii nu merită asta.

Marian Popescu

Standard
Generale

Trecutul atins (2)

Îmi propun să realizez un serial cu acest titlu, Trecutul atins, prin care, cât nu mă voi plictisi sau obosi, voi face incursiuni în propriul meu trecut teatral. Deschizând acum mai multe pachete arhivate am deja sentimente amestecate. Ca atunci când surpriza plăcută, reamintirea, ieșirea din uitare, stupoarea defilează în zeci de ani de implicare a mea, de construcție a lumii teatrale românești. Nu mă iluzionez că ce va urma ar putea interesa. Încerc să „vorbesc” cu mine, cel de atunci, pentru a(-mi) răspunde la întrebarea simplă: a avut sens? Ce „urme” am lăsat în acea lumea a teatrului românesc, înainte, dar și după 1989.

Anul 1989. Eram un…pariu câștigat în critică, după cum scrie criticul literar Radu G. Țeposu în Amfiteatru. 

1989 

Ideea realizării unui Dicționar al teatrului românesc datează din 1982! Regăsesc această însemnare a mea de mai jos. O reproduc identic. Acum 41 de ani! Nici azi nu avem așa ceva sau un Institut de Arte ale Spectacolului.

„21.09.1982

Prima discuție despre dicționar cu V. Silvestru și L. Patlanjoglu. Stabilim un colectiv de 7 coordonatori. V.S.- dificultatea în legătură cu accesul. cuv. „teatru”. Intră și teatrul de estradă, operă, operetă? Convenim să intre numai t. de păpuși. resp. cord. vor fi pe sectoare: dramaturgie și critică, teorie, istorie a dramei (eu), regizori-actori-scenografi (L.P.), instituțional, revistă, festivaluri (V.S.) Altă dificultate în legătură cu cei plecați în străinătate. Voi face fișa-tip ce va fi trimisă „subiectelor”. Următoarea întîlnire cu tot col. de cord. – în oct..”

Discuția avea să fie reluată cândva în cursul anului 1990, continuată câțiva ani până când proiectul a eșuat. Am participat la multe astfel de întâlniri, dar lipsa experienței a apărut clar.

La vremea aceea, predasem deja prima carte la editura Cartea Românească, Chei pentru labirint. Eseu despre teatrul lui D.R.Popescu și Marin Sorescu, care a fost tăiată din planul editorial mai mulți ani. Negocierile cu cenzura au fost, la un moment dat, aspre. Debutul în presa literară „mainstream” îl făcusem deja în 1975 când, student fiind, o asistentă de la facultate ne-a cerut mie și lui Dan C. un text, din lucrarea de licență, eventual, ca să fie publicat în …România literară! Nu știam atunci cine era Valentin Silvestru. În 1981, însă, el m-a invitat să scriu la principală revistă literară de la noi, la pagina de teatru. Mă cunoscuse la „Zilele Caragiale” de la Craiova, dar știa deja că publicasem câte ceva în alte reviste din provincie. Pe celebrul critic teatral și animator al vieții teatrale, schimbările de după 1990 l-au pus în situația de a nu se putea acomoda  iar confruntarea cu el, când am dorit schimbarea structurii UNITER, s-a produs în 1993. Am reușit să produc această schimbare în urma votului Consiliului UNITER. Gestul făcut de critic atunci mi-a rămas: de furie, a dat cu căciula de podea. Gurile rele au au scos imediat „istoria”: Marian Popescu vrea să-i ia locul lui Silvestru. Cum s-a văzut, nu i l-am luat. Pentru că nu asta am vrut. Gurile rele voiau un nou „tătuc” după 1990 când spuneau, ani de zile, că UNITER e noul ATM. După 1993, n-au mai zis…o vreme. Începusem deja „schimbarea” modului de a exista prin proiecte și programe care să pună în acord, mai ales pe cei mai tineri, cu moduri teatrale diferite de modelul unic ante ’89. Istoria unui amplu program de schimburi teatrale România-UK, Seeding a Network de care m-am ocupat în primii ani după 1989, merită…un alt episod al Trecutului atins.)

(Trecutul atins. 2. Ideea unui dicționar de teatru)

Standard