Cele de mai jos sunt expresia ultragiată, profund dureroasă, a modului cum un teatru din București, Teatrul Mic, a căzut pradă unor interese. Deloc artistice.
Cele de mai jos descriu o situație – pe care, poate, o veți recunoaște – aflată, de ani de zile, în curs de desfășurare. Interese imobiliare au cancerizat corpul artistic al Teatrului Mic și au făcut ca, în prezent, Teatrul Mic să nu mai fie ce era odată: o emblemă culturală, artistică a Bucureștiului, a țării. Poate nu e chiar un mister de ce Primăria generală, la curent cu toate neregulile ce i-au fost semnalate, nu a permis redeschiderea sălii mari a teatrului, dar acceptat acest soi de management unde sunt încălcate principii de bază.
Cele de mai jos sunt scrise cu acea dureroasă detașare de aceea care se identifică artistic cu Teatrul ei la care lucrează de trei decenii: regizoarea Nona Ciobanu. Cel mai recent spectacol al ei, „Victimele datoriei” de Eugène Ionesco, nu a mai putut fi terminat: protagonistul (și soția lui) a decis, după ce a făcut ce un actor foarte bun n-are moralmente dreptul să o facă (să nu vină pregătit pentru că… are de lucru în film și la televiziuni), să iasă din distribuție. Totul pe fondul unei… acceptări a conducerii teatrului care o pune la zid pe regizoare și pune presiune pe cei câțiva actori și actrițe care își respectă convingerile etice.
Cele de mai jos cuprind situații care, documentate, au apărut și în spațiul public. La rece, faptele sunt: manipularea expertizei tehnice, închiderea sălii mari acum șapte ani chiar dacă manipularea a fost revelată iar teatrul, legal, poate redeschide sala mare, presiunea continuă, cu sancțiuni, interogări, război de uzură sau de gherilă cu angajații care o susțin pe regizoare.
Cele de mai jos afectează cariera remarcabilă a Nonei Ciobanu, imaginea Teatrului Mic și statutul artistului.
„ MIC cel mic
Nona Ciobanu
21 mai 2024
Prolog
Timpul în care trăim nu trebuie să ne facă să uităm că ”Lumea-ntreagă e o scenă/ Și toți oamenii sunt actori”. Scena lumii de-acum e una a războiului. Iar teatrul reflectă această lume și o conține la rândul său. Lumea și-a pierdut umanitatea. Empatia. Valorile.
Scena 1. Sala pierdută. Intră în scenă Managerul
Teatrului nostru i s-a furat Casa. Atunci când abia se terminaseră lucrările de restaurare a teatrului, care au costat vreo 600 000 de euro. O sală de 271 locuri a fost închisă degeaba, acum șapte ani. Un calcul a fost manipulat matematic, într-o expertiză tehnică. Cerută de un proaspăt numit manager la vremea aceea. Nu s-au luat în considerare doi stâlpi de susținere în corpul de clădire unde este sala de spectacol. Și atunci a primit în dar o bulină roșie. Adică risc seismic 1. Consolidarea teatrului, aprobată de primărie, ar fi costat aproape 17 milioane de euro. În 2018. Cu această sumă se putea construi aproximativ un teatru și jumătate, de aceleași dimensiuni. Această sumă a fost contestată în fața instanței. De proprietarii care au apartamente deasupra sălii închise. Și care au fost dați la o parte abuziv, de teatru, atunci când s-a făcut expertiza. Instanța a hotărât că lucrurile nu stau așa. Printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, în 2022. Instanța a cerut o nouă expertiză, care a demonstrat cum e cu manipularea de calcule, stâlpi și sume uriașe. Hotărârea de consolidare cu mulți bani a fost anulată. Sala s-ar fi putut redeschide, pentru că scăpase de bulina roșie, și avea risc seismic doi (Rs2). Toate teatrele cu risc seismic 2, din București, funcționează. A noastră a rămas închisă. Avem, în schimb, o sală de 71 de locuri. Amenajată pe scena teatrului de către managerul care a închis-o pe cea pentru 271 de spectatori. Câțiva artiști n-au putut accepta asta. Dintre cei care sunt în acest teatru de mai bine de treizeci de ani. Au scris, întrebat, protestat. La primărie și televiziune.
Scena 2. Iese din scenă Managerul. Intră în scenă Interimarul și Adjuncta
Managerul care a închis sala a demisionat. A lăsat în urma lui un interimar. I-a lăsat și adjuncta care, după cum s-a scris în presă, l-a ”introdus” în teatru pe concubinul cel harnic. Căruia i-a dat multe contracte de reparații și mentenanță, de sute de mii de lei, vreme de câțiva ani. L-a asistat să cumpere clădirea unde erau atelierele de tâmplărie, pentru care teatrul plătea o sumă infimă. Ca apoi, într-un ciclu firesc, să o închirieze teatrului, cu 3000 de euro pe lună. Concubinul a reziliat contractul, în mod cu totul întâmplător, atunci când a venit poliția și a deschis teatrului un proces penal. Pentru delapidare, abuz în serviciu, fals intelectual și fals în declarații.
Interimarul continuă lucrătura maestrului artizan care a închis sala noastră, dar a închiriat o clădire de la un fost primar de sector. Până în 2021, se plăteau 12 000 euro pentru o clădire cu o sală de 62 de locuri, una de repetiții și birouri. Contabila teatrului cere pentru anul acesta mai mulți bani de la primărie. Primul lucru menționat de ea este mărirea plății pentru sala închiriată, care a scăzut la 10 000 euro, din 2021. E prea puțin pentru cât ne oferă acest spațiu generos, spune ea. E flancată de interimarul care își mușcă buzele. Într-o ședință de buget, transmisă în direct de la primărie. Mai cere bani pentru consumabile și curățenie, care au fost aduse de acasă anul trecut. Cam astea ar fi nevoile prioritare ale teatrului.
Scena 3. Vocea Victimei datoriei
Eu sunt una dintre cei care au vorbit și scris despre neregulile din teatru de mai bine de un an, la primărie. Ca artist angajat și lider de sindicat. Și am mai vorbit și despre greșelile de management făcute de interimar și de adjunctă în ultimul an și jumătate. Au fost încurajate, de către conducerea teatrului, discreditări, agresiuni și hărțuiri morale împotriva noastră, a celor care am semnalat încălcări ale regulamentelor teatrului și nerespectarea drepturilor angajaților.
Mi se obstrucționează dreptul la muncă. Ca artist, regizor în acest teatru. Invitată să fac parte din această trupă, acum treizeci de ani, pe vremea când eram încă studentă. De profesorul meu, un excepțional regizor și director al teatrului, la vremea aceea. De atunci am lucrat cu mari actori ai acestui teatru. Dar și cu cei tineri. Texte clasice și contemporane. Am lucrat în Europa și America. La teatre prestigioase. Opere în concert. Spectacole site specific și instalații video. Nu am căutat niciodată drumuri confortabile. Am propus uneori expresii estetice cu un anume cod de interpretare actoricească. Care presupunea cercetare și curaj. Rigoare. Pe scenă actorul trebuie să-și aducă, bine antrenate, vocea și trupul său. Căutarea se întâmplă împreună cu regizorul. Singura condiție este ca actorul să fie prezent la proces. Cu mintea, sufletul și trupul. Să se dedice spectacolului pe care îl crează. Să nu alerge la alte proiecte, în același timp. Să nu aibă telefonul lipit de palmă în timp ce dă replica partenerului.
Scena 4. Intră în scenă Ocupatul (cu soția). Despre deontologie în Actorie sau Cum omori un spectacol
La acest moment, nu sunt lăsată să termin spectacolul pe care îl pun în scenă. Spectacol ale cărui repetiții le-am făcut în timp ce încercam să convingem primăria să ne deschidă sala. Spectacol care are decorul și a doua probă de costume gata. Un coleg, actor, a avut prea multă treabă în afara teatrului și nu a avut timp să învețe textul. Să fie atent, concentrat și dedicat spectacolului. S-a dus la interimar, cu o săptămână înainte de prima reprezentație, și a spus că nu mai poate continua. Pentru că ”nu este compatibil cu acest proiect”. Nu a spus cât de ocupat a fost în perioada repetițiilor. Și ocupant al unui loc, unde a refuzat să facă un spectacol nou, timp de patru ani. Nu a spus că nu știe reguli elementare ce privesc deontologia profesională. El, Ocupatul, a jucat până acum în șase spectacole în regia mea. Și a luat singurul premiu în teatru, tot cu un spectacol a cărui regie o semnez. În două teatre din București, au fost doi artiști care au creat astfel de situații, în ultimii ani. Li s-au desfăcut contractele de muncă sau au demisionat. Am vorbit cu interimarul și cu adjuncta. Împreună cu restul echipei artistice, rămase în proiect. Am scris. Am spus că se creează un precedent periculos în teatru, prin acceptarea acestei situații. Am explicat că sunt cheltuiți bani publici și nu avem voie să ne batem joc de asta. Că este un efort uman și artistic uriaș al celor care au stat la repetiții și nu au avut reality-show-uri, emisiuni la televiziune, filme, turnee și spectacole în afara teatrului. Ocupatul a avut parte de toate. Venea la repetiții foarte obosit și preocupat de programul său încărcat.
Scena 5. În scenă Interimarul, Adjuncta, Ocupatul(+soția), Actorul pedepsit. Sau despre managementul distructiv și imoral
Salariul de artist angajat pe termen nedeterminat nu e mic. Sunt mulți oameni care trăiesc precar. Sunt bătrâni și copii care au nevoie de medicamente. De școală. Interimarul spune că nu îi poate obliga pe artiști să lucreze. Ba chiar îi cheamă pe toți artiștii din teatru la o ”ședință cu prezență obligatorie”, pentru a hotărî ce face cu spectacolul. Adjuncta citează din fișa postului: ”Actorul trebuie să îndeplinească cerințele regizorului, dar fără a i se reprima personalitatea artistică și spiritul creator.” Vrea să audă vocea corului care cântă melodia mult visată: ”Nu se mai poate cu doamna!” Unele voci cântă astfel. Dar nu ale tuturor actorilor. Adjuncta propune o vizionare, în costume și decor. Cu actorii care au ieșit din spectacol. ”Așa putem să justificăm banii cheltuiți și să terminăm odată cu acest spectacol”, spune interimarul. Ocupatul și soția lui sunt de acord, după ce au demonizat-o cu smerenie pe regizoare. Condiția lor a fost ca regizoarea să nu vină la vizionare. Și așa a fost. După două luni de la oprirea repetițiilor, interimarul a chemat consiliul artistic la vizionare. Actorii, care NU mai erau în distribuție de două luni, au așteptat cuminți, să performeze, îmbrăcați în costumele personajelor părăsite. Ceilalți actori, care au rămas în distribuție, au întrebat unde sunt regizorul și scenograful. De ce nu au fost anunțați despre vizionare, la fel ca ei, prin mesaj scris. ”Cum să vedeți unde am ajuns cu repetițiile când au trecut două luni de când nu am repetat? De ce nu ați vrut să faceți o vizionare atunci când ați acceptat oprirea spectacolului?” Din respect pentru profesia pe care o fac, cei doi actori nu au putut urca pe scenă, în fața consiliului artistic, fără repetiții, după două luni de pauză.
Unul dintre ei a fost chemat la comisia de disciplină. Urmare a solicitării interimarului, care argumentează comisiei, ”actorul, deși prezent, a refuzat să joace în spectacolul din a cărei distribuție face parte.” Actorul care a venit la repetiții, și a muncit cu toată ființa la acest spectacol vreme de mai multe luni, va trebui să plătească. Pentru că este profesionist.
Scena 6. În scenă Interimarul, Victima datoriei, Adjuncta. Sau Managementul “execuției”
Interimarul a decis să fiu prima chemată la comisia de disciplină. Comisia a cerut să mi se ia 5% din salariu, timp de o lună. Interimarul a zis, ba nu. 10%. Ocupatul a primit la fel, doar că pe trei luni. La evaluare am primit calificativul satisfăcător și multe note de 2 și 3 (notarea se face până la 5). De exemplu, nota 2 la disciplină, nota 2 la integritate și etică profesională. Comic este că adjuncta este coordonatorul de integritate al teatrului. Întotdeauna am avut notarea maximă, în aproape treizeci de ani, de când sunt angajată în această instituție.
Am scris multe hârtii interimarului, cu număr de înregistrare, în lunile astea. Am propus o altă distribuție. E limpede că trebuie să fiu pedepsită. Arsă pe rug, dacă se poate. Am vrut să se deschidă sala închisă abuziv. Am arătat și eu aceleași nereguli, ajunse în cercetare penală, sau semnalate de jurnaliști de investigații.
Adjuncta a prins, cu abilitate de mare vânătoreasă, câte un membru de sindicat, prin câte un birou. A întrebat cu bunăvoință: ”De ce mai stai în sindicat?” Unii s-au speriat și au renunțat. Sindicatul a devenit mai mic.
Interimarul a cântat și el, tot anul, refrenul din doina lupului, în fața ciobanului: ”au, au, au/ și-aoleu/ sindicatu`-n capu` meu/ nu mă lasă să dansez/ management să performez.” Doar că ăsta e rolul sindicatului. Să fie un apărător al drepturilor angajaților.
Scena 7. Victimele datoriei ies din scenă, dar, radioasă, reintră Adjuncta
Într-un an, trei persoane au plecat, strivite de conducerea acestui teatru. Ultima, e regizoare a unui spectacol ce abia avusese premiera în teatru, pentru care a muncit din greu. A scris pe grupul artiștilor, că ”nu e normal ca interimarul să fie portavocea intereselor adjunctei.” Că nu crede că ”o instituție publică de cultură trebuie să servească intereselor unei singure persoane, așa cum se întâmplă acum”. Că nu există conducere competentă a acestui teatru. Că a fost supusă hărțuirii morale și abuzurilor. A argumentat just. Și-a dat demisia. Așa cum a făcut și un actor foarte bun. Care a plecat cu o zi înainte de a începe repetițiile, ca regizor, la un nou spectacol. Motivând că ”actuala climă din teatru e departe de a fi temperat continentală.” Că el se simte, în acest teatru, ”ca o fantomă”. Prima persoană care și-a dat demisia din teatru, în urma retragerii atribuțiilor pe care le avea, a fost cea care conducea departamentul artistic. După ce a semnat o petiție la primărie, despre neregulile din teatru, împreună cu alți colegi din sindicat, interimarul și adjuncta au tras cortina de fier, între ea și teatru. Harnica adjunctă a preluat imediat atribuțiile ei. Sfătuiește cu subtilitate artiștii locului și pe cei invitați, e omniprezentă la toate treburile artistice ale teatrului. Asta pentru că, în pandemie, a reușit să preia în subordine departamentul artistic. Deși nu are nicio pregătire sau educație în acest domeniu. Din cauza ei au mai plecat, pe vremea demisionatului manager, doi profesioniști. De la relații publice și consiliere artistică. Cel de la relații publice, un om deschis, inovativ. A creat un puternic proiect de imagine pentru un alt teatru din București, după ce a demisionat. Celălalt, teatrolog și profesor, un om foarte competent, s-a dedicat doar studenților, după plecarea sa din teatru. Niciun potențial rival în calea adjunctei. Asta e regula, de ani buni.
Epilog. Sau un coșmar povestit
Tot ce s-a întâmplat în aceste luni, în teatru, m-a îmbolnăvit. Am ajuns la medici. M-am ridicat.
E hărțuire morală ceea ce se întâmplă. Minciună. Anulare a ființei. Sunt instrumente folosite impecabil de sistemele opresive care îi anihilează pe toți cei care gândesc diferit față de ei.
Avem un interimar și o adjunctă. Lăsați și sfătuiți de un fost manager. Cel care a stricat CASA unui teatru. Cel care i-a furat șapte ani degeaba. Nu știm dacă sala se va mai deschide și când se va întâmpla asta. Corpul de control de la primărie a stat câteva luni în teatru. Interimarul a fost foarte supărat și s-a plâns tuturor că a venit din pricina sindicatului. Adjuncta spune că totul a ieșit foarte bine. Pare prietena tuturor celor de la primărie. De la cultură, consolidări, și așa mai departe. Anul ăsta se dau din nou bani pentru o nouă expertiză. A patra, în ultimii treisprezece ani. Două spun că sala ar fi trebuit să rămână deschisă. Teatrul a trimis deja o scrisoare proprietarilor apartamentelor de deasupra sălii de spectacol. Li se solicită acordul pentru noua expertiză. Oamenii sunt nedumeriți. Ce calitate are teatrul asupra proprietății lor? De ce nu a trimis primăria această ”notificare”? Au un déjà-vu al anilor 2016- 2017. Al hărțuirii la care au fost supuși de conducerea teatrului de atunci.
Avem temeri justificate că bulina roșie, din 2017, trebuie păstrată. Cea prin care au fost eludați doi stâlpi de susținere ai clădirii. Avem, însă, doi stâlpi de susținere ai instituției, interimarul și adjuncta.
E firesc ca astfel să funcționeze o instituție de stat subordonată primăriei? Cu a doua cea mai mare trupă a teatrelor din București, al doilea cel mai mic buget în 2024 și cele mai mici săli din oraș?
Sunt o ”victimă a datoriei”. O datorie de onoare. Prin care îmi apăr casa artistică în care am crescut.
Nona Ciobanu, regizor
PS Probabil că, în urma acestui articol, voi fi chemată din nou la comisia de disciplină a teatrului. Și la cea de etică și integritate. Vă țin la curent.
”S-a terminat cu drama și cu tragedia: tragicul devine comic, comicul tragic, iar viața devine veselă… viața devine veselă…” (Victimele datoriei – Eugène Ionesco)
Nona Ciobanu: “nona-ciobanu-ar-trebui-sa-nu-permitem-nicio-clipa-ca-normalitatea-onestitatea-transparenta-sa-devina-cuvinte-lipsite-de-sens/”, http://marianpopescu.arts.ro/ 2016
www.nonaciobanu.com
Ovidiu Vanghele, Centrul de Investigații Media – Tunurile mari de la Teatrul Mic – 2021 https://www.investigatiimedia.ro/investigatii/praduiala-de-la-teatru
Revista Podul – Marile hoții de la Teatrul Mic – 2021 https://podul.ro/articol/16273/marile-hoii-de-la-teatrul-mic-petrecute-in-mandatul-de-manager-al-lui-gelu-colceag-susintor-i-apropiat-al-gabrielei-firea
Cristina Modreanu, Revista Scena – O zi de audieri pentru bugetul culturii. Serial în 17 episoade – 2021 https://revistascena.ro/editorial/o-zi-de-audieri-pentru-bugetul-culturii-serial-in-17-episoade/
Gabi Simon, Q Magazine – Marile probleme ale Teatrului Mic – 2023 https://www.qmagazine.ro/marile-probleme-ale-teatrului-mic/ ”
Cele de mai sus mi-au dat un sentiment greu de descris. Cum e posibil ca, ani de zile, să se întâmple toate acestea? De ce e acceptată situația în care creatori și interpreți să fie puși la zid pentru că spun ce cred despre cât de prost merg lucrurile în propria instituție? Situația nu stă sub semnul unui management performant. Un manager care nu reușește să instaleze climatul favorabil finalizării unui spectacol creat în regia unei artiste cu palmares remarcabil se descalifică singur. În cazul Teatrului Mic însă complicația vine din existența, în același plan, a două chestiuni: afacerea imobiliară și repudierea artiștilor care spun ce cred (firește, nu Ocupatul, care a dezertat). Imobiliarul și Teatrul. Clădirea și Arta teatrului. Teatrul Mic este în subordinea Primăriei generale a Capitalei. Care, prin primarul său general, a denunțat nu o dată, malversațiunile mafiei imobiliare. Avertizez că folosirea în scop politic a celor de mai sus, în contextul alegerilor, este abuzivă, inadvertentă. Teatrul, clădirile și oamenii săi, sunt o lume a bucuriei comunitare. Cele de mai sus arată, însă, și suferința ascunsă a acestei lumi. Artiștii nu merită asta.
Marian Popescu