Artele în Societate, Generale, Invitații mei, Legislație

Cristina Modreanu: „Imaginea răului : absența unui cadru legislativ care să încurajeze accesul oamenilor competenți în instituțiile culturale românești.”

Oamenii care dau viață Culturii: Cristina Modreanu

 

portret Cristina Cluj alb-negruAveți o experiență și competențe recunoscute în domeniul Cultură. Cum vedeți profilul unui manager de proiect sau de program cultural pentru a reuși?

Aș putea să vă răspund la modul ideal, ceea ce probabil ar trebui să fac în caz că interviul e citit de tineri aspiranți la această ocupație. Pentru ei, aș spune că orice manager de proiect/program cultural trebuie să cunoască foarte bine domeniul cultural, să fi făcut parte anterior din echipe de proiect deci să cunoască din interior dinamica desfășurării unui asemenea proiect înainte de a se încumeta să-l coordoneze și, nu în ultimul rând, să cunoască legislația din domeniu. Managerul este, de fapt, vectorul care dă direcția de acțiune a unei echipe, prin urmare trebuie să cunoască foarte bine echipa – cu bune și rele – să știe clar care este finalitatea proiectului (în termenii finanțatorilor – livrabilele proiectului) și să fie bine echipat ca să navigheze în apele tulburi ale realității pentru ca, indiferent de ce obstacole apar pe parcurs, să ajungă la ținta dorită. Toate acestea cer calități de leadership, instinct psihologic, flexibilitate, diplomație, capacitatea de a-i convinge pe alții că ideea/proiectul tău merită susținere (mai ales că managerul adesea se suprapune peste fundraiser), și presupun un mare consum de energie. Am fost tentată inițial să dau un răspuns conform nu cu modelul ideal, la care ar trebui să aspirăm cu toții, ci cu modelul local, tipic românesc, în care iluzia meritocrației se topește odată cu trecerea anilor și constați că, de fapt, nu aceste calități enumerate de mine mai sus sunt cele mai importante, ci relațiile personale, susținerea politică (pentru care trebuie să faci apoi diverse servicii) și o capacitate crescută de a face compromisuri de tot felul. Nu aș vrea să sperii pe nimeni spunând asta, dar nici nu vreau să creez impresia falsă că dacă îți faci treaba bine, crezi într-un proiect și ești cel mai bine pregătit pentru a-l transpune în realitate vei avea cu siguranță succes. Pentru că din experiența mea de aproape 15 ani în managementul cultural nu este acesta adevărul. Cel puțin nu la noi. Cel puțin nu încă.

Formularea “Statutul Artistului” vi se pare că stabilește un tip de identitate culturală? De ce e nevoie de legiferarea ei?

Dezbaterile din câmpul cultural de la noi au avansat deja înspre o nouă formulare, și anume Statutul artistului și lucrătorului cultural, tocmai pentru că nu toți cei care ar fi subiectul acestui act legislativ sunt artiști, începând chiar cu managerul cultural despre care am vorbit mai sus. (sigur, o cutumă locală este să însărcinezi un artist cu managementul proiectelor culturale, ceea ce generează rezultate mixte, când nu de-a dreptul dezastruoase; managementul cultural este o ocupație separată pentru care e nevoie de cunoștințe specifice). Este nevoie de legiferarea acestei identități pentru că ea are un profil destul de clar, de specific și care nu este inclus ca atare în legislația actuală. S-a dovedit, mai ales odată cu instalarea pandemiei, că lipsa unui statut clar pentru artiștii și lucrătorii culturali care funcționează în mediul privat înseamnă abandonarea lor completă de către un stat căruia ei îi plătesc taxele, ca orice alt cetățean. Lipsa protecției pentru o categorie întreagă de cetățeni înseamnă că statul nu și-a făcut lecțiile, ignorând transformările din câmpul cultural care au intervenit de mai bine de un deceniu și continuă constant. Problema e că fără o mobilizare a artiștilor și lucrătorilor culturali – încă una! – e greu de presupus că reprezentanții noștri în forurile de decizie vor demara legislația necesară pentru acest sector cultural. Numeric, acesta nu contează din punct de vedere electoral.

Ce credeți că frânează o legiferare mai bună, în acord cu schimbările de paradigmă în producția de spectacole de la noi?

Aș menționa întâi de toate ignoranța și indiferența oamenilor care iau decizii pentru acest domeniu, a celor care ar avea responsabilitatea pentru a elabora un set legislativ conform cu realitățile curente. Cultura are în acest moment o legislație depășită, care nu include realitățile curente, ignoră schimbările apărute în sectorul cultural privat și nu este armonizată cu legislația din alte domenii cu care cultura se intersectează firesc. Într-o consultare recentă pe care am moderat-o în etapa de documentare pentru noua Strategie sectorială pentru cultură 2023-2030 pregătită de INCFC, participanții au acuzat cu subiect și predicat autoritățile de necunoașterea domeniului pe care îl guvernează și a misiunii lor în raport cu acest domeniu. Spus mai direct, responsabilii din guvern și din administrația locală care ar trebui să se ocupe de cultură NU CUNOSC ACEST DOMENIU! Rareori am avut în istoria post-decembristă miniștrii ai culturii care cunoșteau cu adevărat câmpul cultural și atunci când i-am avut fie au ținut intenționat reforma pe loc (Ion Caramitru), fie au fost schimbați fiindcă își doreau reforma și acționau în acest sens (Mona Muscă, Vlad Alexandrescu). E destul de tragic acest exercițiu al privirii înapoi la care mă obligă întrebarea dvs!

Domeniul industriilor creative vi se pare că e încurajat să se dezvolte la noi?

Da, mi se pare că în ultimii ani s-a înțeles și la noi că industriile creative pot fi prospere economic și s-au creat unele facilități pentru această zonă, care a devenit foarte ”la modă”. Problema care se ivește acum este că există o înțelegere greșită asupra a ceea ce sunt exact industriile creative. Asta înseamnă că se generează o presiune asupra întregului sector cultural privat/independent de a se înscrie într-o logică a profitului, ceea ce este complet greșit și chiar periculos. Există o cultură non-profit și în mediul privat/independent, ba paradoxal ea este mai activă decât cultura publică, cea care prin definiție ar trebui să fie non-profit, fiind susținută din banul public. Dar la noi sunt încă multe lucruri cu susul în jos – scuzați expresia, dar nu am alta mai bună – iar acesta e unul dintre ele: instituțiile publice de cultură se chinuie nu să educe și să crească nivelul cultural al oamenilor, ci să vândă bilete, să raporteze încasări, pretinzând că acesta e criteriul de evaluare. Nu este singurul, e doar cel mai ușor de bifat. Iar în acest timp avem în aceeași piață culturală disfuncțională instituții culturale private care dezvoltă programe educaționale și cresc responsabil, cu mari eforturi, un viitor public consumator de cultură. Raportul de forțe este însă nimicitor pentru cele din urmă.arpas

Puteți lămuri ce este un artist/companie independent(ă)?

Am încercat să fac asta recent într-un articol fals intitulat Ghid (https://revistascena.ro/editorial/ce-sunt-independentii-si-cu-ce-se-mananca-ei-mic-ghid-pentru-directorii-institutiilor-publice-de-cultura/) pe care l-am adresat directorilor de instituții publice fiindcă se declanșase în București o adevărată campanie de ”declarații de dragoste” față de ”independenți” de către oameni care nu știau ce sunt exact acești ”independenți”, dar vroiau să fie bine punctați de noua administrație locală. Nu vreau să reiau aici descrierea independenților, vreau doar să adaug că mi se pare că am ajuns într-un moment în care e nevoie ca sectorul privat/independent să devină mai vocal în a-și cere drepturile, după ani și ani în care a demonstrat că face o muncă esențială de educație culturală. Dacă nu primești recunoașterea pe care o meriți trebuie să o ceri în mod explicit fiindcă problema nu e la tine.

Finanțarea producției culturale ar trebui să fie atributul exclusiv al Statului (prin Guvern)?

În nici un caz! Statul nu își poate permite să finanțeze integral și exclusiv cultura nici în țări mai bogate ca a noastră. Ce poate să facă însă un stat responsabil – nu ca al nostru – este să creeze cadrul legislativ necesar pentru favorizarea finanțării culturii non-profit de către marii producători de profit. Este de multă vreme nevoie la noi de un pachet legislativ care să producă reformarea domeniului cultural printr-o infuzie de competiție în primul rând, pe baze legale, transparente și meritorii. Dar și o infuzie de finanțare care ar însemna o încurajare a consumului cultural, deci o bună investiție în calitatea vieții cetățenilor. Același pachet legislativ ar trebui să includă și măsuri de repartizare mai echitabilă, pe merit, a fondurilor publice pentru cultură, care să meargă și spre sectorul privat, nu doar înspre instituțiile publice bugetofage și producătoare de conținut cultural mediocru în cel mai bun caz.

Finanțarea (precară) a producției culturale vi se pare că este problema majoră a Culturii în România?

Este o problemă, dar care afectează în special mediul cultural privat. De fapt, s-a constatat și la audierile de la începutul acestui an de la Primăria Capitalei că instituțiile culturale publice din București primesc destul de multe fonduri, problema e cum le folosesc și câtă risipă se face. Responsabilizarea managerilor printr-o Lege a managementului instituțiilor publice de cultură modificată este esențială în acest sens. Așadar, reformarea și armonizarea legislativă pentru domeniul culturii, aducerea în contemporaneitate a modului de funcționare a instituțiilor culturale publice și private mi se pare problema majoră, care ar putea rezolva și finanțarea precară și alte disfuncții majore de funcționare și inechități în mediul cultural.

Ce ați reușit până acum/ce nu ați reușit în cariera dumneavoastră?

scena_nr53_cop_v4.inddDe când mă știu, am fost pasionată de citit și de scris mai mult decât de orice. Deci aș spune că am reușit să declin în mai multe feluri această pasiune, ca jurnalist, critic de teatru, convertit în director de festivaluri de teatru, manager cultural, redactor-șef al unei reviste de artele spectacolului și mai nou în cercetător al acestui domeniu de care m-am ocupat încă din facultate, mai exact din 1994. Am reușit, deci, să dau o coerență preocupărilor mele în raport cu teatrul, iar acum încerc să dau mai departe (prin Scena.ro, prin cărțile mele, prin Dicționarul Multimedia al Teatrului Românesc) și altora ceea ce am acumulat pînă acum funcționând în primele linii ale acestui domeniu.

Ce nu am reușit? Mi-am dorit la un moment dat să conduc un teatru public: știam că sunt pregătită pentru asta din toate punctele de vedere, aveam un plan foarte clar de reanimare a acestui teatru care era într-un fel de comă – e vorba despre Teatrul Mic – și cred în mod obiectiv, fiindcă sunt o persoană realistă, că aș fi reușit să-l relansez și să-l transform într-o prezență pe scena europeană, în ciuda dificultăților administrative și a blocajelor instituționale inerente. Nu am reușit nici măcar să candidez la concursul pentru acest post, nu pentru că nu aș fi avut competențele necesare, ci pentru că legislația este disfuncțională, iar asta permite organizarea de concursuri cu dedicație. 5 ani mai târziu Teatrul Mic tot are perfuziile în venă. Multiplicați cu 100 exemplul meu și veți avea imaginea răului pe care îl produce absența unui cadru legislativ care să încurajeze accesul oamenilor competenți în instituțiile culturale românești.

 

Cristina Modreanu este curatoare, critic de teatru și expert în artele spectacolului, autoare a șase cărți despre teatru în limba română și a numeroase articole despre teatrul românesc publicate în țară și în străinătate. Prima ei carte în engleză, A History of Romanian Theatre from Communism to Capitalism. Children of a Restless Time, a apărut în 2020 la editura Routledge.

Cristina Modreanu are un doctorat în teatru de la UNATC București, a fost  Visiting Scholar la NYU Tisch School of the Arts, Performance Studies Department, New York 2011-2012 și este Fulbright Alumna. Ea este redactor-șef al revistei de artele spectacolului Scena.ro și cercetător asociat la Centrul Janovics de excelență în studii de film și arte performative, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca.

www.cristinamodreanu.com

https://teatrufilm.ubbcluj.ro/cercetare/centre-de-cercetare/janovics-center-for-screen-and-performing-arts-studies/

Standard
Actorul, Artele Interpretării

Actorul și memoria, afectivă și nu numai

Actorul are acum 82 de ani.

Am primit un mesaj în care sunt întrebat dacă mă interesează o carte, un jurnal, de fapt, al Actorului care urmează să aibă premiera în curând. Sigur că mă interesează. M-a interesat întotdeauna ce scriu actorii, mai puțin falsele jurnale, memorii.

După ce am răspuns, am căutat câteva info despre Actor. Scrisesem despre el încă de dinainte de 1989. Mai am în minte, încă, un rol al său de la jumătatea anilor’80, un spectacol pe care l-am văzut într-un fel de semiclandestinitate. Actorul era magistral. Dar nu numai acolo.

Actorul e din genul care nu este cultivat de mass media, nu ia …prim-planul cu orice preț, prețul celebrității. Că are talent e puțin spus, că e un profesionist fără cusur se vede cu ochiul liber, că are fibra unui om care a făcut din înzestrarea naturală, din cultură, din valorile în care crede modul său de existență, e un lucru despre care, în general, vorbim puțin.

Actorul este Mircea Andreescu și va avea în curând premiera cu Nunzio la ARCUB. Sper să îl pot revedea.

Standard
Artele în Societate, Cărțile mele, Generale

După 35 de ani. Prima carte

Au trecut 35 de ani de la apariția primei mele cărți. Despre, teatru. Chei pentru labirint. eseu despre teatrul lui D.R.Popescu și Marin Sorescu, Editura Cartea Românească, 1986. Redactorul cărții a fost poetul Florin Mugur, cel care mi-a ținut binișor „spatele” în lupta cu cenzura. Deranja mai ales un subcapitol despre „absurd”. Dar, în primii ani – căci trecuseră cinci ani de eliminare a cărții din planul editorial -, deranja și titlul.web-chei-pentru-labirint

La vremea aceea eram „tânărul critic”, în ascensiune, publicând mai ales în revistele Uniunii Scriitorilor, mai puțin în Teatrul, Contemporanul, Luceafărul sau Flacăra. Debutasem în presa literară, grație unei asistente de la facultate, Antoaneta Tănăsescu, cu un mic fragment din lucrarea de licență dedicată Tragicului la Sorescu și D.R.Popescu. Debutasem atunci, în 1975, în România literară, „farul” cultural de la noi, grație și apariției săptămânale căci altfel, foarte bune reviste, dar lunare, existau în orașele importante (Cluj, Iași, Târgu Mureș, Sibiu, Craiova). Aveam să-l cunosc mai târziu pe șeful paginii de Arte, criticul teatral Valentin Silvestru, scos imediat și brutal din redacție, după 1989, de către Nicolae Manolescu care i-a făcut, astfel, loc unei protejate a sa. După cinci-șase ani de la debut, perioadă în care începusem să public și în alte reviste, mai ales lunare (Steaua, grație unei recomandări a lui Constantin Noica, AteneuOrizont, Ramuri), Valentin Silvestru mă invită să încep colaborarea cu România literară. Publica cronică teatrală atunci acolo, Radu Anton Roman care, după 1990, începe, spectaculos, o altă carieră, de specialist și autor în gastronomie și bucătărie tradițională românească. Deceniul acela nouă a fost o perioadă dură, complicată, „înghețată” cultural unde „jocurile cu mai multe strategii” erau tot mai puțin permise. Cenzura și aparatul ideologic funcționează deja cu discrepanțe, mici „delimitări”, departe de blocul monolitic de după „tezele din lulie” 1971. Nu știam prea multe despre astea atunci. Nu frecventam boema, cârciuma Uniunii scriitorilor. Problema mea și a multora era a (supra)viețuirii, la modul propriu, dar și intelectual-cultural. Cele două interdicții de semnătură pe care le-am avut au privit revistele controlate de Consiliul Culturii și Educației Socialiste, nu pe cele ale Uniunii Scriitorilor.

O „provocare” din acest an a universitarului clujean Liviu Malița, urmare a unui refuz al meu  (față de invitația unui dramaturg) făcut și motivat public de a realiza o antologie de dramaturgie românească în care să apară și autori afirmați înainte de 1989, m-a făcut să mă gândesc din nou la cartea mea de debut. După câteva decenii de citit, scris, vorbit, participat la, probabil, vreo două mii de spectacole de teatru, îmi e limpede acum: ca să vezi ce mai „rezistă” acum din teatrul autorilor de dinainte de 1989, mai indicată e lectura regizorală decât una critică. Dar și aceasta din urmă, făcută cu o bogată cultură, nu numai teatrală, are rostul ei. Un regizor, un animator teatral, un „producător” ar putea, însă, mai în acord cu publicurile de azi, să spună: „da, piesa asta e bună, ar putea interesa, îmi place, cred că pot să o pun în scenă” etc. Chiar dacă a fost scrisă după 1964. Dar eu fusesem format în cultura Textului, nu în cultura Imaginii. Abia după 1990, când am reușit să îmi încep drumul universitar, am creat, la  Sibiu, primul curs, „De la text la imagine scenică”, pe care îl folosesc și azi unii foști studenți, acum universitari.

De ce i-am ales pe cei doi dramaturgi? La vremea deciziei, finalul anilor ’70, cei doi îmi apăreau ca purtători ai unor mesaje, prin unele texte dramatice ale lor, care se acordau cu teza mea: labirintul și ieșirea din el. În lumea aceea care suporta, după mine, metafora labirintului. Trăiam în el, mai nimeni nu găsea „ieșirea”, decât prin adaptare, acceptare, colaboraționism, compromisrevoltă tăcută, disperare, fuga din țară sau sinucidere. Astăzi, ideea de labirint nu mai spune atât de mult. Cultura digitală și accesul la informație au construit o altă lume unde „salvarea”, „ieșirea” comportă un alt tip de tragism decât cel din regimul totalitar. Este tragismul libertății. Al faptului că „părții” (partidului) i se acordă statutul „întregului” în urma victoriei în alegeri. Dar poți alege între partide. Înainte de 1989 nu puteai decât să accepți (sau nu) că exista unul singur. Profesorii noștri din facultate, ne-au spus, mai ocolit sau mai direct, „intră în partid” căci altfel, profesional, nu vei face mare lucru. Asta nu însemna că, automat, fiind în partid, ți se deschideau larg porțile afirmării. Dar, la vremea formării mele și imediat după, spre deosebire de anii ’50, partidul recruta în mod special vârfurile. Mi s-a propus de câteva ori să intru în aparatul de partid, în vederea unor funcții în structuri de conducere. Am refuzat. Securitatea m-a contactat de două ori în vederea recrutării, ca pe mulți colegi de facultate mai remarcabili. Am refuzat „oferta”. Un prieten mi-a semnalat mai demult că apar în dosarul lui de Securitate. Așa am aflat că vreo câteva luni fusesem supravegheat discret. Mie îmi plac thriller-ele, romanele polițiste, dar…nu mi-am dat seama că eram supravegheat. (Erau buni!)

Portret de Marin Sorescu

Portret de Marin Sorescu

M-am simțit mai atras de personalitatea lui Marin Sorescu, trebuie să o spun. Am discutat, în vederea scrierii cărții mele de debut, de mai multe ori cu el. La un moment dat, mi-a făcut și un portret în creion. Remarcabil! Aveam întrebări, multe, care se transformau în discuții despre toată opera nu numai a lui. Observațiile lui erau ca desenul în peniță, fine, delimitând, dar lăsând loc și misterului. Cu D.R. Popescu „dialogul” era mai greu, mai complicat, mai ales pentru că scriitorul avea o funcție politică mare. La Uniunea Scriitorilor, când a ajuns președinte, ne-am întâlnit de câteva ori, într-o cameră alta decât biroul său, dându-mi de înțeles că existau microfoane! Nu știu dacă așa era sau era un joc. Sunt sigur că cei care știau mai bine cum conducea Uniunea – după 1989 a fost blamat pentru asta, ezitările lui și chiar o doză de lașitate au reieșit clar -, puteau crede că l-am „ales” pentru carte din considerente altele decât literar-estetice. Adică, să profit și eu de anvergura funcției sale politice. Era, la vremea aceea, și directorul revistei Contemporanul. I-ar fi stat în putere să mă angajeze redactor, ceea ce mi-ar fi ușurat mult existența (l-am întrebat o singură dată despre asta; n-am mai insistat apoi). Nu s-a întâmplat…chiar dacă urma să public o carte și despre el. Aveam să aflu că nu făcea „gesturi” din acestea. Oricum, eu mi-am văzut de lucru și am terminat, publicat cartea. Care a avut vreo două duzini de recenzii, multe foarte laudative, altele mai puțin. Dar debutasem la cea mai prestigioasă editură a lumii culturale de la noi de atunci. Văzut de sus, s-ar zice: „tipule, dar n-ai de ce să te plângi, nu era mai bine înainte…”etc.

Prima carte. Pornită din lucrarea de licență. În ciuda condițiilor în care am scris-o. Începusem naveta zilnică la Târgoviște unde fusesem repartizat prof de engleză. Ani de zile am avut aceeași soartă ca a multora dintre colegii și colegele de generație. Unii/unele au dus-o chiar mai rău. Și au încercat să nu se piardă pe drum. Pentru mulți ca și pentru mine, tragismul venea din a nu te pierde în lumea aceea unde mecanismele de supraveghere, de coerciție amestecau duritatea cu sofisticări și unde, totuși, prieteniile erau posibile.

Prima mea carte. O prezint astfel pe blog:

Scrisă imediat după absolvirea facultății și până în 1981. Când frigul se instala în case, când alimentele deveneau tot mai greu de găsit. Când s-a născut Andrei. Scriam la o (stră)veche mașină de scris, o Corona de dinainte de război (!) coronacumpărată de la un nene care ne-a cerut bani grei (pentru noi).

Scriam în bucătăria de la bloc, noaptea, când mai începeau să pâlpâie gazele.

Am revizuit cartea și după 1983 când, în 28 martie, a fost emis Decretul Consiliului de Stat privind deținerea mașinilor de scris și de multiplicat.

Țăcănitul mașinii se auzea. Inevitabil. Mașina trebuia declarată, conform legii. Nu am declarat-o.

Peste niște luni, atunci, în 1983, sună soneria. La ușă cineva, un „inspector” de la Radio voia să intre ca să vadă câte aparate de radio aveam. Mi-a arătat o legitimație soioasă, un galben murdar din care nu se-nțelegea nimic. Un tip înalt, cărunt. Nu l-am lăsat să intre. Vecinul își făcuse datoria.

Am depus cartea la editură. Celebra editură Cartea Românească, visul oricărui debutant de atunci. Cinci ani a fost amânată, apoi tăiată din planul editorial de către Consiliul Culturii și Educației Socialiste. Ultima dată pentru că, în 1984, scrisesem/publicasem o cronică teatrală la un spectacol… care nu exista!? Așa mi-a spus șefa de la Consiliu. Fusese interzis, dar, apoi, printr-o complicitate reușită, fusese reluat în cadrul unui festival de teatru. Unde l-am văzut și eu.

Editura a reușit însă publicarea cărții. Mi s-a cerut să tai un subcapitol despre „absurd”. Nu l-am tăiat.

Prima mea carte, cu originea în lucrarea de licență care avea ca temă „tragicul”. O carte despre ieșirea din labirint! Atunci.

Cred că, dincolo de cărți, prieteniile sunt mai importante. Deși citată, prima mea carte, va fi uitată. Deja este. Dar întâlnirile, prieteniile rămân. Nu știu dacă am „rezistat” prin Cultură, dar, în mod sigur, am existat prin ea. Ca și astăzi.

Standard
Artele în Societate, Generale, Invitații mei, Legislație

Doru Taloș: „Pentru noi e posibil să fie prea târziu, dar oricine intră acum pe acest drum cred că are o șansă în plus. Orice e posibil.”

 

Oamenii care dau viață Culturii: Doru Taloș

 

Aveți o experiență și competențe recunoscute în domeniul Cultură. Cum vedeți profilul unui manager de proiect sau de program cultural pentru a reuși?

Cred, în primul rând, că un manager nu poate reuși singur, are nevoie de o echipă, are nevoie de un context favorabil și de sprijin din partea autorităților locale, naționale sau a unor sponsori și parteneri. Un manager trebuie să construiască o echipă, să știe să asculte și să fie în dialog pe diferite planuri cu oamenii din jurul lui. Pe urmă, sigur, trebuie să cunoască contextul în care derulează proiecte și publicul căruia i se adresează, e nevoie de viziune, și e importantă capacitatea de a gestiona riscuri. Și nu în ultimul rând, e important să fie mereu pregătit să adapteze din mers anumite planuri sau lucruri.

Formularea “Statutul Artistului” vi se pare că stabilește un tip de identitate culturală? De ce ar fi nevoie de legiferarea ei?

„Statului Artistului” ar trebui să stabilească un cadru fiscal și legislativ care să asigure protecție socială lucrătorilor din sectorul cultural neinstituționalizat. Sau măcar o formă de predictibilitate în viața lor.  Cred că e tot mai greu să ignorăm existența, dimensiunea și impactul acestui sector în comunitate. Momentan, lucrătorii culturali sunt extrem de vulnerabili, pandemia a demonstrat foarte bine asta, iar munca în acest sector este doar o luptă de rezistență. Cât reușesc să nu mă preocupe problemele de sănătate, cât timp am o familie care mă sprijină, cât timp pot să trăiesc într-un program în care sunt exploatat (sunt multe concursuri care oferă doar 30-40% din suma cerută pentru implementarea unui proiect, dar fără să permită restructurarea proiectului) sau mă  autoexploatez (semnez astfel de contracte de finanțare), pentru că nu știu niciodată ce surse de venit voi avea anul viitor.

Puteți lămuri ce este un artist/companie independent(ă)?

 Eu asociez termenul de „independent” cu oameni sau colective care lucrează din proiect în proiect fără nicio siguranță, își pun toate speranțele în câteva concursuri de finanțare și știu să facă tot ce este nevoie: producție, construcție decor, costume, marketing, comunicare, curățenie, vânzare bilete, sunet, lumini etc. Oameni prezenți și activi, atât înainte, cât și după fiecare spectacol. Oameni care știu foarte bine diferența între beneficiarii direcți și beneficiarii indirecți și caută să aibă un impact în comunitate.

Cred că sunt multe definiții și multe polemici în jurul acestui nume. Independent de ce? Aș folosi mai degrabă „dependent”. Dar probabil pur și simplu era nevoie de un nume.

Ce credeți că frânează o legiferare mai bună, în acord cu schimbările de paradigmă în producția de spectacole de la noi?

Lipsa de stabilitate în Ministerul Culturii din ultimii ani este un factor important. Pe urmă cred că și interesul celor din politică pentru înțelegerea nevoilor și dinamicii din acest sector este unul scăzut. Până nu demult domnul ministru Bogdan Gheorghiu nu înțelegea exact dacă spațiile culturale independente există fizic.

Au fost totuși câteva inițiative,  de exemplu cea a domnului Vlad Alexandrescu, dar din păcate încă cădem prea ușor în noi versus ei. E nevoie de dialog și o masă rotundă între toți operatorii interesați de aceste schimbări. Și singur e nevoie ca toată lumea să vadă necesitatea unei reforme. Deci probabil încă e nevoie și de timp.

Finanțarea producției culturale ar trebui să fie atributul exclusiv al Statului (prin Guvern)? Vi se pare că finanțarea (precară) a producției culturale este problema majoră a Culturii în România?

Cred că sursele de finanțare ar trebui să fie cât mai variate. Bilete, sponsorizări, servicii, fonduri europene etc. Sigur, statul cred că poate crea un cadrul legislativ care să asigure diversificarea surselor de finanțare, și aici cred că ajungem și la problema majoră a culturii din punctul meu de vedere. Lipsa de predictibilitate, lipsa finanțărilor multianuale, lipsa unor forme de finanțare pentru dezvoltarea infrastructurii sau întreținerea unor spații care au demonstrat că au un impact în comunitatea din care fac parte și care ar putea folosi un astfel de sprijin tocmai pentru dezvoltarea și consolidarea sectorului cultural. Altfel, cu planuri pe termen scurt și forțați mereu să ne adaptăm sau să improvizăm din mers, tot ce putem face este să ne mențim pe o linie de plutire.

Care sunt trei beneficii majore produse de organizarea și realizarea Reactor?

Dezvoltarea și încurajarea dramaturgiei contemporane românești, atât prin programul de rezidențe Drama 5, cât și prin spectacolele produse, atât pentru publicul adult, cât și pentru copii.

Construcția unei spațiu sigur în care tineri artiști și artiste au șansa să își caute vocea, atât prin programul de rezidențe Fresh Start, cât și prin dinamica în care a fost dezvoltat spațiul.

Îmbogățirea infrastructurii culturale într-un oraș cu multe pretenții, dar extrem de aglomerat și orientat doar spre profit și tunuri de imagine.

Ce ați văzut că s-a schimbat în Cluj, dar nu numai, ca urmare a proiectelor Reactor?

Prețul chiriilor și costul vieții de zi cu zi. Printr-o foarte bună campanie de PR susținută de Primăria Cluj-Napoca, orașul pare tot mai atractiv, iar viața culturală extrem de efervescentă este principalul magnet.

Glumesc sau nu prea, nu știu. Cred că Reactorul are un impact în comunitatea formată în jurul spațiului, s-au legat prietenii, s-au câștigat spectatori fideli și au fost lansate dezbateri importante, dar îmi e greu să cuprind Clujul. Suntem prea mici pentru asta.

Ce i-ați spune cuiva care ar dori să vă urmeze exemplul?

Am fost martor  la apariția și dispariția multor spații culturale. Momentan e vorba doar despre rezistență, dar la un moment dat lucrurile se vor schimba. La un moment dat va veni o generație care să poată spune am reușit. Pentru noi e posibil să fie prea târziu, dar oricine intră acum pe acest drum cred că are o șansă în plus. Orice e posibil.

Cine a lăsat „urme” în ceea ce sunteți ca Artist, ca manager de program/proiect?

Oamenii care au fost alături de Reactor încă de la început. Oameni care au făcut sacrificii pentru acest spațiu și alături de care m-am format, atât ca artist cât și ca manager de proiect/program. Oana Mardare, Alexa Băcanu, Petro Ionescu, Raul Coldea, Delia Glavițchi, Cătălin Filip, Leta Popescu. Dar și Fabrica de Pensule, Festivalul Temps d’Images, compania Váróterem Projekt,  Centrul de Teatru Educațional Replika, Asociația Reciproca, organizații pe care le-am urmărit și cu care am colaborat în mod constant. Alături de care am învătat și am derulat proiecte sau au dezvoltat rețele.

 Ce ați reușit (până acum/ce nu ați reușit în cariera dumneavoastră?

Am reușit să supraviețuiesc în Cluj, în domeniul cultural. Și cred că nu e puțin lucru.

Nu am reușit să aleg între funcția artistică și cea administrativă/tehnică, și asta cred că îmi limitează potențialul în orice direcție.

 

 

Doru Taloș este membru fondator al spațiului Reactor de creație și experiment din Cluj. A absolvit Facultatea de Teatru si Televiziune, sectia Arta Actorului, Cluj Napoca, în 2009. Încă din timpul facultății e atras de spațiile neconvenționale și de teatrul neinstituționalizat. În 2010, a hotărât să își continue studiile în Barcelona. Acolo a urmat cursurile Școlii Internaționale de Teatru Estudis Berty Tovias, școală în care a descoperit metoda pedagogică a maestrului francez Jacques Lecoq. Într-un oraș multicultural a luat primul contact cu sistemul de teatru independent, prin producțiile companiei 45Tallers (Atelier45), pe care o fondează împreună cu Oana Mardare în iunie 2012. În august 2012, compania produce primul spectacol, în limba spaniolă, în colaborare cu regizorul Cristian Ban, pe textul lui Gabriel Pintilei, Elevator, prezentat în diferite săli de teatru din Barcelona. Din decembrie 2013, alături de Oana Mardare, revine în Cluj cu dorința de a înființa un teatru independent. Alături de o echipă formată din regizori, dramaturgi și actori, pune bazele spațiului cultural alternativ Reactor de creație și experiment, un spațiu care îți propună să susțină și să contribuie la definirea mișcării artistice independente din Cluj.

 

Standard
Generale

Raluca Iacob: „Moștenirea Timișoarei 2023 ar trebui să fie o schimbare a legislației naționale de acordare a finanțărilor nerambursabile pentru proiecte culturale”

foto Iacob

Oamenii care dau viață Culturii: Raluca Iacob

Aveți o experiență și competențe recunoscute în domeniul Cultură. Cum vedeți profilul unui manager de proiect sau de program cultural pentru a reuși?

În primul rând, cred că trebuie să cunoască foarte bine lumea în care trăiește și lucrează, atât prezentul ei, dar și trecutul ei, măcar cel recent, și felul în care își imaginează viitorul. Fără aceste trei dimensiuni, cred că realitatea riscă să ne scape printre degete și niciuna nu este suficientă. E important, cred, să ne raportăm la oamenii cu care și la cei pentru care lucrăm atât prin prisma experiențelor care i-au modelat, cât și prin lentila viselor și aspirațiilor, nu doar prin analiza stării de fapt. Realitatea nu este doar clipa de acum, din acest motiv ideea de a „da publicului ce cere” nu poate fi niciodată suficientă, este doar un simptom al comodității și superficialității.

 

Mai este apoi, aș spune, necesitatea unei constante dorințe de a deveni mai bun, care însă cred că e nevoie să fie bine temperată de acumularea unei stări de bine cu privire la realizările avute. Nu în ultimul rând, aș zice că e nevoia recunoașterii că în toate depindem unii de alții, nimeni nu este complet responsabil și meritoriu pentru propriile rezultate pozitive ale muncii sale. În tot ce facem se regăsește, mai explicit sau mai invizibil, ajutorul altora, rețeaua de sprijin explicit sau invizibil. Chiar și felul în care (nu) funcționează anumite instituții sau piețe de idei contează enorm pentru succesul individual. Această atitudine, cred, odată asumată, aduce cu sine o sănătoasă umilință și un îndemn de a avea grijă de ceilalți, de a investi în instituții și ecosisteme de idei sănătoase, de a-i împuternici și aprecia pe cei care fac lucruri bune, pentru a putea să construiești în continuare la rândul tău.

 

Mai este ceva de spus. Ce înseamnă, de fapt, a reuși? Când și cine judecă reușițele managerilor? Sigur, e definirea negativă, să spunem, a reușitei ca lipsă a eșecului, dar dincolo de asta, de a bifa, să zicem, căsuțele în mod evident necesare unui proiect cultural, ce reprezintă succesul? Pentru mine înseamnă o anumită demnitate și o escaladare continuă, chiar dacă cu pauze la nevoie, în fața rațiunii pentru care ai ales să lucrezi în acest domeniu. O anumită atitudine față de oameni și față de muncă, o perseverență de a urmări valorile și scopurile în care crezi, care să respire în jurul tău seriozitate, astfel încât să devii, pentru ceilalți un exemplu viu al unui anumit caracter professional, dincolo de rezultatele concrete. Sigur, uneori asta poate să însemne o anumită ruptură față de pragmatismul necesar realizării unor obiective. Cu toții am auzit vorba că un manager bun este cel care are stomacul necesar pentru a realiza proiectele sale, indiferent de costuri și de lipsa de caracter demonstrată, pentru că la finalul zilei acelea rămân și dau roade. Eu nu cred asta și mi-aș dori ca integritatea și etica profesională, valorile umane și profesionale pe care le demonstrează managerii în munca lor să devină moduri de a judeca succesul lor, alături de rezultate.Raluca-Iacob-site-fm-snspa

 

Formularea “Statutul Artistului” vi se pare că stabilește un tip de identitate culturală? De ce e nevoie de legiferarea ei?

Recunoașterea specificului, naturii muncii lucrătorilor culturali este o formă de respect, care ar reda o demnitate practică profesiilor asociate: afirmarea specificului activității lor și crearea condițiilor fiscale și de asigurare a unei protecții sociale de care toți cei care muncim avem nevoie, atâta timp cât suntem parte a unei societăți. E o formă de respect care confirmă o anumită identitate existentă, îi dă acestei identități o amprentă fiscală și a protecției sociale corespunzătoare.

 

Ce credeți că frânează o legiferare mai bună, în acord cu schimbările de paradigmă în producția de spectacole de la noi?

Nu m-am aplecat în mod special asupra legiferării în domeniul artelor spectacolului pentru a da un răspuns. În general, însă, ce frânează o legiferare mai bună în ce privește cultura, mai ales artele, este pe de-o parte lipsa de interes a politicienilor pentru acest subiect, apoi lipsa de ancorare în contemporan, în aceste schimbări de paradigmă, cum le-ați numit, a celor care lucrează la aceste reglementări și, nu în ultimul rând, în incapacitatea oamenilor politici de a colabora și de a construi pe ce au făcut bun cei din alte partide, care însă poate a rămas nefinalizat. Ultima problemă ne sabotează de ani de zile și nu îi văd o rezolvare la orizont. Nu știu să construiască, să respecte o muncă bine făcută care nu e a lor și nu poate fi asumată politic. Pare un detaliu, dar e o problemă foarte gravă.

 

Puteți lămuri ce este un artist/companie independent(ă)?

Îi las pe alții care încă folosesc acest termen să o facă. Eu nu mai cred că „sectorul cultural independent” mai are un sens acum, așa cum avea până acum aproximativ zece ani. Mai degrabă este folosit de către cui îi convine pentru a se legitima și a obține anumite avantaje care există în anumite contexte. Pentru a conta ar trebui redefinit, eventual formulat într-un sens mult mai politic, mai activist, pentru a se referi la o atitudine critică, provocatoare, de combatare a practicilor și tendințelor autoritare, conservatoare. Asta ar fi pentru mine în linii mari un început de a defini independența în cultură, dar, repet, nu așa este acum folosit termenul. Acum întâlnim în discursul administrației publice sau al unor lucrători publici sau lobbyști acest termen redus la a se referi la ONGuri, firme și lucrători culturali persoane fizice sau PFA (cu variații), ceea ce nu mai înseamnă de fapt nimic, comasând prea multe tipuri de practici, atitudini, tipuri de mize ale culturii. Mai onest ar fi ca acestea să se numească „sectorul neinstituționalizat al culturii” sau „sectorul inițiativei private în cultură”, de pildă. Să lăsăm „independența” pentru discursurile cu adevărat critice, activiste, libere, curajoase.

 

Finanțarea producției culturale ar trebui să fie atributul exclusiv al Statului (prin Guvern)?

Nu, în niciun caz, diversitatea surselor de finanțare este esențială unui ecosistem vital, sănătos, complet. Finanțarea culturii ar trebui să fie însă o responsabilitate națională, asumată de stat la nivel național și local, pe baze democratice și de respectare a drepturilor omului și în perspectiva contribuției sale esențiale la o dezvoltare durabilă. Cultura publică este vitală. Accesul la cultură este unul dintre drepturile fundamentale, iar cultura este hrana imaginației și a identității noastre, este sursa noastră de înțelegere a lumii, rădăcinile și imaginea viitorului nostru, puntea noastră către a înțelege și a conviețui alături de ceilalți, este o formă de demnitate și o ocazie de a crea lumea în care trăim.

 

Finanțarea (precară) a producției culturale vi se pare că este problema majoră a Culturii în România?

Nu. Problema majoră a culturii în România este lipsa de acțiune și de fapt chiar de gândire sistemică în spiritului accesului la cultură ca formă de hrănire a minții și sufletului și de educare,  dublată de o lipsă de integritate și etică profesională și, apoi, de solidaritate. Cred că în acest moment, în anumite domenii ale culturii și pentru anumite forme de intervenție în sector, o finanțare mai consistentă ar agrava, de fapt, nu ar rezolva multiplele probleme pe care le avem. Sigur, există zone ale culturii cumplit subfinanțate și către care merită direcționate fonduri urgent. Un fel de ambulanță pentru practici și instituții culturale, nu doar pentru monumente, ca să parafrazez excelenta inițiativă a Asociației Monumentum. Care, de altfel, este o inițiativă privată, nu publică. Dar în sine, ca problemă majoră, cultura în România s-ar însănătoși în mod durabil doar dacă autoritățile administrației publice și marii operatori culturali ar începe să lucreze altfel, măcar în anumite insule de interese și teritorii. De altfel, acest lucru se și întâmplă sporadic, doar că exemplele se pierd încă în marea de deziluzii create de exemplele negative și pline de probleme care reprezintă majoritatea situațiilor.

 

thCare sunt trei beneficii majore produse de organizarea și realizarea Capitalei Culturale Europene Timișoara 2023?

Cred că munca pentru formularea proiectului a fost un efort extraordinar, care a capacitat, ca niciodată în ultimii 30 de ani, oameni din orașe care nu știau ce înseamnă să muncească împreună pentru o cauză culturală comună de care să beneficieze întreaga comunitate. În sine, acest proces este meritoriu și are nevoie să fie apreciat, inclusiv prin lentila deziluziilor ulterioare (munca și speranțele mari creează așteptări pe măsură). În al doilea rând, dificultățile întâmpinate de către Timișoara, orașul al cărui proiect a convins juriul și a primit titlul pentru 2021 (amânat pentru 2023 din cauza pandemiei), au arătat niște lipsuri instituționale și legislative care erau cunoscute, dar nicicând nu a fost mai important să fie rezolvate. A arătat că avem un sistem public (legislativ și ca practici administrative) inadecvat și rudimentar de finanțare pe bază de proiecte a culturii publice. Din punctul meu de vedere, o componentă importantă a moștenirii Timișoara – Capitală Europeană a Culturii ar trebui să fie o schimbare a legislației naționale de acordare a finanțărilor nerambursabile pentru proiecte culturale. Acesta ar fi un rezultat extraordinar pe care TM2023 ar putea și ar trebui să îl lase întregului sector cultural. Pentru asta cred că toți cei implicați ar trebui să privească dincolo de interesul imediat de a formula o ordonanță de urgență care să se refere doar la TM2023 și să privească problemele semnalate drept chemări și ocazii de a face mai mult bine.

Un al treilea beneficiu ar fi, după părerea mea, deschiderea către un alt tip de cultură, mai apropiată de public și mai conectată internațional nu doar prin prezența artiștilor și organizațiilor din alte țări, ci, mai intim, prin teme, prin concepte, prin abordări. Capitala Europeană a Culturii este o ocazie extraordinară de a scăpa, ca oraș și comunitate, de timiditate, de comoditate, de provincialism și de infatuare, pericole reale chiar și pentru cele mai importante orașe, nu doar din România.

 

Ce ați reușit (până acum/ce nu ați reușit în cariera dumneavoastră?

Nu am reușit să mă scutur de o anumită iluzie a posibilității de a realiza schimbări care contează pentru accesul la cultură în România prin intermediul politicilor publice. În ciuda experiențelor mai degrabă negative, decât pozitive, cu strategii, analize de politici și alte demersuri de planificare strategică în care m-am învestit cu multă energie și pasiune, îmi păstrez interesul pentru această zonă. Cred că are de fapt mai mult de-a face cu felul în care funcționează mintea mea și cu ce îmi ține sufletul viu, cu o curiozitate nerăbdătoare, dar statornică: văd realitatea în mod conectiv, caut tot timpul explicații și soluții, am o gândire abstractă și analitică foarte bună, încerc să lucrez în acest fel și în proiectele pe care le realizez. De altfel, și în munca mea de manager am avut nereușite pentru că am văzut prea mult, am planificat prea complex, nu m-am potrivit cu ce e dispusă societatea să susțină acum, deși are nevoie. Într-un fel, aceste calități (eu continui să le văd așa, pentru că știu ce ar fi capabile să genereze, dacă ar fi cu adevărat asumate) sunt și o capcană într-un mediu cum este cel culturii publice române, atât de puțin dispus și pregătit să asume acțiuni pe baze sistemice și conective, cuplate cu o reflecție continuă, centrată pe un veritabil interes public. În sensul ăsta, ce am reușit până acum e în primul rând legat de inițiativa „Susține cultura în educație”, unde, în mai puțin de patru ani, am generat o rețea de oameni și organizații care au crescut colaborări de calitate între școală și artă, patrimoniu, resurse de cunoaștere despre domeniu (mai multe analize și publicații) și, mai cred, am ilustrat o anumită atitudine de coexistență a culturii și educație într-un discurs mai amplu, care a creat punți de înțelegere și de sens, de unde se poate crește mai departe.

 

Raluca Iacob este co-fondatoare a Asociației MetruCub – resurse pentru cultură și consultant independent în domeniul politicilor și managementului cultural. Munca sa este centrată în jurul valorii culturii publice și a condițiilor necesare acesteia. A coordonat și contribuit la formularea unor documente de planificare strategică, politici publice și instrumente organizaționale: proiectul de Strategie națională pentru cultură și patrimoniu național 2016-2022, Strategia culturală a municipiului Timișoara 2014-2024, Strategia Centrului Național de Informare și Promovare a Patrimoniului Cultural. A contribuit la realizarea de analize, studii, ghiduri și rapoarte pe teme precum: evoluția sectorului cultural independent, practici și politici ale culturii în educație, rețele cultural locale, servicii publice locale în domeniul culturii, buna guvernare în gestionarea fondurilor europene, managementul programelor de finanțare, situația dialogului social în artele spectacolului, guvernarea participativă a patrimoniului cultural. Coordonează proiecte culturale, este evaluator de proiect, oferă servicii de coaching și formare și scrie ocazional pe teme legate de management și politici culturale. Profilul complet poate fi consultat aici.

Standard
Artele Educației, Generale

„Sfânta” mită la…1742, dar…nu numai

prima scoala romaneascaAm vizitat Muzeul Prima școală românească, la Brașov. E în curtea Bisericii Sf. Nicolae. Unde vezi mai multe, între altele și mormântul lui Nicolae Titulescu, mort la Cannes. Lăsase, în testament, în 1940, dorința de a fi înmormântat aici, evocându-l pe Take Ionescu, ce dorise să fie înmormântat la Mânăstirea Sinaia. Alături de el, soția sa, Ecaterina. Alături de piatra tombală neagră, un mic artefact alb, omagiu al unei unități de pompieri.foto autor

Se intra pe grupuri la Muzeul Prima școală românească. Un domn primea vizitatorii, îi număra, îi poftea în mica, singura sală de clasă, cu băncuțe foarte scunde și…le predica ceva, mai uitându-se pe fereastră, cu spatele la „elevi”, mai insistând pe învățăturile bisericești etc. Nu am intrat, văzusem „exponatele” din mica săliță din dreapta, cum intrai, în stânga fiind sălița de învățare. Câteva obiecte, câteva fotocopii, câteva publicații la vânzare, un teasc, câteva mașini mecanice de scris (!), magneți cu referințe la loc (de-ăia de pus pe…frigider), câteva acuarele nesemnate, la 7 lei bucata și …cam atât. La Prima școală românească. La parter. Nu am mai așteptat să urc și la etaj.Nu știam dacă „turul” va continua. Am cumpărat Cronica Bisericii Sfântului Nicolae de Radu Tempea (1742). 50 lei. Stând în micul hol între cele două spații, așteptam ca domnul să termine ce-i „învăța” el acolo, ca să pot plăti cartea și biletul de intrare. Îl vedeam prin ușa deschisă a săliței de învățare. Intră un tânăr, avea o urgență, și, din hol, prinde privirea domnului și „Unde e toaleta?”, „Cum ieșiți în curte, pe stânga, ultima din fund”, vine răspunsul, pe același ton ca „lecția” ce a mai continuat vreo cinci-șase minute. Domnul a ieșit, mă văzuse mai dinainte, plătesc, nu vrea banii pentru biletul de intrare („cum să vă iau banii dacă nu ați intrat?!”, adică la „lecție”), ca să-mi dea restul se duce spre un pervaz unde era un mic bol înghesuit în colț, în care erau hârtii de un leu, cum vezi la Starbucks și alte cafe-uri, se întoarce, îmi dă restul. Și atât. Nu vreo chitanță, ceva. Cartea are © aparținând Muzeului Bisericii Sf. Nicolae-Schei 2021, nu are ISBN sau alt element de identificare.

Încep să citesc după câteva zile, acasă, Cronica. În prima parte, istoria Bisericii Sf, Nicolae începând cu 1392 (venirea „Bolgarilor”) până la 1633. În primele pagini, despre preoții care au slujit în sfântul lăcaș. La 1671 se întâmplă însă ceva neobișnuit: Deci înțelegând protopopul Văsii și cu popa Vâlcul, merseră și ei la măriia-sa județul și nu-l îngăduiră, și multă gâlceavă să făcu între preoț și între orășani. După aceia să sculă popa Vâlcul și călcă jurământul și legătura ce avusese cu protopopul Văsii, și luând mită dela popa Staicu, au mers amândoi la măriia-sa județul și cu câț-va orășani, și l-au îngăduit de au încăput popa Staicu preot la sfânta beserecă, făr de voia protopopului Văsii în anul cel mai sus semnat.” Deci popa Staicu a mituit ca să poată sluji.

Despre istoria necinstei prin cumpărare, s-a scris enorm. Avem, de sigur, o tradiție care vine din Bizanț, Imperiul Otoman, fanarioți ș.a.m.d. Numai și denumirile indică acest lucru: rușfet, haraci, peșcheș, bacșiș (care deține o poziție mai aparte), ciubuc, mită, șpagă etc. Am preluat cele mai multe din turcă, dar mită e din slavă. 

La alții, mită apare și mai devreme: în engleză bribe e înregistrat încă din secolul 14, dar cu sensul actual e de la jumătatea secolului 15. În franceză, termenul e foarte interesant: pot-de-vin, și își are originea, în secolul 16, în suma plătită pentru a bea („pourboire”, de unde, apoi, bacșiș).

Nu înțeleg de ce m-a surprins cuvântul „mită” când am dat peste el în Cronica lui Radu Tempea. Autorul a fost el însuși preot, dar înregistrează faptele la rece. El este al doilea din celebra și străvechea familie de preoți și cărturari ardeleni Radu Tempea. Al cincilea a scris una dintre primele gramatici a limbii române, apărută la cincizeci și cinci de ani după Cronica strămoșului său.

Privind, încă odată, înainte de a pleca, curtea Bisericii Sf. Nicolae, am alăturat  două importante figuri ale istoriei, culturii și existenței  românești: Radu Tempea și Nicolae Titulescu. Așa îmi va rămâne locul până când, poate, voi reveni.Gramatica_românească,_Radu_Tempea,_Sibiu,_1797

Toate de mai sus pentru că am vrut să vizitez Muzeul Prima școală românească.

 

Multe lucruri utile în referințele de mai jos:

https://adevarul.ro/cultura/istorie/ocaratoarea-mita-istoria-romanilor-1_51d6bef7c7b855ff5606e289/index.html

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/ocaratoarea-mita-in-istoria-romanilor

 

Standard
Generale, Legislație, Plagiat

Educația ministrului Educației

59114f717232d4993f4e22e5746f0403

sursa octopus. tattoo

Dl. ministru este o persoană educată. A absolvit studii universitare.

Dl. ministru a făcut cercetare științifică. A obținut titlul de doctor  cu o teză al cărei titlu nu este de găsit. Cum nici teza. Domnia sa știe ce face.

Dl. ministru este o persoană cinstită, corectă. A susținut sau propus acte normative prin care plagiatorii urmau să se simtă mai bine. Absolviți de doctoratul furat. Domnia sa știe ce face.

Dl. ministru este o persoană onorabilă. A primit onoruri. De curând din partea statului francez. Pentru merite privind promovarea francofoniei. Căci domnia sa este și președintele Agenției Universitare a Francofoniei (AUF). De curând, AUF vrea să modifice propriul statut: dacă până acum președintele avea drept la un singur mandat, acum va fi vorba de două. Căci dl. ministru este o persoană onorabilă. Onorurile nu pot dura numai un mandat. Domnia sa știe ce face. Căci este o persoană educată, cinstită și corectă.

Dl. ministru este executorul (testamentar prezidențial?) al marelui proiect „România educată”, lansat în sfera publică drept cea mai prezidențială inițiativă. În Educație. Executorul este o persoană educată, firește, este doctor, este decorat, și de statul român, pe lângă cel francez. Executorul este o persoană cinstită, corectă: s-a ocupat de destinul unor persoane numite V. Ponta, G. Oprea ș.a. Care sunt persoane cinstite, corecte. Acestea nu trebuiau să sufere cum fac victimele plagiatelor. Pentru că dl. ministru știe ce face. Și când tace (știe), bine face.

Dl. ministru este membru, între altele, al unei Academii de Științe ale Securității Naționale. Unde, ca într-un „club”, se regăsesc figuri controversate. Chiar foști miniștri Educației. Rostul Academiei, chestionat adesea în spațiul public, e …inefabil. Există, dar nimeni n-ar putea spune de ce. Nici dl. ministru, care tace și când tace…Dl. ministru e și membru în consiliul științific al revistei acestei Academii: editorialul ultimului număr se deschide cu fraza: ” În plan mioritic, politicile în domeniul demografiei trebuie să fie coerente și susținute de întreaga clasă politică românească”. Desigur, dar în plan real…Oricum, dl. ministru este academician căci este o persoană educată și furnizor de securitate.

Dl. ministru este o persoană integră. Nu-i lipsește nimic: cinste, onoare, corectitudine. Criticile nu-l ating. Căci este o persoană educată, decorată, și are o misiune. Viitorul (apropiat) ne-o va face clară, fără îndoială. Era de preferat ca dl. ministru să aibă o viziune. N-a avut. Căci ea devenit o misiune…Omisiune.

Standard
Generale

Prima publicație teatrală „altfel” după 1989. O (re)amintire

Imediat după 1989, am avut de făcut o alegere: să reiau „firul” academic rupt de o decizie a tov. Elena Ceaușescu, care ne-a blocat pe mulți atunci, în 1976, sau să mă implic în construcția unui proiect național pentru domeniul Teatru de care eram foarte legat. Am ales construcția. S-a numit UNITER. Uniunea Teatrală din România.  În paralel, împreună cu dramaturgul Dumitru Solomon și câțiva critici de teatru, am asigurat „tranziția” de la unica revistă de teatru, „Teatrul”, spre noua revistă „Teatrul azi”. Dramaturgul, un nume foarte cunoscut „înainte”, fusese numit redactor-șef de către Andrei Pleșu, atunci ministrul Culturii. Am fost numit redactor șef adjunct căci Solomon nu concepea să nu construim împreună noua revistă.După primul și singurul mandat de vicepreședinte executiv al UNITER (1990-1994), între alte proiecte importante atunci a fost și conceptul unei noi reviste de teatru, „altfel”. Plecasem de la „Teatrul azi”, nu-mi doream un al doilea mandat de vicepreședinte UNITER (observasem o tendință susținută de președinte cu care nu eram de acord), înființasem deja în 1993 Editura UNITEXT și, iată, peste doi ani scoteam primul număr al noii publicații „Semnal teatral”.

IMG_20210801_182245 copyAm reușit să coagulez critici, cronicari, o scenografă de teatru pentru grafică (Adriana Grand, apoi Dan Stanciu) care au dat consistență conceptului noii publicații, deschisă dialogului cu alte culturi teatrale, dinamică, cu multă informație nouă. Victor Scoradeț, Doru Mareș, Miruna Runcan, Cristina Dumitrescu, Remus Andrei Ion, Sebastian Vlad Popa, Irina Coroiu, Cristian Buricea-Mlinarcic, Anca Rotescu, Iulia Arsintescu, Ramona Mitrică, Irina Nechit și alții. O perioadă foarte intensă, încercam să introducem în circuitul teatral cât mai multă informație, din viața teatrului românesc sau din alte țări, traduceri, sinopsisuri de piese străine, interviuri, puncte de vedere ale unor colegi din alte țări (din Bulgaria până în…Brazilia), în funcție și de limbile străine pe care le știam fiecare. Sunt sigur că o revedere a tuturor numerelor, până la cea mai consistentă antologie despre Expresionism în teatru și în arte, va produce revelații celor interesați de gândirea teatrală a regizorilor, scenografilor, actorilor, criticilor de teatru care  au apărut în „Semnal teatral”. Editura, revista, Anuarul nu ar fi fost posibile fără efortul, epuizant adesea, al câtorva oameni. Între ei, Elena, care, prin competența în materie redacțională și editorială, a contribuit decisiv ca lucrurile să meargă bine. Câteodată, mai vorbim și azi acasă de sensul acelui efort, de rezultatele sale.

MP 1995Fotografia mea din primul număr e din anii’90 când, câteodată, purtam cravată. Mi se părea că o lume întreagă ni se deschidea atunci. Ceea ce îmi dorisem pentru teatrul românesc: o editură specializată în teatru, Anuarul teatrului românesc (l-am realizat ani de zile la UNITEXT), cursul Uniprof pentru profesionalizarea actului critic, schimbarea structurii UNITER, prin abandonarea desuetului său model de inspirație sovietică de dinainte de 1989, și trecerea la programe și proiecte, sprijinirea dramaturgiei originale prin înființarea și realizarea Concursului „Cea mai bună piesă a anului”, și multe altele, le-am făcut. (v. http://marianpopescu.arts.ro/uniter30-iii/)

Îmi fac, din nou, ordine prin hârtii, dosare, cărți etc. Colecția revistei o păstrez. Ca fost bibliotecar, mă gândesc că a devenit o…raritate bibliofilă. Dar revista e o marcă a timpului acela, a crezului meu într-un alt fel de teatru, alt fel de discurs teatral.

Standard
Artele în Societate, Generale, Reacție rapidă

Apusul moșierilor democrați?

Președintele Uniunii Scriitorilor, d. Nicolae Manolescu, comunică, printr-un funcționar, doamnei Ruxandra Cesereanu, scriitoare, critic al ideilor și un intelectual de marcă al culturii române de azi, că o concediază de la conducerea prestigioasei reviste Steaua. Pe motiv de nerealizare a planului la vânzări. Dar din consiliul director al revistei face parte și dl. președinte! Deci domnia sa decide, democratic, ca un moșier, moșier la Uniunii scriitorilor

sursa wallpapercave.com

sursa wallpapercave.com

peste care tronează de foarte mulți ani, că nu are nicio vină în nerealizarea planului de vânzări. Cunoscut adept al economiei de piață, latifundiarul literelor române parcurge un proces de progresivă alunecare spre o vârstă incontrolabilă atunci când crede că revistele culturale păstorite de Uniune pot fi rentabile, așa cum cred și unii politicieni sau autorități locale atunci când e vorba și despre teatre. Ce se întâmplă acum la Oradea cu instituțiile de spectacol sau la Teatrul din Petroșani unde este numit interimar un director tehnic din primărie ca să…împace două facțiuni aflate în conflict după demiterea directorului teatrului, ne spune mult despre …reîntoarcerea, în democrație, a unui timp al „moșierilor”, lideri de uniuni (scriitori, artiști), politicieni care pun între paranteze orice evoluție pozitivă în concordanță cu vremea pe care o trăim. Când, în semn de prețuire a ceea ce reușea să facă UNITER, de pildă, în anii ’90, perioadă în care, de la început, m-am implicat decisiv, am participat la aniversarea de 30 de ani de existență a Uniunii teatrale, l-am auzit pe dl. președinte spunând exact aceste lucruri: „pentru toți vine momentul când trebuie să renunțăm la pozițiile pe care le-am avut, (…) tinerii au și ei dreptul la viață și la ocuparea funcțiilor de conducere, dar trebuie să ne asigurăm că sunt bine pregătiți” – sursa https://www.uniter.ro/uniter-la-treizeci-de-ani-suntem-o-insula-inconjurata-de-intemperii/. Observați, ca și în cazul dlui Manolescu, și dl. Caramitru, latifundiar al teatrului romănesc decide că tinerii au dreptul la viață (!!!?-subl. mea) și la funcții de conducere, dar nu așa oricum, trebuie să ne asigurăm NOI că sunt bine pregătiți.  (I did not see it coming!)E limpede – căci a trecut mai bine de un an de la această declarație – că tinerii nu sunt încă bine pregătiți, poate pentru viață, da, dar pentru funcții de conducere, nu. Căci de aceea rămânem, în continuare, la conducere. NOI. Moșierii democrați. Și, totuși, personalități cu o contribuție marcantă în domeniile lor, dar care, explicabil (?!), se…autosabotează. În mod inacceptabil, vor să mențină timpul lor într-o lume care s-a schimbat.

sursa worldatlas.com

sursa worldatlas.com

Cred că este o rușine ce a făcut dl. Manolescu. Statuia sa de corifeu al literelor române – meritată- pare să se topească sub efectul anemierii etice. Cred că este o încă o declarație goală de adevăr aceea a dlui Caramitru a cărui statuie de corifeu al teatrului românesc se coclește precum grupul statuar Caragiale din fața propriului teatru.

Dar, nu știu de ce, versurile lui Alecsandri îmi revin:

„E unul care cântă mai dulce decât mine?

Cu-atât mai bine ţării, şi lui cu-atât mai bine.

Apuce înainte ş-ajungă cât de sus.

La răsăritu-i falnic se-nchină al meu apus.

Iar voi, care asupră-mi săgeţi tocite trageţi,

Cântaţi, dacă se poate, fiţi buni şi nu mai rageţi!”

În ciuda faptului că nu puțini scriitori au „cântat”, în ciuda faptului că puțini oameni de teatru au „cântat”, încă nu a reușit vreunul să cânte „mai dulce” decât cei doi președinți de uniuni. De zeci de ani. Secretul ar trebui aflat de la …dl. Isărescu.

Standard
Actorul, Artele Interpretării, Generale

Caragiale – a round trip journey cu Oana Pellea

O văzusem pe Oana Pellea în rolul Veta din O noapte furtunoasă, în regia lui Mihai Măniuțiu, spectacol de referință (1998, Teatrul Odeon) pentru viața operei lui Caragiale în contemporaneitate. Scrisă în 1878, publicată și reprezentată scenic, în premieră, în 1879, piesa marelui dramaturg are șansa rară ca, din când în când, să întâlnească regizori, actori și actrițe de excepție, cum a fost cazul spectacolul de la Odeon.

Acum, o revăd pe Oana Pellea într-un proiect literar-teatral remarcabil, Cuvintele dintre mine și tine. Întâlnirile Oanei Pellea, sprijinit de Raiffeisen Bank, cu o echipă de creație talentată, cu soluții ingenioase, scenografic și vizual, și o substanță artistică ce merită remarcată. Proiectul  are patru episoade: Eminescu, Caragiale, Marin Sorescu, Nichita Stănescu. Pentru că am încă în minte spectacolul de la Odeon, am ales episodul Caragiale. Așteptările mi-au fost întrecute.

Pentru mine, soluția, modul, mijloacele și tehnicile de realizare care evidențiază priza Oanei Pellea la Caragiale sunt de regăsit în dialogul Veta-Chiriac. Scena e dramatică, cei doi erau certați pentru că Chiriac o suspectează pe Veta, în relație adulterină cu el, că s-a dus la un spectacol la grădină pentru a flirta cu „amploaiatul” (Rică Venturiano). E, deci, scena deslușirii, a explicației între cei doi amanți. Actrița, care construiește ambele roluri, apare, pe un fundal desen cu un pat unde sunt creionați ei, numai cu jumătate de față, stânga-dreapta, vedere frontală. Vizual, concentrarea e numai pe acest cadru al celor două jumătăți de față. Registrul expresiv al mimicii, al tonurilor și sub-tonurilor vocilor, al pauzelor, al crescendo-urilor este impecabil strunit până la explozia și calmarea finală.

E, în acest dialog, o incursiune dus-întors, de la Caragiale spre actriță, de la Oana Pellea spre scriitor. Dicția ei impecabilă, forța vitalizării unor personaje care ar aluneca repede spre caricatură dacă măiestria actriței în subtila artă a compoziției nu le-ar reține, energia seducătoare a femeii care știe foarte bine despre ce este vorba, toate construiesc o mică bijuterie vizual-interpretativă.

Oana Pellea și Caragiale pun cuvintele atât de cunoscute acum din piese în lumina care descoperă de ce opera are încă viață. Cuvintele  dintre ea și noi. O realizare remarcabilă.

Standard
Actorul, Artele Interpretării, Generale, Teatrul meu

Ar merita? Pentru Teatru, pentru timpul dat teatrului

sursa asianage.com

Îmi dă târcoale, cum un animal de pradă  (al orgoliului?, al curiozității?), care te provoacă, dar nu agresiv, parcă ar vrea să te cunoască, și nu știi – dacă nu îți e frică – ce să faci. Când am avut scanate toate cronicile mele, articolele, eseurile despre Teatru, am „frunzărit”, scroll-înd pdf-urile, spectacolul acela, cu actrița aceea /actorul acela, regizorul acela, regizoarea aceea, ” aa, ia uite, asta e cronica la debutul lui X”, „doamne, ce a însemnat polemica cu Y din anul Z” și etc. La un alt moment dat, am revăzut câteva dintre agendele anuale: au fost ani în care vedeam teatrul într-un program cam la fel cum evoluau profesioniștii fotbalului în Premier League, o zi, da, una, nu, iar la multele festivaluri la care am participat, au fost, adesea, zile în care vedeam 5-6 spectacole! În câte o dimineață, …Colocviul! Ei, ce mai fum(uri), ce densitate de idei, vorbe și exhibări de orgoliu și multe „self”-iuri de o clipă nemuritoare. Adesea, participând, priveam și eu la artiștii veniți și ei/ele să „ne asculte” , să participe și mă gândeam oare ce-or fi zicând despre cum îi/le „vedeau” vorbind unii dintre noi despre experiențele lor în realizarea rolurilor. Nu mai spun de regizori, dacă erau prezenți. Și multe altele…Adesea, după premiere (din păcate singura șansă, de multe ori, de a vedea spectacolele, mai ales pe acelea din alte orașe, erau/sunt premierele; premierele nu sunt cele mai bune reprezentații ale spectacolelor), nu rămâneam la tradiționala șuetă, tradiționalul pahar când, evident, era obligatoriu „să spui ceva” despre spectacolul abia văzut. Știam că pot greși față de actori/actrițe în primul rând. Și, de multe ori, nu rămâneam. Scriam, apoi, însă, cât se poate de bine puteam, concentrându-mă pe „anatomia” spectacolului și pe ce mi-a spus mie, dar, poate, și altora. Scrisul despre teatru ar trebui să fie o creație el însuși, nu o însăilare.

Mi-am dat seama că am foarte puține fotografii cu mine participând la toate astea: și înainte și după 1989. Nu știu de ce. Oricum, nu m-am …dat în vânt să pozez, nu am căutat special prilejuri de a fi fotografiat.

Ar fi o surpriză enormă dacă aș putea primi fotografii  (cu mine, cu mine în grup) la: profmp2001@yahoo.com

Iar întrebarea e: ar merita să fac o istorie personală – prin cronici, articole – a Teatrului meu ? Întrebarea nu e retorică.

Pe cine ar mai interesa un arc critic teatral  ce începe de la finalul anilor”70 și merge până în anii 2000?

sursa eonline

sursa eonline.com

Un semn al timpului? Da, poate. Nu chiar ca la Harry Style (Sign of the Times– „We never learn, we been here before
Why are we always stuck and running from The bullets?”)

Dar animalul acela e încă acolo. Știe că vom „interacționa”. Într-un fel sau altul. Venind unul spre altul sau trecând unul pe lângă altul.

Standard