Scriu cele ce urmează în contextul în care sistemul educațional din România plutește în derivă. Și nu e vorba de eșecuri succesive (cu una-două excepții notabile din cele peste treizeci de ministeriate de după 1989) de a-l reforma, schimba, ci, mai ales, de absența dureroasă a unei gândiri care să permită dezvoltarea intelectuală a celor care urmează școala. Zdrobită sub avalanșa birocratică, a standardelor și clasamentelor, a deciziilor politice proaste, imbecile sau incompetente ori rău voitoare, Școala din România e ca un templu unde cei/cele care slujesc cu vocație și profesionalism sunt tot mai rari. Violată de multe ori, integritatea sistemului arată azi ca un câmp de luptă unde nu sunt învingători.

Scriu cele ce urmează pentru a vorbi despre un exemplu luminos de gândire vizionară privind Școala. Mulți cunosc probabil, mai ales oamenii Școlii, discursul din februarie 2006 de la TED al lui Ken Robinson: „Do Schools Kill Creativity?” („Ucid școlile creativitatea?”). E cel mai vizionat speech de pe TED (și e pe domeniul Educație). Oare de ce?

Acum se fac două decenii de atunci. Sir Ken Robinson nu mai există, s-a stins în 2020. Fiica lui îi continuă munca, ține aprinsă scânteia care a luminat o viziune foarte imprortantă despre Școală. O viziune care așează copilul, elevul, studentul în inima și mintea Școlii. O viziune împărtășită în multele sute de întâlniri, conferințe, prin cărțile sale, prin expertiza sa recunoscută de guverne, de sisteme educaționale, inclusiv cel britanic, dar și de mediul de afaceri. O viziune care a influențat major. Redus la esențial, modul lui Robinson de a vedea Școala înseamnă să creezi condițiile creative pentru ca inteligența, aptitudinile celui/celei care învață să fie puse în valoare respectând, cum scrie el în Descoperă-ți Elementul (Publica, 2014, p. 57, 63), trei principii elementare: viața ta este unică, tu îți creezi viața, viața ta este organică. Dar majoritatea sistemelor de educație nu au la bază aceste principii. „Dimpotrivă, în cea mai mare măsură, sistemele de educație inhibă creativitatea și sunt organizate pornind de la falsa presupunere că viața este liniară și neorganică.” Studii, poziționări, puncte de vedere arată clar că ceea ce faci la școală nu are legătură cu cât succes vei avea în viață. O afirmație tare a lui Ken Robinson mi se pare că indică și marea vulnerabilitate a sistemelor educaționale, inclusiv cel de la noi. Școala nu încurajează să îți descoperi Elementul. „A fi în Elementul tău înseamnă să te găsești acolo unde aptitudinile tale native se întâlnesc cu pasiunile tale”. Permit școala, liceul, universitatea, la noi, să îți identifici aptitudinile, locul unde ele vor întâlni pasiunile tale? Evidențele arată că nu. Arată cât de greșit este creat actul educațional, la toate nivelele. Arată cât de înrobită este Educația unor idei, cutume, relaționări culturale care pur și simplu, mai ales după marile experiențe (Internet, pandemie, IA), nu mai permit dezvoltarea liberă, creativă a inteligenței celor care intră în ciclurile școlarității. Dimpotrivă.

Celebrul discurs din 2006 are în vedere și studiile universitare. Mă voi referi la o idee larg răspândită, și azi, și la noi: universitatea de pregătește pentru a intra pe piața muncii. Că asta e important, dar că nu asta e misiunea fundamentală a Universității s-a agreat mai demult. Dar că asta trebuie să facă Universitatea pleacă de la raționamentul că singura relație care contează este aceea între educație și economie, între cerere și ofertă. Ca în industria de automobile, spune Robinson (O lume ieșită din minți, Publica, 2011, p. 83): „În timp ce sistemele industriale pot fi standardizate, mecanizate și liniare, viața omului, pur și simplu, nu poate fi întocmită în acest fel.” De aici decurge și arhitectura pachetelor curiculare, mai ales în liceu: contează mai ales disciplinele „tari” (științe etc.) în timp ce cele „soft” ținând de vocație, de descoperirea Elementului propriu fiecăruia sunt marginalizate. Am un exemplu recent de la noi: cu un mare efort s-a reușit includerea la clasa a XI-a a disciplinei „Educație teatrală”. Ce îți poate oferi arta teatrală (ca și acea muzicală, dansul sau cinematograful), prin tehnici și exerciții complexe, contribuie esențial la ce vor fi acești copii, (pre)adolescenți. Prin educarea vorbirii lor în public, mișcare, prezență, moduri ale interacțiunii. În liceu, în universitatea raportul între cele două ar trebui revizuit fundamental. Căci ar trebui să fim în stare, în primul rând, să identificăm aptitudinile (care sunt înnăscute) cărora să le asociem abilitățile care vin prin antrenamentul propus de Școală. În absența identificării Elementului fiecărui copil, Școala rămâne în continuare vestigiul unei civilizații a descentrării umanului în societate.

Opera lui Ken Robinson e cu atât mai prețioasă acum când pare că nu mai suntem în stare să „construim un viitor pentru noi toți”. Sub semnul lui „If” („Dacă”), celebrul vizionar și expert în Educație îndeamnă la avea curaj, de fapt. Curajul de a privi altfel lucrurile. Curajul de a declanșa o revoluție. „Resetarea de care avem nevoie presupune o resetare globală a sistemelor noastre sociale. Și mai presupune o concepție nouă, mai largă despre capacitățile umane și o recunoașterea bogăției și diversității talentelor noastre. Ea se bazează pe credința în valoarea individului, pe dreptul la autoderminare, pe potențialul nostru de a evolua și pe importanța responsabilității civice și a respectului față de ceilalți. Și începe cu educația”. (Sir Ken Robinson/ Kate Robinson, Imagine if…Cum să construim un viitor pentru noi toți, Publica, 2022, p. 108)

Întrebat odată despre cum poate politicul să soluționeze marile problemei ale Școlii, Sir Ken Robinson a spus că politicienii care sunt interesați de soluționarea problemelor ar trebui să înceteze să le creeze. Acum, prioritatea, ce devine dramatică prin inacțiune reformatoare, e legată de viitorul incert care ia forma necunoscutului. Poate pregăti Școala pentru așa ceva? Căci schimbarea nu poate veni de la un ministru, ci de la noi toți: educatori, decidenți, familie. Ce-ar fi dacă…?

(Note pentru un curs ipotetic de istorie universală a teatrului)

” 1941, 12 aprilie

am scris Ui cu posibilitatea de producție în permanență în mintea mea; aceasta a fost o mare parte din distracție. dar acum simt dorința de a o continua cu ceva care ar fi absolut și total imposibil altundeva. UI, PARTEA A DOUA. spania/münchen/polonia/franța.”

13 aprilie

deasupra noastră locuiesc niște austrieci, un schutzbundler și soția sa. sunt îngroziți de căderea rapidă a salonicului. se gândesc că acolo sunt bătute armatele lor.

este clar că o victorie a lui hitler ar deschide o epocă a călcâiului de fier. singura întrebare este: are burghezia puterea de a da și fazei capitalismului monopolist expresia sa politică deplină? un lucru este deja clar: că această fază va duce la răsturnări profunde – lichidarea națiunilor mici, închiderea pieței libere a muncii, suspendarea democrației formale, controlul producției (fără eliminarea profitului) etc. – dar, în mod firesc, ar putea fi foarte scurtă. dar va fi? din punct de vedere pur istoric, mai este încă o luptă de dus. mai sunt resurse disponibile. noile forme de organizare și noua armă sunt marca unei noi epoci. victoria unui sistem asupra celuilalt este posibilă, iar acest lucru ar putea-o inaugura. dorința reciprocă de a-l anihila pe celălalt, care animă ambele sisteme, conține în sine dorința de a conserva sistemul din care ambele sisteme fac parte. – acest lucru paralizează celălalt sistem. și tot acest lucru face posibilă o „nouă” epocă, pentru că împiedică distrugerea să meargă prea departe.”

(Fotograme după jurnale de știri din cinematografe, îl arată pe Hitler dansând (!) de bucurie la aflarea veștii că Franța va capitula.)

(Brecht este înscris la Medicină în 1919 când primește ordinul de mobilizare și este trimis ca infirmier într-un spital militar din Augsburg. Aici vede ororile produse de război. Brecht este influențat de Expresionism. În poezie, la început, dar și în teatru (vezi Jean-Michel Palmier, L’expressionnisme comme révolte, Payot, 1978, p. 216 ș.urm.). În poezia sa, mai ales în Legenda soldatului mort , scrie: „Războiul era în al patrulea an și nu se întrevedea pacea. Soldatul a tras concluziile și a murit pe câmpul de luptă.” Poezia l-a făcut pe Hitler să-l includă printre dușmani încă din 1923. Poemul poate fi pus în relație, prin ironia și satira sa, cu Peripețiile bravului soldat Švejk de Jaroslav Hašek și cu imaginarul poetic al lui Georg Trako sau, în cinema, cu Frontul de vest (1918/1930) al lui Georg Pabst, interzis în 1933 de regimul nazist. (vezi discuția lui Pabst cu ministrul din romanul lui Daniel Kahleman, Joc de lumini, Trei, 2025, p. 159 ș.urm.; vezi impactul esteticii sale, mai ales celebra scenă a spitalului, în From Caligari to Hitler de Siegfried Kracauer, Princeton University Press, 1947, p. 234)

Bertolt Brecht a ajuns în America, după venirea lui Hitler la putere și peregrinări prin alte țări. A obținut dreptul de rezidență, dar este sub supravegherea FBI. Lucrează acum la Ui – Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită. Trimiterea la Hitler s-a impus fulgerător. Încearcă să convingă pe unii producători americani de teatru să o producă. Nu se poate. I se răspunde că acum „nu e momentul”. Se va reîntoarce în Europa după război, moare – se fac în acest an 70 de la dispariția sa – și Ui încă nu fusese pusă în scenă. Asta se întâmplă abia în 1958. Uriașa sa anvergură intelectuală continuă să surprindă. ca și ironia și umorul său. Iată un exemplu: un jurnalist britanic îl întreabă pe Brecht dacă nu cumva una din problemele politicii britanice sunt alegătorii? Brecht răspunde printr-un poem (Die Lösung/Soluția):

„După revolta din 17 iunie/ Secretarul Uniunii Scriitorilor/ A distribuit pe Aleea Stalin broșuri în care arăta că poporul/ Și-a pierdut încrederea guvernului/ Și că nu o poate recâștiga decât dacă muncește de două ori mai mult. Nu ar fi mai simplu dacă guvernul/ Ar dizolva poporul și/ Ar alege altul?” (Soluția, poem din 1953, publicat abia în 1959)

(Citatele sunt din Bertolt Brecht, Journals 1934-1955, editori: John Willett și Ralph Manheim, Methuen, London, 1993, p. 140

Peste puțin timp urmează să apară la EMS, Caen (Franța), noua carte a președintei Institutului de Cercetare, Acțiune privind Frauda și Plagiatul Academic (IRAFPA)-Geneva, profesoara Michelle Bergadaà, L’INTÉGRITÉ ACADÉMIQUE. DU CONCEPT À L’ACTION. Este bazată pe experiența autoarei care a analizat, evaluat, mediat câteva sute de cazuri de proastă conduită în cercetarea academică. CARFIA recomandă această contribuție semnificativă la ceea ce, câțiva dintre noi, am imaginat a fi „Științele integrității”. Cartea autoarei e un reper pentru construcția acestui domeniu academic.

(Note pentru un ipotetic curs de istorie universală a teatrului)

530-533

Actorul și infamia

„Este marcat cu infamie cel care este dat afară din armată prin rușine, fie de către comandant, fie de către ofițerul care are puterea de a se pronunța în această privință; sau cel care apare pe scenă în exercitarea vocației de actor, sau pentru a recita; sau exercită meseria de proxenet; sau este declarat într-un proces penal că a săvârșit o faptă pe calea unei acuzații false sau în complicitate cu acuzatul; sau a fost condamnat într-o acțiune pentru furt, jaf, injuria, dolus malus sau fraudă;. ..”

Digestele lui Justinian, Cambridge University Press, 1904, traducere din latină în engleză de Charles Henry Monor, Vol I, Cartea III, p. 144-145

(Este primul document care deschide o lungă istorie a persecutării celor care apar pe scenă. De ce în Imperiul Roman, pe vremea lui Justinian, când apare celebrul corpus legislativ Digestele (530-533) – de unde am extras fragmentul de mai sus – stigma pusă pe histrion, pe actor, surprinde prin comparație cu statutul acestuia în Grecia? Explicațiile diferă. Una plauzibilă e legată de vorbirea în public , pe scenă, care, prin actor, ar fi discreditat seriozitatea vieții publice, politice, a civilitas, în general. O analiză bună, în acest sens, o produce Florence Dupont în L’acteur-roi. Le theatre dans la Rome antique, Les Belles Lettres, 2003, p. 95-98. Lunga istorie a persecutării actorilor ajunge până azi în diversele forme de cenzurare a actului public pe scenă, de restrângere a libertății de organizare a teatrelor ca instituții producătoare de spectacol.)

1737

Regele George și autorizația de a face Teatru. Actorul ca Vagabond

„ÎNTRUCÂT printr-un act al parlamentului din al doisprezecelea an al domniei Majestății Sale Regina Ana, intitulat „Act pentru reducerea legilor referitoare la pungași, vagabonzi, cerșetori și vagabonzi într-un singur act al parlamentului; și pentru pedepsirea mai eficientă a acestor pungași, vagabonzi, cerșetori puternici și vagabonzi și trimiterea lor acolo unde ar trebui să fie trimiși, s-a decretat că toate persoanele care pretind că sunt culegători sau colectori de patente pentru închisori, galere sau spitale și care rătăcesc în străinătate în acest scop, toți scrimerii, purtătorii de urs, actorii obișnuiți de interludii și alte persoane numite și exprimate aici vor fi considerate pungași și vagabonzi: și întrucât au apărut unele îndoieli cu privire la partea din actul menționat care se referă la actorii obișnuiți de interludii: acum, pentru explicarea și modificarea acesteia, se declară și se promulgă de către cea mai excelentă majestate a regelui, prin și cu sfatul și consimțământul lorzilor spirituali și temporali și al comunelor, în prezentul parlament reunit, și prin autoritatea acestuia, că din și după data de douăzeci și patru iunie o mie șapte sute treizeci și șapte, orice persoană care, în schimbul unei remunerații, a unui câștig sau a unei recompense, joacă, reprezintă sau interpretează sau face să fie jucat, reprezentat sau interpretat un interludiu, o tragedie, o comedie, o operă, o piesă de teatru, o farsă sau orice alt divertisment de pe scenă, sau orice parte sau părți din acestea, în cazul în care persoana respectivă nu are un sediu legal în locul în care acestea vor fi jucate, interpretate fără autorizație în temeiul unor scrisori de brevet din partea Majestății Sale, a moștenitorilor, succesorilor sau predecesorilor săi sau fără licență din partea lordului șambelan al locuinței Majestății Sale, este considerat un pungaș și un vagabond în sensul și în înțelesul actului menționat, și este pasibil și supus tuturor pedepselor și pedepselor și metodelor de condamnare aplicate sau prevăzute de actul menționat pentru pedepsirea pungașilor și vagabonzilor care sunt găsiți rătăcind, cerșind și făcându-și ordine greșită, în sensul actului menționat.”

https://archive.org/details/statutesatlarge06britgoog/page/140/mode/2up

(Am văzut de multe ori afirmația că Actorii erau considerați vagabonzi în Anglia secolului 18. Nu se menționează un detaliu esențial: erau considerați așa dacă nu aveau autorizație să facă teatru într-un spațiu, loc public. A fost una din marile probleme ale companiilor, trupelor de actori și înainte. De aici insistența liderilor lor de a avea protecția unei mari figuri, politice, regale, mai târziu, din lumea afacerilor și a politicii. Shakespeare, apoi Molière, de pildă, au avut această problemă. Erau, de fapt, obligați la a-și asigura înalta protecție, nu numai pentru costurile vieții de zi cu zi, dar și ca mijloc de a evita desconsiderarea publică a statutului lor. Căutarea protecției este un fapt și azi, mai ales din sfera politicului. Iar prejudecățile despre statutul „jos” al profesiei de actor mai e de întâlnit și azi în familiile care nu privesc cu ochi buni sau chiar interzic dorința copiilor de a urma cariera teatrală.)

1877

Prima Lege a Teatrelor de la noi

” Totuși în acéstă periódă teatrul a mai găsit din când în când câte un mic sprijin de la Stat, sprijin care i-a permis să continue. Dacă ajungem acum la perióda actuală, vedem că limitele sacrificiilor acestor artiști generoși a ajuns la culme și că scena română are să fie închisă. Aparține administrației trecute să atingă tot spre a corupe și desființa tot.”

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/04/Monitorul_Oficial_al_României_1877-03-12%2C_nr._057.pdf?utm_source=chatgpt.com

( În ședința Parlamentului din 3 martie 1877, D. P. Grădișteanu prezintă Raportul și proiectul Legii teatrelor. Din raport poate nu surprinde menționarea unor lucruri pe care le observăm și azi. Proiectul de lege poate fi citit și acum, dincolo de ceea ce e perimat, cu un anume folos privind gândirea critică din epocă. M-a suprins că o mare parte a interpelărilor din acea ședință s-a concentrat pe cenzură, a pieselor și a spectacolelor. Unii deputați erau la curent cu starea cenzurii în Franța și în Anglia. Nu erau…teatrologi, dar aveau cultura spectacolului și obișnuința de a merge la teatru.)

1926

Impozitarea spectacolelor acum o sută de ani.

„Regulamentul de aplicare al legii pentru așezarea și administrarea impozitelor asupra spectacolelor publice.

(În perioada actuală când, la noi, vorbim mult despre impozite și taxe, iată cum vede în 1926 Regulamentul de mai jos aplicarea impozitelor asupra spectacolelor. Interesant, acest Regulament distinge între două categorii de spectacole: Artistice și Distracțiuni publice. În prima categorie: „Reprezentațiuni de artă dramatică propriu zisă; Operă, operetă, concerte vocal, instrumentale sau mixte; Conferințe și șezători publice care au în programul lor spectacole artistice; Producțiunile radio-electrice în localurile publice; Reprezentațiuni cinematografice în genere”. Din a doua categorie, între altele: „Reprezentațiuni de marionete, circuri; Producții de dans și școli de dans unde se vând bilete …ședințe de hipnotism”.)

https://www.resurse.net/mo/1926/19260622.pdf?utm_source=chatgpt.com (p.2-6)

Ce relatează presa în ultima vreme sunt, desigur, incidente. Izolate? În câte-o școală, abia renovată (unele și prin PNRR), mai cade o bucată sau un tavan. Copiii sunt în clasă. Foarte rar, nu sunt. Dar sunt și alte…tavane care cad. Ele se numesc plagiate, mai ales în teze de doctorat. Când apar la lumină, prăbușirea lor în capul „doctorilor” din politică, dar nu numai, dincolo de molozul „intelectual” produs, indică fisuri în toată construcția numită Școală.

Un „tavan’ care a căzut acum s-a spart în capul ministrului Justiției, în al partidului din care acesta face parte, în al guvernului. N-ar fi prima oară. O parte a publicului român e stupefiată: adică nu mai e vorba de un prim-ministru sau de un ministru oarecare, ci de cel al Justiției. El se jură că nu fură, dar fu prins cu teza-n gură. Și neagă evidența. N-ar fi singurul. Cea mai bună armă, în situații din astea, e să spui că așa ceva nu există, că negrul e alb, că dezvăluirea plagiatului e o operațiune politică (ca și cum, astfel, dacă e politică, plagiatul nu mai există). Poate fi. Problema e simplă: c-a fost sau nu politică, că de ce acum?, n-are importanță. Fapta contează. Să privim fapta și să judecăm consecințele ei.

Opinia publică probabil că e sastisită de scandalurile de plagiat doctoral al demnitarilor care ajung să reprezinte votul oamenilor. E o performanță rară asta: să fii ministru al Justiției și să ți se pună în fața publicului dovezile faptei comise, blamabilă în grad înalt. A luat ce nu era al lui și l-a folosit ca și cum era al lui. „Să nu furi!” Desigur, alții sunt de vină. Coordonatorul științific, comisia de îndrumare, consiliul școlii doctorale a facultății, decanul, CNATDCU, ministrul Educației i-au dat verde și omul e acum doctor. De ce i-au dat verde? Simplu: fie pentru că nu și-au făcut treaba, fie că nu au vrut să-și facă treaba, fie că au fost complici la impostura intelectuală. Numai un sistem de complicități politic și universitar produce astfel de anomalii și indică un regres moral al Școlii. Au fost miniștri ai educației care au favorizat infractorii academici, dl. Cîmpeanu fiind șef de bandă. Reținem: nu trebuie pus tot blamul pe politicieni care sunt în divorț cu morala, etica. Comunitățile academice au partea lor de vină. Reticența lor e notorie față de Etica și Integritatea Academică ca practică a vieții cotidiene în universitate.

Mai puțin se observă că, în situații din acestea, mai e vorba și de impostura intelectuală. Am mai văzut asta și în cazul altora (V. Ponta, O. Vasilescu, G. Oprea, L.Bode etc.). Abia când tavanul plagiatului cade în capul unora ca aceștia, începem să realizăm nu numai deficiențe de sistem, ci chiar abulia sistemului, înglodarea în birocrația și lipsa de viziune privind misiunea Școlii (a Universității în acest caz) care produc impostura intelectuală. Tu, om matur, ajungi să(vrei să) îți dai doctoratul, dar n-ai avut până atunci și(cum se va vedea) nici după rezultate în cercetare. Nimic. Nada. Nothing. Rien. Desigur, e dreptul oricui la studii. Dar de ce școlile doctorale primesc astfel de candidați? Care n-au legătură cu Educația? Mai grav e când ei au avut sau au legătură. Cum e și în acest din urmă caz.

Argumentul premierului că fapta ministrului Justiției s-a petrecut nu în timpul manadatului de ministru e tot ce a putut spune la repezeală. Asta îmi aduce aminte de un caz al Comisiei de etică unde am primit o sesizare, documentată, privind comportamentul agresiv al unui prof față de studentul său: cerând punctul de vedere al facultății profului, răspunsul a fost că nu îl pot da pentru că fapta nu s-a petrecut în clădirea facultății, ci în a alteia (adevărat)! deci, implicit, facultatea (de…Drept) recunoștea că un prof poate fi violent, dar nu „acasă” la el, nu în facultatea sa. Cam atât despre valori morale și etică academică!

Premierul numai de asta nu avea nevoie acum când a trebuit să-și asume și interimatul la Educație. Plecarea ministrului Daniel David, ce ne e prezentată cu iz de victorie  à la Pyrrhus (nu vedem „victoria”, scump plătită, dar îl vedem pe „Pyrrhus” care s-a sacrificat și căruia i se mulțumește; ok?!), contribuie la adâncirea fisurilor din edificiul Educației. Ce vedem e că, pe de o parte, nimeni „nu se înghesuie” să ocupe postul de ministru al Educației, iar, pe de altă, parte vedem că unii vor, dar mai mult sau mai puțin ostentativ: dacă dl. rector-politican M. Pirtea ne aruncă propuneri de politici educaționale, precum colaci da salvare a sistemului, ca să ne asigure de competența sa (mai puțin de integritatea sa: vezi plagiate în articole științifice și „contribuția” sa în Consiliul național al rectorilor condus de dl. Cîmpeanu), dl. Sorin Costreie, din poziția de consilier prezidențial, „actor” guvernamental în mai multe rânduri, nu o spune, dar nu s-ar da la o parte dacă ar fi invitat la dans. De acord cu el că e nevoie de cineva care să poată avea un mandat de măcar doi, dacă nu de patru ani. Misterioasa doamnă L. Antoci nu apare la bal căci are treabă la guvern. Din ce am citit spus de fiecare dintre ei, nu am văzut vreodată să garanteze că…nu va mai cădea vreu tavan în capul Școlii, ba chiar al copiilor. Mai ales dacă școala aceea a fost renovată prin PNRR.

Acum, despre bani. Am două situații. Prima, când prin ordin de ministru, s-au acordat universităților fonduri să digitalizeze tezele de doctorat și să le verifice de plagiat, ba chiar li s-a ordonat crearea unui serviciu/birou dedicat activității. A doua, când programul prezidențial „România educată” a fost pus în mișcare națională acum câțiva ani. Nu am putut găsi cifre privind cheltuielile și rezultatul lor în prima situație. Universitățile sunt…timide în această privință. În cazul al doilea i-am ceut ajutorul lui ChatGPT. După multe secunde de căutări îmi dă acest răspuns: „„România educată” nu are cost total oficial consolidat, pentru că nu este program bugetar distinct; este implementată prin bugetele anuale ale educației + PNRR.” OK. Desigur. Dar vreo evaluare a rezultatelor? „România educată” are, însă, deadline 2030 pentru a vedea rezultatele. În condițiile restrângerii bugetare de acum ce se va întâmpla? Nu știm. Sunt „zmeie” înălțate pe cerul patriei care dispar în văzduh. Ca banii, care nu se lovesc de vreun tavan, dar provoacă prăbușirea lui peste Școala românească.

Senzația e acum ca în Meșterul Manole: eșecul repetat al construcției cere sacrificiul cuiva. O Ana care să fie cimentuită în zidul Educației. Ca să nu mai cadă vreun tavan. Aici am ajuns?

(Note pentru un ipotetic curs de istorie universală a teatrului)

După 1600. Kabuki și „Ohineri”.

În Kabuki există mai multe feluri de interacțiune cu publicul. Unul dintre ele, „Ohineri”, este actul de a înveli monede în hârtie și de a le arunca la picioarele actorilor atunci când aceștia vin în fața publicului. Este unul dintre gesturile de apreciere față de actor și arta sa, întâlnit mai ales în Kabuki local (Ji-Kabuki), în zonele rurale. Spectatorii erau mai rezervați în Kabuki din orașe. „În tradiția ji-kabuki, publicul manifestă aprecierea pentru interpretare prin aruncarea de «ohineri» — monede înfășurate în hârtie — pe scenă, în special când un actor îndrăgit apare sau adoptă o postură scenică marcantă. ” (https://jishibai.pref.gifu.lg.jp/modules/info/index.php?action=PageView&lang=english&page_id=29&utm_source=chatgpt.com)

(vezi aici și alte explicații)

Despre Kabuki, pot fi consultate cu folos, în română: Teatrul Kabuki. Expresie a mentalității populare japoneze de Ana Laura Cocora (Palimpsest, 2003) și Teatrul Nō: Tradiţia creatoare (ediţie bilingvă, româno-japoneză) de Ruxandra Mărginean Kohno (Scrisul Românesc, 2009)

1960

La Old Vic din Londra are loc premiera cu Romeo și Julieta, în regia lui Franco Zeffirelli, cu Judi Dench în rolul Julietei. În sală erau și părinții lui Judi Dench. Când Julieta o întreabă pe doică: „Unde sunt mama și tatăl meu, doică?”, din sală se aude o voce limpede: „Aici suntem, dragă, pe rândul H.” (Gyle Brandreth, The Oxford Book of Theatrical Anecdotes, Oxford University Press, 2020, p. XI) Spectacolul a fost un succes uriaș, lansând noua viziune a regizorului și, mai apoi, a celebrului cineast privind interpretarea operei lui Shakespeare.

1983 Un Hamlet care nu s-a mai făcut. La „Bulandra”

(foto Critical Stages, 2012, june, no 6, Arhiva personală Ion Caramitru 1985)

„Am ajuns să cunosc România prin teatrul său, prima întâlnire fiind la Festivalul de la Edinburgh din 1971. (…) Cele două spectacole erau mostra excelenței teatrului românesc. (D’ale carnavalului și Leonce și Lena -nota mea-MP). Producția și interpretarea au avut un farmec captivant, amuzant și foarte încărcat; iar remarcabil într-o distribuție de actori foarte talentați și idiosincratici a fost un tânăr descris de Michael Billington ca fiind cel mai interesant actor tânăr pe care l-a văzut de la debutul lui Ian McKellen.” Era Ion Caramitru. Care aici îl cunoaște pe Richard Eyre, regizor britanic, ce urma să devină directorul Teatrului Național din Londra. Păstrează legătura, Eyre vizitează România de câteva ori la finalul anilor ”70 și vine din nou la București în 1983, urmare a invitației lui Caramitru de cu un an înainte, pentru a pune în scenă Hamlet. Găsește un București sumbru, subjugat de un regim dictatorial, ce putea fi mai potrivit pentru Elsinore-ul lui Hamlet? Eyre, poate apăsat de condiții, nu reușește să finalizeze proiectul. Va vedea însă opera celui care l-a înlocuit: Alexandru Tocilescu. Al cărui Hamlet va ajunge în turneu la Londra și la Dublin în 1991. Am făcut, cu operatorul Nicolae Niță, filmul turneului pentru TVR. Din cauza, cred, a apariției Regelui Mihai și a Reginei Ana la finalul celei de a treia reprezentații de la Londra, pentru a-i întâlni pe actori, pe scenă, cu cortina trasă, după plecarea publicului care ovaționase minute în șir, în picioare! – momente pe care le-am filmat – filmul, montat în regim de…semiclandestinitate (de fapt, complicitate), filmul a fost difuzat în…bucățele de câte zece minute, unul pe săptămână. Peste câțiva ani urma să fie prezentat întreg.

Richard Eyre a sprijinit ani mulți eforturile UNITER de repunere a teatrului românesc pe harta Europei. Ne-am întâlnit de mai multe ori. Atunci, în anii ’90, nu a fost singurul, dar a fost unul dintre cei mai importanți, ca și directoarele LIFT, Lucy Neal și Rose Fenton, cu care am lucrat în acei ani ’90, ce nu s-au mai repetat.

Citatul introductiv e din Utopia and Other Places de Richard Eyre, Bloomsbury, 1993 (prima ediție), p.134

(Note pentru un ipotetic curs de istorie universală a teatrului)

În ordine cronologică.

1908

Cum apare Ion Luca Caragiale într-o publicație rară de la 1908?

Entry-ul sună așa:

„CARAGIALE I. LUCA

Spirit pătrunzător, mai mult autodidact, mare talent de a observa și a reproduce mai ales partea ridiculă a caracterelor și moravurilor, este cel mai bun autor de comedii românești.

În comediile sale (…) ridiculizează defectele societății noastre contemporane, rezultate mai ales din o grăbită trecere de-a o stare de ignoranță la o pretinsă civilizație.

Literatura așteaptă dela dânsul încă de aici înainte mai mult.”

Anuarul național al românilor de pretutindeni (sub îngrijirea d-lui H.F.Valentin, vol I, Institutul de arte grafice Eminescu, 1908, p. 78

(Asta cu trecerea grăbită de la ignoranță la pretinsă civilizație mi se pare de o actualitate cruntă. Și memorabilă.)

1987

Celebrul critic și istoric britanic al teatrului, Harold Hobson (1904-1992), autor al mai multor lucrări de sinteză privind teatrul englez și francez, cel care denunța în 1934 simpatia unor englezi pentru Germania nazistă, publică în 1987 un articol despre faimoasa cronică teatrală a unui alt mare critic, Kenneth Tynan, despre Privește înapoi cu mânie (1956) de John Osborne. Cronica lui Tynan l-a lansat, de fapt, pe Osborne. Numai că Hobson, în articolul său, spune că Tynan și-a bazat analiza pe o neînțelegere a piesei lui Osborne, fapt care a afectat cursul teatrului englez de după. Hobson scrie că Tynan a luat drept mesaj revoluționar al unei generații, o disperare comună a personajului principal. Observă că Tynan a ratat complet „importanța suferinței unei soții maltratate” și supunerea ei în fața egoismului tip bully al soțului. Tynan nu a văzut asta, ci „o condamnare categorică, fără rezerve, a unei întregi societăți. A fost nevoie de Look Back in Anger pentru a deveni o piesă cu relevanță socială, iar rezultatele au fost, în ceea ce privește teatrul, vaste și dezastruoase.” Consecința: „teatrul de azi produce foarte puțini scriitori care pot fi numiți artiști.” Ea e datorată acestei neînțelegeri a piesei de către Tynan și faptului că „publicul a fost determinat să creadă că calitatea esențială a unei piese bune este relația sa cu condițiile economice și sociale ale momentului”, că piesele de teatru sunt o formă de jurnalism”. Eroarea de judecată a lui Tynan a schimbat, spune Hobson, evoluția teatrului englez. Hobson a fost singurul critic care a văzut, încă de la început, în Harold Pinter, marele dramaturg ce urma să devină. Flerul să analitic a fost mereu imbatabil.

Articolul „Political Slant” al lui Hobson a apărut în : Drama, no 3, 1987, p. 17-18

(Erori de judecare în critica teatrală sunt multe. Unele cu consecințe majore. Michael Billington, un important critic teatral, ratează și el când o desființează, de la început, pe Sarah Kane (1971-1999). Și-a recunoscut, însă, greșeala, mai târziu, după ce impactul pieselor ei a fost covârșitor în lume. Sarah, pe care am cunoscut-o și am prezentat-o publicului român, și prin două piese ale ei pe care le-am tradus în românește (Blasted și Psychosis 4:48), a avut norocul să fie sprijinită de câțiva „mari” (Harold Pinter, Edward Bond și Caryl Churchill) care i-au luat apărarea în fața unei critici teatrale care a pus-o la zid (cronica lui Billington fiind devastatoare). Critici care să recunoască că au greșit sunt foarte rari.)

1989

Găsesc pagina de Teatru (patronată de criticul Valentin Silvestru) a revistei-fanion a culturii literare din România de dinainte de 1989. România literară. Ce a publicat revista în ultimul său număr din 1989?

Articolul principal: „Sfârșitul arbitrarului cultural” de Valentin Silvestru.

Dedesubt: „Am redevenit oameni!” de dramaturgul Viorel Cacoveanu.

Manșeta din stânga: „Soarta regizorului tînăr” (răspuns la o anchetă a revistei noastre-cenzurat în întregime) de regizorul Radu Băieșu.

Ilustrația paginii, cu „legenda” „Istorie teatrală(uitată voit), scenă din Regele Lear la TNB, cu George Constantin în rolul titular. Regia Radu Penciulescu. Constestat cu violență de unii (și oprit oficial-la vremea sa), apreciat de mulți (și în paginile „României literare”, spectacolul rămâne memorabil”

(Revăzută acum, pagina de Teatru din acel decembrie se racordează, spasmodic, la actualitate. Dincolo de acuzarea unui regim prin cenzurarea Culturii, senzația e aceeași cu articolele apărute în 1947, după schimbarea de regim. Dar, poate așa trebuia să fie. Un mic „detaliu”: criticul Nicolae Manolescu, între primele lucruri pe care le face la revistă, e să-l „sacrifice” ritualic și simbolic pe Valentin Silvestru – figură emblematică a teatrului românesc de până în 1989, dar cu „umbre” serioase, pentru a face loc noii sale protejate. Dar, poate, așa trebuia să fie.)

Nu știu de ce, la acea vreme, acum peste patru decenii, am păstrat dintr-un număr al celebrei Secolul XX, acest rezumat al romanului Contele de Monte Cristo, făcut în 1970 de un remarcabil prozator italian, Dino Buzatti (1906-1972). Îmi plăcuseră mult romanele, nuvelele sale, în special Barnabo, uriașul munților și, desigur, capodopera sa, Deșertul tătarilor (1940). Nu cred că ChatGPT ar fi în stare de performanța lui Buzatti de mai jos, o mică bijuterie, script cinematografic, rezumat narativ și ironie subcutanată.

Trei evenimente s-au produs în aceste zile. În ordinea descrescândă a impactului în sfera publică (până acum), ele sunt: uriașul impact al documentarului Recorder Justiție capturată, poziționarea pro/contra față de noua programă de Română pentru clasa a IX-a și situația instituțiilor culturale din București, în special teatre, aflate în situați ilegală a interimatului managerial, situație reflectată și de noul eșec al concursului de la TNB de a da un manager legal. Ce au în comun cele trei: faptul că au provocat în Justiție, în Școală și în Cultură, ruperea tăcerii și dezvăluirea a ceea ce, de regulă, era ascuns. Desigur, punctual, acest lucru s-a mai întâmplat. Dar, poate, nu atât de semnificativ ca acum. Și nu în același timp.

Cele trei, să le spunem generic, sisteme reflectă grade diferite de control : foarte puternic în Justiție, prin folosirea ierarhiei ca instrument de constrângere și pedepsire, puternic în Școală, prin controlul birocratic excesiv și gradul de dependență ierarhic, mai slab în Cultură unde constrângerea ierarhică e administrativă. Omertà funcționează dur în primul sistem, cu consecințe directe asupra carierei, familiei, și mai puțin dur în celelalte două. Deși, și în aceste din urmă două sisteme cariere și familii pot fi afectate (vezi, în Școală, cazul profesorilor suplinitori sau, în teatru, discreționarul comportament al unor manageri). Omertà e, adesea, într-o relație strânsă cu nomenklatura existentă acum în Justiție, Școală și, mai puțin, în Cultură. Observ aceasta mai ales în zona universitară.

Cei care au avut curajul să vorbească în documentarul Recorder, judecătoarea care a avut curajul să o facă pe viu în conferința de presă a Curții de Apel București, ilustrează ceva rar la noi. Cei vechi au denumit acest act parrhesia, curajul de a vorbi liber, de a spune adevărul punându-te în situație de risc. Aici, cei și cele care au făcut-o, în Justiție, acuză deschis Autoritatea, Ierahia sistemului și aduc în prim plan mecanismul omertà: Ierarhia a devenit totalitară, a concentrat autarhic puterea de decizie sub forma piramidei unde vârful decide tot iar baza este constrânsă, amenințată, degradată. Să ai curajul să vorbești liber, cum au făcut-o aceștia e nu numai un indiciu al unei culturi democratice, dar și o practică rară a ideii de libertate în interiorul unui sistem. Ermetică, Justiția nu poate explica de ce valuri succesive de corupți, mici și, mai ales, mari, sunt scăpați de pedeapsă prin tehnica amânării care duce inevitabil la prescrierea faptelor. Cei care au vorbit deschis și liber acuză terfelirea etică, atacul la deontologie practicat de vârful piramidei din Justiție. Ei și ele au conștiința faptului că s-au expus. Așteaptă acum represaliile. Dacă, totuși, nu cumva, comanda politică va decide schimbarea modului de funcționare a sistemului.

Omertà e prezentă și în mediul academic. Știm. Ieșim prea puțin în față, nu riscăm să spunem ce credem despre cum funcționează universitatea și cât de descentrată este relația profesor/student. Condiția morală a Școlii a fost viciată de decizii în favoarea infractorilor academici luate, în timp, chiar de unii miniștri. Cazul lui Sorin Cîmpeanu este notoriu. Omertà este cultura complicității și a tăcerii adevărului. Partea mai proastă încă e că ea dezvoltă o retorică a injustiției așa cum am văzut acum în conferința de presă a Curții de Apel București. Este extraordinar să vezi cum înalți magistrați prezintă, dincolo de nivelul intelectual scăzut, contra-argumente ad hominem pentru a discredita pe cei care spun adevărul, care rup tăcerea și dau de pământ cu omertà. Ei nu spun adevărul, ci îl mint. Ei și ele poartă răspunderea unei părți mari din condiția morală precară în care trăim. Favorizând infractori, călcând în picioare vieți, familii, întărindu-se în spatele zidurilor unei complicități teribile (și profitabile de ambele părți) cu politicul. Cine poate sparge aceste ziduri și permite respectarea drepturilor acelora care își caută dreptatea? Legea? Se vede că nu o face ci, cum am văzut de atâtea ori, e modificată pentru a-i face pe infractori să se simtă bine. Când se ajunge la situații dramatice precum spargerea omertà și eliberarea adevărului, înseamnă că, poate, ca și în Școală, și în Cultură, e timpul să recunoaștem că am făcut destul pentru ca lucrurile să nu mai funcționeze corect, legal, responsabil. Cu cât adevărul e tăcut prea mult, cu atât democrația pierde la fel ca și națiunea ca și construct identitar. Suntem o națiune atât de coruptă? Cred că am putea face mai mult pentru a instala curajul etic în practica de zi cu zi. Ar trebui să fie precum a te spăla pe față dimineața după ce te-ai trezit. Deșteaptă-te…Somnul cel de moarte e și asta: lipsa curajului de a spune adevărul. Dar e riscant, desigur. Iar cei din Justiție care au vorbit liber ne scutură acum. Nu pot fi lăsați singuri și singure.

În acest an, în București, Spitalul, Teatrul și Biserica s-au „aliniat” precum planetele pentru a spune ceva despre lumea în care trăim. Două inaugurări, Teatrul Grivița53 și Catedrala Națională (fostă a „Mântuirrii Neamului”) și o revenire tensionată în actualitate a Spitalului pentru copiii grav bolnavi de la Marie Curie (inaugurat în 2023) prin numirea de curând în Guvernul României a uneia dintre cele două co-fondatoare ale Asociației „Dăruiește viață”.

Surprinde, simbolic, această „aliniere”. Căci e vorba de trei structuri fundamentale pentru Creștinism și Comunitate. Dar și pentru oraș și, prin extensie, pentru un teritoriu mai mare. Cele trei evidențiază un raport variabil între Credință și Încredere. Adună oamenii sau oamenii se duc spre ele din motive diferite: alterarea condiției fizice, mentale, adică vindecarea (Spitalul), nevoia de exprimare a emoțiilor, adică catharsis-ul (Teatrul), căutarea unui sens moral, a transcendenței, adică mărturisirea credinței (Biserica). Cele trei, coexistând în același areal, reflectă ideea de om întreg: Corpul, Mintea și Conștiința, și Sufletul.

Cele trei structuri din București au avut impulsuri originare diferite: Spitalul a fost răspunsul dramatic a două femei, co-fondatoarele asociației care a fost temelia ideii, Asociația „Dăruiește viață”, la situația tragică a copiilor atinși de boli severe; Teatrul a fost impulsul unei regizoare și al soțului său de a ridica de la zero un spațiu comunitar dedicat creativității artistice; Biserica a pornit de la ideea unei catedrale reprezentative pentru credința ortodoxă care să adune pe cât mai mulți, dar care să și strălucească triumfător într-un areal simbolic al orașului.

Cum au reușit? Aici apar diferențe. Spitalul a reușit mobilizarea a sute de mii de donatori și companii, Teatrul a reușit, dincolo de un bani personali ai inițiatorilor și un grant , să determine, practic, dar și simbolic, prin cărămizile fondatoare vândute, atragerea sprijinului foarte multor oameni. Biserica a reușit convingerea autorităților să aloce sume imense (de la „centru”, dar și de la două primării de sector) din banii publici, alături de un număr de donații. Nu intru în detalii. Remarc că în cazul Spitalului, dar și al Teatrului, ideea de comunitate a fost bazată pe un raport delicat între Încrederea acordată ideii și Credința fondatorilor că se poate când e vorba de a oferi ceva esențial oamenilor care au donat bani. În cazul Bisericii, ideea de comunitate e bazată originar pe Credință, acea credință care unește și vindecă. Desigur, în cazul Spitalului și Teatrului, ideea de Credință e aparte, mai degrabă e proba unui efort personal în lupta cu timpul, în timp ce Biserica revelă lunga tradiție a instituționalizării Credinței. Ce e, însă, surprinzător, poate, e că, istoric, spațiile dedicate celor trei nu indică Biserica pe primul loc, ci Teatrul. Primele teatre au fost construite din lemn (sec. VI î.Hr.), apoi din piatră (aprox. 325 î.Hr.), primele spitale, de fapt centre de vindecare (asclepieia) în sec. IV î.Hr. iar primele biserici (în case, sec. III d.Hr.) iar ca atare la Roma spre 324 d.Hr.

Cele trei acțiuni fondatoare din București spun ceva despre dinamica spirituală a Capitalei. Fiecare a construit, în timp, o comunitate în jurul lor. Fie că e vorba de vindecare, de creație artistică sau de credința care mărturisește, aceste comunități sunt în contact cu un spațiu fizic care pleacă cu șanse diferite în lupta cu timpul. Teatrul e, mi se pare, cel mai sensibil: dacă strângerea donațiilor a marcat și capitalizat ca imagine clădirea, va fi dificilă dezvoltarea acestei comunități prin realizările artistice ce trebuie finanțate. Cei și cele ce vor da viață acestei continuități nu sunt departe de cei și cele care cred. În cazul Spitalului, vindecarea e un proces colaborativ, ca și în Teatru, unde performanța profesională și dăruirea, alături de comunicarea reală cu pacienții, e semnul reușitei. În cazul Bisericii, în decursul istoriei Teatrului, nu o dată, credința în rolul teatral a dus la convertire religioasă. Sau accidente biografice care pun cele trei structuri în aceeași linie.

În mod normal, Spitalul, Teatrul și Biserica sunt dominante fiecare în felul său. Nu uit că Biserica a exercitat mult timp controlul și ordonarea vieții prin spitale și universități în Evul Mediu. Nu uit că Teatrul înseamnă, azi mai mult ca oricând, o rezistență pe care numai credința o poate crea, în lumea noastră intens tehnologizată și, acum, prin comunicarea și comuniunea emoțional-spirituală. Fiecare dintre cele trei sunt frecventate pentru a răspunde unei nevoi. Dar numai Teatrul și Biserica pot construi comunități de îngrijire, vindecare, reflecție pentru a răspunde acestei nevoi. Spitalul este singurul care te pune imediat, de multe ori, brutal, în fața realității care spune: ești trecător, corpul e mărturia vie a drumului spre moarte. Despre care drum te pregătește Biserica. Nimic altceva nu o poate face.

Desigur, sunt multe capitale europene unde Spitalul, Teatrul și Biserica sunt prezente. Cât de prezente, de fapt? Cât de atent susținute de Autoritate? La noi, subfinanțarea e mai evidentă în cazul spitalelor și teatrelor. Să adăugăm și școlile. Oare de ce? Importantă, căci este, susținerea bisericilor e mai evidentă decât aceea a primelor. E un dezechilibru, așa cum îl percep eu, care poate fi reglat. Cu beneficii pentru toți. În Vest, cele mai evidente tăieri de fonduri se manifestă acum în cazul universităților și artelor spectacolului. La noi, subiectul care doare cel mai mult acum e Școala. Dacă în cazul Teatrului și Spitalului, se poate vorbi de evoluție, de un progres, în cel al Bisericii mai puțin. O întrebare care s-a tot pus: dacă națiunea română e creștin ortodoxă în proporție de peste 78-80% – ceea ce trebuie luat ca declarație -, cum se face că practicanții, care sunt, cred, mai puțini, nu reușesc să trăiască conform valorilor morale ale dogmei Bisericii ceea ce s-ar reflecta în comportamentele sociale și modul interacțiunii comunitare acceptabile, sănătos morale?

Dincolo de ceea ce istoria ne rezervă în continuare, pentru mine anul acesta stă și sub semnul acestor trei structuri care servesc comunitate și înfruntă timpul în continuare. Cu credința sau încrederea fiecăruia, a fiecăreia dintre noi.

Discuțiile privind numirea doamnei Oana Gheorghiu în Guvern continuă. Co-fondatoarea Asociației „Dăruiește viață”, alături de doamna Carmen Uscatu, mărește temperatura prin recenta declarație privind pensiile magistraților. Președintele amendează cu un bemol declarația și susține că nu va aproba cererea de urmărire penală a Doamnei Gheorghiu înaintată de Consiliul Superior al Magistraturii pe motiv de…incitare la ură.

„Încingerea” lumii politice românești acum, înainte de Crăciun, are mai multe explicații. Nu le voi detalia. Să remarc și că apropierea alegerilor pentru București e de luat în seamă pe scala termometrului electoral iar multele sondaje care apar produc o ceață dorită de unii.

Ieșind din ceață, revin la început. Problema numirii doamnei Gheorghiu în Guvern, salutată de mulți, inclusiv de mine, trebuie văzută, cred, în termenii simpli ai ecuației: co-lidera unui ONG de mare expunere publică, cu impact pozitiv, prin ce a reușit, asupra societății românești, se suspendă din executivul Asociației, dar rămâne membră a Adunarii Generale (AG) care, se știe, e forul suprem de decizie. Că această Adunare Generală are…trei membre, două fiind cele două co-fondatoare, ridică un semn de întrebare. Că doamna Gheorghiu nu se exclude din Asociație sau nu își suspendă calitatea de membră a AG (dacă asta e prevăzut în statut), ridică un semn de întrebare și mai mare. Căci, cum declară pentru Hotnews doamna Uscatu, spectrul incompatibilității (nu poți fi și în non-guvernamental și în guvern) începe să aibă consecințe asupra sponsorizărilor Asociației „Dăruiește viață”. Pentru un ONG, diminuarea credibilității are consecințe mai rapide și mai devastatoare decât în cazul unei companii. Până la urmă, însă, contează faptele: chiar dacă doamna Gheorghiu ar ieși complet din Asociație și AG, e de văzut dacă noua sa poziție va avea consecințe pozitive pentru sponsorizările Asociației.

Cum se știe, în România avem demult și această problemă: etica defectă a prezenței simultane, cu putere de influență sau de decizie în două entități care se situează în sfere diferite (non-guvernamental/Guvern) e încălcată adesea. Când un lider al unui ONG primește o funcție în sfera politică, gradul suspiciunii că ONG poate profita crește rapid. Mai puțin s-a observat reversul: cum Guvernul câștigă de pe urma cooptării unei membre marcante a societății civile. Doamna Uscatu, a cărei carte Anul în care nu am murit începusem să o citesc înainte de situația creată de numirea doamnei Gheorghiu și care carte mă face să înțeleg mai bine diferența între cele două co-fondatoare, observă și ea: de ce nu sunt în stare partidele să-și formeze proprii oameni în vederea ocupării unor funcții publice, politice importante și ajung să facă „exerciții” de forță de acest gen, în stilul „smuls”, cooptând în guvern persoane publice din sfera societății civile?

Am trăit această experiență când lumea teatrului era martoră, în perioada 1996-2000, la o situație aproape similară: liderul unui ONG teatral a fost numit ministru. Liderul și-a menținut influența asupra ONG-ului respectiv timp de patru ani. A fost și în guvern și în non-guvernamental. Poate e ușor de înțeles, dar cert e greu de acceptat, ca și acum. Avem proverbe care ilustrează perfect situația. Proverbele nu ne lipsesc. Dar verbele, da. Verbele care duc la separarea intereselor și evitarea incompatibilității sau conflictului de interese. La noi e greu să…lași din mână ce ai avut când primești altceva. Aici ar fi de revăzut contextul în care Vaclav Havel, un disident marcant și lider al societății civile cehoslovace, devine lider politic și președinte al țării.

Și o situație recentă, tristă, ridicolă: Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) a devenit CIM prin cererea de urmărire penală a doamnei Oana Gheorghiu pe motiv de incitare la ură în contextul declarației acesteia privind pensiile magistraților. Ba mai mult, un membru al Consiliului (inferior al magistraturii/CIM), inteligent, cultivat și competente (pe semne) spune că e vorba de incitare la „ură de clasă”. Credem că a studiat (după ureche) puțin Marx, i-a rămas ceva de la Lenin, poate Stalin. Ar trebui examinat omul căci ocupă o funcție importantă.Magistrații nu sunt o „clasă”, poate o castă, cu privilegii, ca orice castă. Oricum, legea nu prevede situația de incitare la ură pentru o categorie ca magistrații, ci pe cele vulnerabile pe motiv de rasă, etnie, gen etc. Faptul că CIM se pune în poziția de repetent la legislație, nu face decât să mărească hibridul carnavalesc al modului în care există Justiția la noi.

Puțini dintre cei care dorim să și facem bine au avut de-a face cu situația teribilă a copiilor bolnavi de cancer. Doamna Oana Gheorghiu, ca și doamna Carmen Uscatu, a avut, ani de zile, când lucra pentru strângerea de fonduri care, în final, a dus la realizarea primului spital pentru copiii în această situație, construit din fonduri atrase de la sute de mii de oameni. Să vezi suferința unor oameni, impotența statutului, lipsa de fonduri care duc inevitabil la un fel de condamnare la moarte a acelor copii, să vezi suferința, drama, traumele părinților acelor copii, creează, în timp, o revoltă. Împotriva banilor luați/primiți nemeritat sau cu asupra de măsură. Magistrații sunt și ei condamnați: la a avea. Mult.Afirmația doamnei Gheorghiu privind pensiile acestei categorii (nu „clasă”) sunt, cred, un reflex și al acestui fapt, o revoltă. Ca și atunci când a postat despre liderii americani că sunt „golani”, eu am auzit, ca și acum, ca mulți alții, strigătul unui bun simț, al unei decențe ultragiate. Asta duce la revoltă, desigur. Și pentru asta doamna Gheorghiu nu poate fi decât admirată. Nu am niciun fel de simpatie pentru cei/cele care primesc mereu, fără merit, bani, avantaje, diplome (vezi hazliul și tristul caz al celui care conduce acum psd și care, la tv, spunea odată, hlizit, că s-a trezit și cu o diplomă de master; s-a văzut clar că n-avea niciun merit; i s-a dat).

Situația schimbării poziției e una mereu dificilă, de la ONG la Guvern. S-a văzut și în cazul recent al jurnalistei devenită purtătoare de cuvânt a guvernului, dar și în alte situații. Ca în teatru, trebuie să știi dacă poți susține „rolul” ce ți se propune de către „regizor” și care este „teatrul” în care vei „juca”. Căci în teatru contează mult distribuția, dar și distribuirea. Cred, sper că tensiunea acestor zile privind situația despre care am scris, va diminua: contează ce este doamna Gheorghiu, nu cine este. Și a demonstrat asta de peste un deceniu.