Acum, teatrul nostru e simplu, dar și dificil de caracterizat. Simplu: are nevoie de finanțare constantă. Dificil: se confruntă cu (i)logica deciziei politice. Actorul și directorul (interimar) de la „Bulandra”, Vlad Zamfirescu (l-am apreciat recent în Oedip), spune de curând că „sparge tăcerea” privind situația Culturii de astăzi, în România. Observațiile sale, venite dintr-o amară constatare, sunt juste. Ce scontează, însă, omul de teatru pare o utopie: Cultura să redevină o prioritate pentru Statul, pentru Guvernul român. Și invocă exemplul lui Ion Caramitru, cel care a fost, în accepția sa, o „voce” a Culturii române. În mod sigur, a teatrului românesc. Domnia sa constată absența și nevoia unei alte voci care să „vorbească” cu politicul în favoarea oamenilor de cultură. Mai degrabă, a celor din teatru. Căci apelul său privește clar lumea teatrului.
Tăcerea a mai fost spartă, când și când. Apeluri, petiții pentru aducerea la normal a situației teatrelor, a instituțiilor de cultură, în genere, au mai fost făcute. Schimbările, dacă, când s-au produs, au fost, însă, puține și de anvergură mică spre medie. Niciuna care să privească cu adevărat spre viitor. Chiar și exemplul invocat de directorul de la „Bulandra”: în cei patru ani ca ministru a reușit doar în câteva privințe, mai ales în cea a patrimoniului, dar a eșuat exact în ceea ce privește situația teatrelor. Am mai explicat acest lucru, cu dovezi la vremea aceea. Dar ce nu spune apelul directorului de la „Bulandra” este că Ion Caramitru este cel care a creat cadrul de înființare și funcționare a UNITER, unde a fost președinte până în ultima sa zi, chiar și atunci când era ministru. Perioada 1990–1996, când am lucrat cu el, a fost una nerepetată în istoria acestei organizații și în viața noastră teatrală. Dincolo de carismă, el avea energia de a coagula diferențele: e regretabil că a deturnat-o spre… politic. Apelul de la care am plecat omite însă această opțiune a președintelui de atunci al UNITER.
De ce nu mai este UNITER „vocea” care să impună statutul normal al artelor spectacolului astăzi, e o altă discuție. Ca orice organizație care conservă un anume statut și un grup de oameni fideli, UNITER a avut succese, a lucrat la proiecte culturale naționale cu o mică echipă executivă, dezvoltând un tip de monopol asupra domeniului teatral, ceea ce își dorise și Ion Caramitru. Faptul spune mult despre comunitatea teatrală, care acceptă și caută mereu pe cineva care să vorbească cu politicul. O vorbă înțeleaptă spune: ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să primești. Dar absența unui spațiu/structură de reflecție asupra Teatrului și Artelor spectacolului este evidentă. Crearea sa ar putea ajuta comunitatea acestor arte.
Din anii ’60 și până în 2021, teatrul românesc a cunoscut două personalități, două tipuri care au vorbit, de pe poziții și funcții diferite, în numele comunității teatrale: în comunism, a fost criticul Valentin Silvestru, în post-comunism, a fost actorul Ion Caramitru. Primul a reprezentat tipul Autorității, al doilea, tipul Liderului. Dacă primul a reușit, în ani, să creeze și să întrețină o rețea de influențare a instituțiilor (teatrele – prin dezvoltarea sistemului festivalurilor, dar și prin participarea la sau crearea multor acțiuni, de tip seminar, conferință, etc.) și a multor creatori și interpreți (în special regizori și actori), modelând ierarhiile din teatrul românesc, al doilea și-a construit „vocea” prin coagularea în UNITER a cât mai multor creatori, prin inițierea sau acordul privind activități care dădeau un semnal de deschidere major în lumea artelor spectacolului și, în general, a culturii române. Primul a avut suportul prestigios al României literare, al doilea poziția politică, pe baza căreia spera și, într-o mare măsură, a reușit să asigure (supra)viețuirea comunității teatrale, a oamenilor și chiar a instituțiilor (a fost uriaș efortul său în ce privește renovarea Teatrului Național din București). Cu siguranță, acțiunea sa, până la preluarea funcției de director general al TNB, a fost benefică pentru protejarea oamenilor de teatru în condițiile unui prim deceniu postcomunist haotic și violent, cu lipsă de viziune asupra evoluției României. Dar nu una care să schimbe în mod benefic ecosistemul teatral. Când a avut ocazia, s-a opus.
Astăzi, însă, vorbim de un alt timp, un alt cadru socio-economic, unul care favorizează, pe scară largă, drenarea resurselor financiare (de la bugetul de stat, dar și de la granturile nerambursabile sau de la împrumuturile cu dobânzi dezastruoase) prin care prioritățile, când și când clamate, arborate ipocrit în programe de partid, au fost vidate de conținut atât în Cultură, cât și în Sănătate și Educație.
Spectacolul ultimelor două luni, numit frumos criză politică, este, de fapt, dincolo de impotența și lipsa de inteligență politică în asigurarea unui viitor previzibil pentru România, o demonstrație a faptului că principii și valori și, mai ales, o revigorare a moralității sunt absente din discursul public. Nu e vorba că politicul nu mai folosește cuvântul Cultură, ci e vorba că politicul nu știe ce înseamnă să desconsideri Cultura, dar și Educația și Sănătatea, nu realizează cum această desconsiderare are impact pe termen lung. Unul negativ. Iar ingerința politicului în conducerea instituțiilor teatrale, fie la nivel local, fie central, este notorie. Situația de la București este problematică din mai multe perspective. Discuțiile privind rezolvarea ei, dincolo de aspectele politice, aduc în prim-plan și chestiunea conflictului de interese.
Acum văd cum comunități artistice din Anglia, Franța, câteodată și din Europa Centrală se mobilizează nu atât și numai pentru a protesta, a face un apel sau a face o petiție. Ci pentru a iniția și a susține acțiuni, de la cele de lobby la cele fizice, indoor sau outdoor, într-o campanie susținută. În Vest, dependența de banul public există și ea în Cultură, dar nu atât de mare ca la noi. Multora, la noi, le place asta, firește, e confortabil să aibă mereu altcineva inițiativa, să vorbească altcineva pentru binele comun.
Dar efortul de a convinge în vederea susținerii readucerii în atenția decidenților a soartei Culturii, nu poate fi numai al oamenilor de teatru, al oamenilor de cultură, în general. Uităm mereu un alt „actor” principal: publicurile beneficiare. Și ele trebuie mobilizate. Și aici, vom vedea repede, că mulți înțeleg Cultura, mai ales teatrul, ca pe ceva dispensabil. Reacția aplauzelor la finalul fiecărei reprezentații teatrale, în picioare!, spune mult despre cât de uniform e văzut teatrul, fără vreo atenție pentru ceea ce este distinct ca valoare. Comportamentul multora în sala de teatru spune cât de mult a pierdut teatrul ca prestigiu, ca instituție, iar arta teatrală, ca necesitate afectivă și intelectuală. Și spirituală. Prin acest comportament, publicurile aliniază forțat Teatrul la alte forme (degradate) de divertisment.
Desigur, apelativele generaliste, „comunitate”, „breaslă”, au ceva impur. Ele ascund criterii, o etică a actului artistic care ar favoriza evaluarea performanței și impactul asupra publicului. Iar regulile, ca și normarea activității artiștilor, sunt păguboase și chiar străine actului artistic. Problema e că decidentul politic, finanțistul, nu au cunoașterea acestui tip de activitate, cu tot ce înseamnă el în plan personal. E necesar acel tip de limbaj care să nu vină din mistica creației și simbolica aferentă, ci din rațiunea afectivului. Decidenții sunt și ei/ele oameni, mulți cu familii și copii. Dialogul dintre meseriile, profesiile vocaționale și mentalitatea tranzacțională a politicului este, desigur, unul special, dificil. Dar nu imposibil. El trebuie (re)construit. E nevoie și de imaginație! Ori artiștii exact la asta sunt buni… doar dacă pot să vadă dincolo de interesul egoist.
Când azi, atâtea categorii profesionale au o susținere bugetară nesigură, a insista pe ideea că Teatrul, Cultura sunt indispensabile pentru viitorul României nu pare a fi, pentru foarte mulți, cea mai bună strategie. Azi, situația financiară a teatrelor este, însă, precară: banii pentru lansarea unor noi producții sunt mult mai puțini, cât despre turnee, în țară și în străinătate nici nu poate fi vorba. În anii ’90, turneele, mai ales cele în străinătate, au produs mai mult pentru România decât au costat. Chestiunea finanțării rămâne importantă, dar nu este singura. Ea poate fi abordată și din alte perspective decât aceea a unui protest național privind „banii pentru Cultură”. Situația de acum a teatrelor, în mai toate centrele teatrale din România, pare să nu fie un capitol, nici chiar un subcapitol, ci, mai degrabă, un paragraf care, în urma unui glitch, a fost șters din document. Apanajul politicului, atunci când e vorba de a face câte un „Pact pentru Educație” sau ceva similar, e uitarea privind susținerea Culturii, sau a Sănătății. De aceea, e nevoie mereu ca decidenților politici să li se aducă aminte că dacă se exprimă, se comportă, dacă vorbesc și scriu așa cum o fac acum (!?), este doar rezultatul a ceea ce permite chiar propria lor Educație, Cultură și Sănătate.
Cred, însă, că timpul declarațiilor, al apelurilor (importante, desigur, dacă sunt bine gândite) se apropie de epuizare. E nevoie de construirea unui nou tip de acțiune publică care să implice comunitatea și publicurile beneficiare ale actului artistic. Modurile de funcționare ale societăților de azi se schimbă. Ca și membrii acestora. Sensul dispare progresiv; moralitatea, ca fibră vitală, e cancerizată de contactul prelungit cu satisfacția imediată prin online și IA. Un nou tip de acțiune publică înseamnă un nou tip de limbaj al dialogului ca formă a negocierii. Pentru vechii greci cei care nu vorbeau greaca erau numiți „barbari”, căci limba lor le semăna a bolboroseală. Limbajul teatrului e unul civilizator și cultural tocmai pentru că stabilește conexiuni cu ceilalți.
Îmi vine în minte figura lui Václav Havel (l-am întâlnit atât la Praga, cât și la București), a cărui operă și prezență publică m-au influențat. Omul era și o Autoritate și un Lider. Stăpânea acel limbaj special care ducea la obținerea unor rezultate dorite. Nu l-a creat singur. Dar l-a propagat în spațiul public, național și european, cu o forță morală incredibilă. Acest tip de forță adună, unește și deschide drumul. Dar cine, oare, mai crede azi în ea?
Până atunci, oamenii de/din teatru par să rămână în așteptarea unui Godot? Sau, poate, consideră că e timpul să vadă mai clar că așteptarea nu aduce nimic bun. Ar putea vedea că dincolo de „eu”, normalitatea vine din „noi”? Teatrul, ca act artistic, stă esențial pe „noi”. Cel mai bun actor e premiat nu (numai) pentru că talentul său e unic, ci pentru că are la bază siguranța lui „noi”, a celorlalți care au creat un spectacol bun. E marea valoare morală a creației artelor spectacolului. Ar putea fi un exemplu bun pentru lumea politicului. Dar și o șansă de a merge mai departe prin vremuri în schimbare.
Texte și desene originale de ALAIN ROY, Foundation Beaumarchais, Actes-Sud Papiers, 1992, 2001
