Când am auzit/citit prima oară formularea „teatru de război” , m-am gândit, firește, la ce poate fi asemănător între război și teatru. Că oferă o „scenă”, că sunt fapte care se petrec la vedere, că sunt altele care, ca în teatru, se petrec în culise, că există un regizor și interpreți, dar și o scenografie specifică și muzică de asemenea.
Acum, însă, comparația nu mai e de actualitate. Moartea e reală spre deosebire de cea din scenă. Suferința e combustibilul care incinerează umanul. Ce se întâmplă în apropiere de noi are o actualitate dureroasă și aduce în prim-plan însăși ideea de libertate, vulnerabilă acum în fața unei agresiuni, a barbariei. E limpede încă de acum că vor fi consecințe majore pentru lumea civilizată, pentru funcționarea societăților democratice, a sistemelor economice naționale, dar și a sistemului economic global, a relațiilor internaționale. Unde, cum va fi locul Artelor în acest context? Ce se va întâmpla cu comunitățile artiștilor din artele spectacolului, cu cei și cele care pot să își îndeplinească menirea în contact direct cu publicul, cu oameni adunați special pentru a merge împreună, câteva ore, pe un drum comun. Al simțirii, visării, al gândirii.
La noi, ca și în alte țări, suprapunerea teribilă a războiului în Europa pe existența pandemiei complică, prin evenimentele tragice în curs, modificările suferite de lumea artelor scenei. Celor existente, mai ales prin supraviețuirea spectacolului în online, li se vor mai adăuga altele, cu consecințe greu de evaluat acum.
Lumea teatrală din România a avut experiența „războaielor” din teatru, după 1989. Înșurubate în mici lupte de gherilă, actori-directori-regizori-critici, disensiunile, agravate de „lupta între generații”, dau imaginea unui câmp de luptă fără eroi. De când restricțiile produse de contextul pandemic au devenit recurente, teatrele, publicul sunt tot mai puțin rezistente față de o agravare a situației, în urma declanșării războiului. Nimeni nu știe ce va fi în perioada următoare. În aprilie, organizația reprezentativă pentru oamenii de teatru, UNITER, va avea alegeri, după împlinirea a patru ani din mandatul, neterminat, al președintelui său istoric. Vor fi o nouă conducere, un alt Senat. Vom afla abia după 15 martie (!?) cum arată candidatura, singura, de altfel, a renumitului scenograf Dragoș Buhagiar, anunțată împreună cu aceea a vicepreședintei, Aura Corbeanu. Ce vor propune cei doi lumii teatrale românești, în contextul celor de mai sus?
Am construit UNITER alături de Ion Caramitru, cum se știe. Eram câțiva care ne-am înhămat la un drum dificil. Am vrut, și am dat, un semnal puternic, consistent, în primii patru ani cât am fost vicepreședinte executiv, alături de alți oameni de teatru, actori și actrițe, regizori, scenografi și critici de teatru, dar nu numai (secretari literari, compozitori), în direcția unei misiuni noi a uniunii, a unor direcții de activitate în acord cu noua lume a democrației, în direcția punerii în valoare a potențialului artistic al membrilor UNITER. Care devenise un reper dinamic, activ, deschizător de perspective. În acele condiții. Dar acum?
De mi se va cere, voi sprijini efortul de relansare a UNITER.
Cred că UNITER poate da un semnal la fel de clar, în condiții incerte, când contextul nu mai e la fel de încurajat ca în anii’ 90. Poate și trebuie. Pentru a coagula energiile, pentru a încuraja prospectarea necunoscutului care ne așteaptă. Pentru a sprijini efortul ce va fi cerut fără îndoială oamenilor scenei de a-și imagina și crede în arta lor, în publicul lor în anii ce vor veni. Ani ce nu seamănă cu cei mai duri trăiți de noi.