Generale

Ce ne doare? Să știi să (-mi) vorbești (1)

 

Din timpul studiilor mele filologice, când am citit prima oară „Oratori, retori și limbuți” (1902), studiul lui Titu Maiorescu, dar și din experiența didactică și de cercetare, știam cât de importantă este educarea vorbirii în unele profesii precum cele de actor, cântăreț. Aveam să descopăr că presupunerea mea s-a dovedit eronată că aceasta e la fel de importantă și în altele precum profesoratul, medicina, preoția, politica. Desigur, sunt țări unde presupunerea, cel puțin pentru unele profesii, se confirmă, precum în Franța sau Anglia ori Statele Unite.

sursa genardmethod.com

sursa genardmethod.com

La noi, precaritatea vorbirii în public ne apare tot mai limpede la toate nivelele – administrație, politică, Școală, micro și macrocomunități, interacțiunile cotidiene. Am întrebat persoane din medicină, preoți, profesori de la Drept dacă între studiile făcute a existat și unul privind educarea vorbirii. Mi se părea esențial. Răspunsul a fost limpede: nu. Persoane cu funcții bine precizate sunt neperformante când deschid gura. Uneori, pare un chin. Mai rău, chiar dacă gândesc bine, vehiculul oral străbate aiurea terenul ideii care, dacă ajunge la public, e malformată, distorsionată.

Cu atât e tot mai incredibilă preocuparea, secole de-a rândul, și înainte și după apariția scrisului, pentru educarea vorbirii în public. Preocuparea e străveche, în Europa, Platon, apoi Aristotel și Quintilian, crează nu numai bazele, ci și orizontul consistent al acesteia. În acest orizont este înregistrată figura lui Aelius Theon și opera sa, Progymnasmata („Exerciții pregătitoare”), menită educării oratorilor, Theon însuși (prima jumătate a secolului II e.n.) fiind unul dintre ei. Tratatul are mai degrabă alura unei anexe la cursul său de retorică. Însemnătatea acestor exerciții e mare, atât Quintilian,

sursa https://biographyworldweb.blogspot.com

sursa https://biographyworldweb.blogspot.com

în celebra sa Institutio oratoria, cât și istoricul roman Suetonius vorbind despre rolul lor în pregătirea și educarea vorbirii pentru susținerea sa în public. Pentru lumea veche, oratoria era insemnul major al politicului; cine știa să vorbească în public putea să convingă și să determine aprobarea acțiunilor politice. Cicero este un exemplu uriaș în această privință. Politicanul ca orator se forma adesea cu sprijinul unui profesionist. Acesta era, firește, Actorul.

Dar despre ce este…vorba? Cum vedea Theon pregătirea? Să spun, în primul rând, că aceasta era un vehicul al unei pedagogii. Cum scrisese deja Quintilian, pregătirea unui orator presupunea organizarea studiilor „din fragedă copilărie”. Această educație timpurie putea permite formarea oratorului perfect, „care nu poate fi decât și un om integru”.(trad. Maria Hetco).

Theon propune cincisprezece exerciții pregătitoare ca un fel de trecere de la studiul gramaticii la arta oratoriei. Important, autorul e conștient că nu toată lumea este egal dotată în vederea performanței vorbirii în public, și atunci – spre deosebire de multe cărți de azi care oferă un standard, un șablon privind antrenamentul pentru a vorbi în public, garantând succesul, desigur – exercițiile trebuie adaptate după ce este descoperit cu ce e „dăruit” elevul: etos, patos, logos. Există încă dinainte de Theon, ideea că a învăța să vorbești bine, nu înseamnă numai să ai cunoștințe de filosofie și chiar și din alte „arte”, ci și aplicarea diferențiată, în funcție de elevi, a conținuturilor.

Pentru greci, barbarul era cel care nu știa greacă. Cine nu cunoaște greaca, adică cine nu cunoaște logica, dialectica, nu stăpânește Arta discursului. Cum i-ar învăța pe alții? Legitimitatea nu este dată de faptul de a câștiga alegeri, ci de faptul de a guverna, de a lua decizii pentru polis, pentru stat în ansamblu. Interesant este că cuvântul „barbar” are aceeași rădăcină ca și bâlbâitul, „a bâlbâi”. Pentru că pentru greci, limba barbarilor suna ca o bâlbâială nesfârșită. Dacă te bâlbâi, nu vei mai fi legitim. Avem adesea, azi, urmărind oameni cu funcții importante în stat, senzația „nelegitimității”; bâlbâiala e lipsa unei educări a vorbirii, a construcției unui argument, a prezentării unei teze, a exercițiului logicii și argumentării. (va urma)

 

Standard
Artele Educației, Generale, Actorul, Vorbirea

Vorbirea în public, Democrația și Dezvoltarea personală

 

În școală, am trecut și eu, ca foarte mulți, prin chinul vorbirii în public. Lucrurile s-au complicat mai târziu, când am început să vorbesc în public (la o sesiune științifică, într-o discuție organizată după un spectacol etc.). Realizam că, dincolo de ce vreau să spun – și încă nu stăpâneam asta!, ar trebui să dau atenție și lui cum vreau să spun și, încă de la început, să îmi pun problema: ce vreau, de fapt, cu ce urmează să spun (în) public. Dar nimic din toată școlaritatea mea (16 ani plus patru ani la doctorat) nu mă pregătise pentru așa ceva! Pentru a vorbi bine în public. Nimic.

Continuă lectura

Standard