Artele spectacolului, ca și Educația, la noi, sunt prinse în focul încrucișat al două moduri de a gestiona situația lor: unul este al costurilor, care trebuie ținute sub capacul economiei bugetare; altul este al înțelegerii rostului lor în relația cu viitorul. De la începutul acestui mileniu, n-a fost niciodată timpul pentru a construi această relație ca o investiție profitabilă. Mai rău, legătura consubstanțială dintre cele două „emisfere” ale sensibilității corpului social nu e nici acum avută în vedere. În lumea academică, de pildă, vorbim de interdisciplinaritate sau transdisciplinaritate, vorbim la conferințe, dar nu le cultivăm în pachetele curriculare și mărirea gradului de libertate creativă a profesorilor și studenților. Situația actuală a instituțiilor de spectacol dă bătăi de cap (administrativ) și din cauză că reglementările privind natura vocațională a profesiilor din această sferă vor numai să fixeze, iar nu să elibereze: natura asta e ca un pește în apa de munte. Nu îl poți „prinde” cu…mâna goală. Dar totul nu se reduce la bugete. Ci la modul în care administrația locală și centrală privesc sau nu spre viitor. La modul în care Educația și Cultura pot fi așezate chiar în inima gândirii administrative și nu numai în cadrele normative.

Companiile teatrale, ca să iau un exemplu pe care îl cunosc mai bine, au fost, încă de la începuturile drumurilor lor, de la periferiile așezărilor urbane la castel și Curte, dependent de sprijinul financiar al clasei aristocratice, regale sau imperiale. Până la primele reglementări, odată cu dezvoltarea orașelor și a modurilor lor de a regla infracționalitatea, vagabondajul, sub „steagul” căruia erau și trupele itinerante de teatru, fiind aspru pedepsit încă de la începutile perioadei medievale, cei care făceau teatru subzistau din mila publicului și, rar, din dreptul acordat de Potentatul local de a se stabili temporar pe pământul acestuia , din stipendiul primit de la acesta, cu obligația de a-i întreține Curtea cu spectacole de sezon, mai ales în marja marilor sărbători religioase.

Dependența de banii altcuiva se menține până târziu. Teatrul, ca activitate, costuri, nu se poate întreține singur, din ce încasează pe bilete. Administrația raportează mereu costurile producției teatrale la veniturile încasate în marginea acestei producții: valoarea biletului ar fi rezultatul împărțirii costurilor totale ale producției la capacitatea sălii ori numărul prevăzut de reprezentații. Numai din acest mod de a gândi apar vizibile fisurile: lansarea în producție, într-o economie ca a României, nu include estimarea corectă a duratei de viață (adică a numărului de reprezentații) și a gradului de ocupare a sălii (adică numărul de plătitori prezenți, sau nu, dar plătitori de la fiecare reprezentație. Teatrul românesc, spus scurt, nu funcționează ca un model economic viabil. Nu programează cum ar trebui noua premieră, designul promovării, al diseminării noii producții nu are în vedere întregul, adică seria finită de reprezentații a noii premiere, ci fragmentul, adică fiecare premieră, la rând, astfel că titlurile care alcătuiesc repertoriul sunt „vândute” la bucată, nu ca o serie. Rar am văzut intenția programatică de a vinde un program, de a convinge publicul să cumpere pentru că titlul nou va fi disponibil numai 20-30 de reprezentații. Teatrul de repertoriu, adică, în principal, cel bugetat din bani publici, trage scrâșnit targa (supra)viețuirii pe uscatul bugetar de multă vreme. Ceea ce era odinioară nomad în existența sa, actorii care mergeau dintr-un loc în altul, a devenit, în timp, fixare contractuală. La începutul anilor ’90, când a apărut ideea mobilității prin introducerea contractelor determinate, lumea teatrul nostru a frisonat și a reacționat dur. Ca întotdeauna. Lumea vocaționalului și lumea administrației s-au privit, se privesc mereu prin ochelari prescriși de „doctorii” administrației fără un control al…dioptriilor. Pe scurt, nu se văd clar una pe alta, mai rău, rar izbutesc să transmită ce este vital pentru un compromis care să construiască viitorul artelor în societate.

Cu ochii larg închiși cele două lumi, ca și în Educație, preferă să (co)existe consumând inutil resurse mentale, sentimentale pentru a permite normalitatea. Desigur, normalitatea cere bani. Dar mai întâi cere înțelegerea unor mutații în societate a căror perpcepție e cel mai bine reprezentată de aceste arte și de industriile care permit dezvoltarea lor. Graba luării unor măsuri ar trebui frânată pentru a permite un timp al selecției, al analizei documentate și apoi al recomandărilor de acțiune. S-a mai întâmplat și a funcționat. În Anglia sau Franța, de pildă. Când ai o problemă, nu te repezi s-o reglementezi. Mai întâi o gândești pentru a vedea care e natura ei. Dacă consulți vraiște oameni din profesie care nu au acest exercițiu, nu obții mare lucru. Dar unele dintre observațiile lor pot fi indicative. Timpul nu pare favorabil unei astfel de reflecții? Cum așa? Tocmai în perioade incerte, care nu așează încă ceea ce a devenit neașezat, potențialul reflexiv trebuie pus în valoare. Apoi, trecerea la acțiune. Nu poți tulbura prin a cere reglementarea timpului de muncă al unui actor, regizor, scenograf, coregraf, compozitor. Cum o faci cu personalul tehnic, de pildă. Știm de ce. Primii lucrează, muncesc, într-un mod care nu e prins în Codul muncii. Ca să creezi și să transmiți public ceva din tine, consumi ceva fundamental din instinctul de creație. Ceva ce trebuie protejat și dezvoltat ca una dintre puținele căi prin care umanul nu va fi degradat până la insuportabil.