1570. Anglia. Engleza pieselor de teatru și Educația reginelor
Mi se pare extraordinară preocuparea pentru relația între limbă, educație și politică așa cum a fost ea realizată la un înalt nivel de performanță de Roger Ascham (1515-1568), savantul umanist, marele pedagog, autorul The Scholemaster, primul tratat (1570) despre educație, învățarea limbii latine în școală, dar și despre engleza în uz atunci, și cu referire la engleza din piesele de teatru ale epocii de până la Shakespeare. Era atât de bun, de foarte tânăr la greacă și latină, dar în special la greacă, încât devine primul lector de greacă de la Cambridge. Prelegerile sale publice, comentariile sale erau atât de pasionante încât atrăgeau studenți și de la alte facultăți. Prințesa Elisabeta, avea cincisprezece ani pe atunci, îl angajează ca tutore. Programul viitoarei celebre regine a Angliei era foarte dens, instrucția în limbile clasice, retorică, tragediile lui Seneca ocupau…o zi de muncă. Ascham a fost adversarul pedepsei corporale în școală, a introdus metoda „duble traduceri” lucrând cu studenții săi mai întâi la traducerea lui Cicero din latină în engleză, apoi, invers, din engleză în latină, comparând, în final, cu originalul. Făcuse distincția între cei care erau „quick wit” (învățau repede, dar uitau, mai apoi), și „hard wit” (cei care învățau mai greu, dar rețineau pentru totdeauna). Tutore al celor mai puternice două femei din epocă, Elisabeta I și Lady Jane, Roger Ascham determină fundamental gândirea limbii ca instrument de comunicare, de disciplinare a logicii și educare. Analizând limba din teatrul lui Plaut, Terențiu și Seneca, Ascham insistă pentru o engleză nesufocată de retorică, în uz în teatrul epocii. Apropo de femei, soția sa este aceea care, la doi ani după moartea lui Ascham, publică tratatul.
1992. Irving Wardle. Critica teatrală și Actorul
L-am cunoscut. A venit la București pe la mijlocul anilor ’90, când l-am întâlnit. Am rămas apoi în legătură ani de zile. Am fost împreună cu el la teatru în Londra. M-a găzduit o săptămână la el, i-am cunoscut familia, cânta la pian iar biblioteca sa era visul oricărui teatrolog. Dar nu numai. Omul avea un spirit ascuțit și o ironie remarcabilă. Irving Wardle (1929-2023) scria foarte bine, critica sa avea darul acela unic de a merge direct la esențial. Era și dramaturg. Publică în 1992, târziu, nu-i așa?, Theatre criticism, o summa a reflecțiilor sale despre teatru. S-a lăsat greu, fusese zeci de ani cronicar dramatic la The Observer, The Times (1963-1989) și Independent on Sunday, obișnuit cu exercițiul acela critic esențial pentru a așeza valoric fiecare premieră urmărită. Nu reacționa imediat. Nu se entuziasma. Dacă își trosnea degetele la finalul spectacolului, era limpede, pentru cine îl cunoștea, că fusese rău. I-a plăcut o zisă a marelui său prieten american, criticul Eric Bentley, privind stereotipul „ți-a plăcut?” /spectacolul: „„A spune că cineva a fost mișcat nu înseamnă a critica. Este o informație pentru graficul de evoluție a febrei.”
Între altele, când i-am citit cartea, am reținut și asta:
„Regula de aur atunci când se discută despre actori este să nu se facă niciodată generalizări denigratoare pornind de la particular la general. Poți spune că cineva a jucat prost. Nu poți eticheta acea persoană ca fiind un actor slab. Din toate punctele de vedere – psihologic, profesional și juridic – aceasta este o regulă bună. Nu există niciun rezultat pozitiv în a descrie pe cineva ca fiind incompetent. Dacă are vreun efect, acesta este doar acela de a-i submina șansele de angajare și încrederea în sine – astfel încât munca sa va deveni mai slabă ca niciodată. De asemenea, actorul ar putea să o dezaprobe în următoarea sa interpretare, fie datorită unui rol norocos, fie datorită acelui tip de evoluție interioară care se produce uneori între tinerețe și vârsta de mijloc. Exemplul unor critici americani precum John Simon, care profită de libertățile lor legale pentru a insulta și a ridiculiza actorul de parcă s-ar afla la o piață de sclavi din Sud, mă împacă cu legile din Anglia.” (p. 138)
Viața sa în teatru a fost norocită și de apariția unor generații de dramaturgi, de la Osborne și Pinter încoace, dar și de actori și actrițe, cu care a fost contemporan, prieten, și care l-au stimulat să fie mereu performant în actul critic. Prețuia prietenia care nu excludea critica.
Fotografia (v. link, mai jos, sursa The Guardian, Donald Cooper/Alamy) e de la prima sa premieră, The Houseboy, regizată de celebrul critic Charles Marrowitz. Apăreau doi actori, Timothy West (1934-2024), cu o celebritate crescândă din anii ”70 în teatru, film, TV, și Thelma Holt (1932-), care, după o perioadă de actorie, se lansează în producția teatrală, devenind una dintre cele mai influente profesioniste în domeniu. În 1985 devine Directoarea departamentului de turism și exploatare comercială de la Teatrul Național. Era deja un nume greu în industria spectacolului. Pe Thelma am cunoscut-o când ea a produs faimosul turneul cu Hamlet (Regia Alexandru Tocilescu, cu Ion Caramitru în rolul principal) la Londra și Dublin din 1991. Eram cel care făcea filmul turneului pentru TVR (împreună cu operatorul Nicolae Niță) și Thelma mi-a asigurat condițiile să pot face filmările în spațiile interioare și exterioare ale teatrului. M-a pus la curent cu restricțiile legale privind filmările. Pe una am încălcat-o: filmarea finalului reprezentației a treia, de la Londra, cu apaluzele care nu se mai sfârșeau și „perdeaua” de flori câzând din înaltul scenei, nu mai văzusem/și nici n-am mai văzut așa ceva, când au venit Regele Mihai și Regina Ana, care, apoi, s-au întâlnit cu actorii și actrițele, pe scenă, cu cortina trasă, după ieșirea publicului.