Vă mai aduceți aminte decembrie’89? „Am învins” strigau în studioul 4 al TVR. Pe cine, ce? Nu mai conta. Mi-a venit în minte acest episod televizual fondator de falsă mitologie, după alegerile de ieri. Nu sunt analist/comentator politic. Cele ce urmează sunt despre alegeri și lipsa lor. Alegerile pe care eu le fac, le fac gândindu-mă la ceilalți, nu la mine. Mai și greșesc. Ca și mulți alții.  Alegerile pe care eu nu le fac,  le fac fără să mă gândesc la mine și la ceilalți. Sunt mai importante astea, nu? Aflu că n-am făcut alegeri când trebuia, cum aș fi crezut că trebuie să le fac, și momentul a trecut. Dar alții le-au făcut deja. Și viața continuă prin aceste alegeri. Tu crezi că corupția e răul cel mai mare al țării. Greșit: nu corupția, ci oamenii corupți. Simplu, nu? E mai simplu să îți reprezinți la modul abstract corupția când, de fapt, e vorba de oameni care corup, sunt corupți iar lupta anti-corpuție continuă. E ca și cu plagiatele în universiăți. Bătălia e total inegală: dovedești negru pe alb un plagiat și agentul corupției (poate fi un ministru, un politician, un reprezentant al unei agenții, consiliu, comitet etc.) îți spune că nu e așa. Plagiatorul îți spune că a „respectat legea”. Și agentul stă cu capul sub fund și cugetă. La nesfârșit. Ca voinicul din poveste, corupția iese mai întărită din asta decât lupta-anticorupție din punerea sub urmărire penală sau trimiterea în judecată. Noi am tabloidizat și corupția și lupta-anti-corupție. E un succes răsunător. E ediția specială a emisiunii „Românii au talent”. E lucrul care funcționează cel mai bine, cel mai rapid. Cum observa Sidonia Bogdan, creăm povești, în loc să expunem faptele. Fără multă „narațiune”. Publicul se obișnuiește astfel, ca în O mie și una de nopți, cu starea asta de deznodământ amânat. Vrea ca povestea să continue, căci mai avem multe lucruri de descoperit. Și atunci alege o mulțime de corupți sau pe cale, pentru a le gestiona administrativ existența la orașe și sate. Este lumea cu care s-a obișnuit. Ca și înainte de 1989, când Ceaușescu părea eternitatea. Te poți pune cu eternitatea?

Sentimentul deznădejdii e cancerul cel mai eficient care pune jos standardele unei societăți democratice. Sentimentul neputinței e  alzheimer-ul care erodează reprezentarea binelui în societate. Când centrii ei nervoși sunt atinși, nu se mai poate face nimic. Iar binele capătă, insidios, la început, apoi tot mai evident, fața unui rău obișnuit. Ca fumatul, alcoolul, alimentația proastă sau lipsa de credință. Poți trăi fără să crezi? Da, sigur. Nicio problemă.

E, totuși, o problemă. Corupția și oamenii corupți sau corupători au creat deja o Românie paralelă. Care funcționează în ciuda eforturilor DNA și a altor structuri. Frica de pedeapsă e încă modică. Nivelul de funcționare a controlului e încă scăzut. Vlad Țepeș nu poate funcționa în democrație. Putem funcționa noi prin alegerile pe care nu le-am făcut. Cum ar fi, de pildă, aceea, de a ne curăța de mizerie. Săpunul și apa democrației trebuie reinventate la noi. E dificil, dar nu imposibil. E singura speranță.