77 î.Hr. Roma. Roscius și Cicero

Roscius, starul teatrului roman, prieten al lui Cicero pe care l-a antrenat în ale oratoriei și care, la rându-i, l-a apărat într-un proces, eveniment pus în scris de Cicero în Pro Q. Roscio Comoedo, pe la anul 77 î.Hr. (v. textul căruia îi lipsesc începutul și finalul)https://www.attalus.org/cicero/q_roscius.htmlRoscius

Roscius a câștigat un astfel de renume pe scenă încât dictatorul Sulla l-a eliberat din sclavie și i-a conferit inelul de aur, emblema rangului de cavaler. Se pare că era foarte bine plătit pentru talentul său. Conștient de farmecul său, datorat fizicului de dansator și abilității de a juca folosind mai ales tehnici de mișcare în scenă, a avut o ascensiune fulminantă la Roma, moartea sa aruncând publicul într-o adâncă consternare. Numele său devine sinonim cu valoarea supremă în Arta actorului, „Roscius” ajunge un apelativ pentru a confirma un talent ieșit din comun. Totuși, îmbătrânind și continuând să joace, publicul păstrează memoria tinereții sale tributară în Imperiul roman legăturii între actorie și prostituție, mulți tineri actori fiind doriți, cumpărați pentru servicii sexuale. (v. mai mult în Florence Dupont, L’acteur-roi. Le theatre dans la Rome antique, Les Belles lettres, 2003) Dar Roscius a și scris despre Arta actorului, Cicero atribuindu-i și următoarea zicere: „Tinerii actori, chiar cei care sunt destul de buni, au toți un defect sau altul.” Și, mai ales asta: „Căci, lucrul esențial în teatru este să joci just, după cum sunt personajul și momentul piesei.” După el, asta nu e vreo tehnică și nu se poate învăța. În celebra sa Despre orator, Cicero scrie despre Roscius că realiza, în scenă, ceea ce orice orator perfect era în stare, și anume să asocieze în joc plăcerea (delectare), emoția (movere) și tonul just (decere). Multe referințe indirecte despre acel mic tratat pierdut, arată că celebrul comedian din epocă făcea o comparație extinsă între mijloacele expresive ale Actorului și Oratorului. Avea experiență căci repeta cu Cicero discursurile acestuia. Îmbătrânise, dar continua să joace. Cererea era atât de mare încât ajunsese să joace odată la trei zile. Făcuse o avere din actorie. Odată cu Roscius, apare și ideea de vedetă în teatru.

1904. Teatrul groazei și…IQ. André de Lorde și Alfred Binet

Legătura dintre Alfred Binet (1857-1911) și ideea de IQ (Intelligence Quotient) este fundamentală: el este creatorul primului test practic de măsurare a inteligenței, care a stat la baza conceptului de IQ folosit ulterior.Binet nu a inventat termenul „IQ” și nici nu credea că inteligența este o valoare fixă. Ideea de IQ a fost dezvoltată ulterior de alți psihologi pornind de la testul lui. Binet a răspuns, astfel, în unei solicitări a guvernului francez din 1904 privind educarea copiilor cu nevoi speciale. Testul său introducea conceptul de „vârstă mentală”. Avertiza, însă, că testul nu trebuie folosit pentru a eticheta definitiv oamenii. Comparabil, e ce se întâmplă în lumea academică cu Indicele Hirsch.

Și legătura cu dramaturgul André de Lorde (1871-1942)? Dramaturgul care a teoretizat și scris piese despre Teatrul groazei, al Fricii, Grand Guignol l-a solicitat pe Binet să îl ajute în scrierea unor piese de teatru în care voia să folosească elemente de limbaj științific privind stările emoționale extreme. de Lorde îl cita pe Binet care ar fi spus: ” pentru face ca o idee justă să triumfe, o piesă de teatru e mai eficace decât discursuri lungii și rapoarte voluminoase”. Și de Lorde îi dădea dreptate dând exemplele unor piese care au determinat schimbări Codul de procedură penală sau o reformă a Asistenței publice. Au scris împreună câteva piese, relația lor a devenit subiect de cercetări privind modul în care Științele și Artele pot colabora. Despre piesa lor, Omul misterios (1910), reprezentată în premieră la Teatrul Sarah Bernard din Paris, de Lorde scria în prefața volumului său de teatru din 1928: „ne-am silit să arătăm de câte dificultăți te lovești când vrei să determini cu certitudine caracteristicile nebuniei; am semnalat lacunele unei legislații care permite punerea în libertate a unor criminali nebuni, gata să o ia de la capăt; am vrut să avertizăm că șiretenia unui dement poate face să eșueze rațiunea cea mai avizată”. Și dădea exemplul unor piese de teatru care au determinat modificarea unui articol din Codul de procedură penală sau al altuia privind reforma Asistenței publice.