Uniter30 de ani
foto Andrei Gindac

Am fost la sărbătorirea a 30 de ani de UNITER. În micul spațiu de la parter, unde funcționează un restaurant, mesele erau înlocuite de rânduri de scaune, ocupate deja când am ajuns, cu întârziere din cauza traficului. Acolo am ținut în anii’90 conferințele de presă, simpozioane sau cursul de profesionalizare a criticilor de teatru, Uniprof. Acolo s-au ținut ședințele de consiliu. Acolo am organizat primele spectacole ale Teatrului Inoportun.

Acum, am revăzut mai multe persoane, actori, actrițe, directori de teatru. Unii, unele care se afirmaseră, în timp, contra UNITER. Alții, altele, veterani ai UNITER. Eram toți trecuți bine de 50-60 de ani. Președintele de 30 de ani al UNITER, Ion Caramitru, ține discursul. Același. L-am auzit de nenumărate ori. Mă uitam la acest om cu care lucrasem aproape zilnic timp de patru ani de zile la începutul anilor’90. Era …neschimbat. E o calitate și asta să continui fără să adaugi nimic. Dar discursul ține prea mult. Cu aceleași poncife. Mă vede și, în mod surprinzător, îmi mulțumește public pentru acea perioadă și pentru că am venit acum. Anunță, totuși, trei …noutăți: deschide drumul altei persoane la conducerea UNITER căci pentru el…vârsta și etc., alocarea unei sume pentru …independenți (după ce evocase conflictul între generații) și desemnarea juriului de nominalizări la Premiile UNITER drept direcția artistică a Festivalului Național de Teatru, după ce Marina Constantinescu nu a mai dorit să continue cu un nou mandat. (E o ironie aici căci unul dintre membri se afirmase vehement și retrograd când era membru la prima ediție a FNT după 1989.)

Numai cine nu știe, poate spune că președinția lui Ion Caramitru la conducerea „breslei” nu a produs beneficii pentru membrii comunității teatrale (e de discutat dacă unele dintre acestea au și bază morală), pentru o anume rezistență în fața abuzurilor Puterii în anii ’90. Apoi rezistența aceasta a fost convertită în blocarea schimbărilor și a deschiderii porții Noului în teatru. Cei tineri au trebuit să o ia pe cont propriu căci mobilizarea resurselor (și financiare) publice de către UNITER, râvnirea anuală a Premiilor UNITER, cu nenumăratele discuții privind…criteriile, dar și componența juriilor, au arătat un lucru simplu: lipsa de apetență pentru un dialog real, pentru crearea condițiilor care să le permită tinerilor să se exprime cum doresc ei/ele, nu cum dorește gândirea despre teatru a conservatorilor. Ceea ce dădea UNITER în anii ’90 alura și substanța de deschizător de drumuri, mai ales după schimbarea structurii uniunii în 1993, se convertește progresiv într-un mix artistic-sindical-electoral cu care nu am mai dorit să am de-a face după 1994. I-am reproșat atunci lui Caramitru că uniunea deschide porțile practic oricui și, astfel, trădează spiritul ei fondator. Dar președintele, cum s-a văzut, avea scopuri/ambiții politice. O masă mare de membri asigura platforma necesară.

Uniter30 de ani
foto Andrei Gindac

Am fost acum doi ani, după o neparticipare de foarte mulți ani, din curiozitate, la ultima adunare generală de alegeri UNITER. Mi s-a strâns inima. Creatorii și interpreții de teatru prezenți erau toți și toate oameni, desigur cu un palmares, variabil, dar limpede fără vreo contribuție la dezvoltarea uniunii. La alegerea președintelui, da. Am plecat cu un gust amar. În ’90 eram mai tineri, desigur, dar voiam mai mult. Acum nimeni nu mai voia nimic. Era ca o piatră tombală peste un spirit al revoluției manifest în anii de început ai UNITER. Când relațiile de dinainte de 1989, cariera artistică, apariția, celebră de atunci, la TVR în decembrie’89, dedicarea președintelui erau evidente.

Decembrie 1989. „Am învins”.

Om de scenă, Ion Caramitru este, de atunci, ștampilat (azi zicem”labelizat”) prin expresia, „Mircea, arată că lucrezi”, și NU „Mircea, fă-te că lucrezi”), spusă înainte de intrarea în emisia (o cameră îi filma, totuși, pe participanții înghesuiți în studioul 4 al TVR) unde Mircea Dinescu (poet atunci) și Ion Caramitru (actor) anunțau victoria Revoluției. Cum avea să spună, adesea, și pe bună dreptate cred și eu, nu Revoluția lui a învins, ci aceea a altui om din sfera spectacolului, a regizorului de film, Sergiu Nicolaescu. Dar care a fost revoluția lui? Cum s-a reflectat ea în dezvoltarea UNITER după 1990? De ce s-a pus omul de teatru în antiteză cu omul de film? Doar ambii au avut cariere artistice neobturate de regim înainte de 1989. Numai pentru că primul nu a fost membru de partid iar al doilea, da? Simbolic, nașterea UNITER a purtat semnele tentativei de a ieși din „gândirea captivă” a lumii de dinainte, dar și de conservare (sau inițiere a altora) a privilegiilor acelei lumi. Încercasem atunci constituirea sindicatului actorilor căci știam că va fi cea mai vulnerabilă categorie. Actorii nu au dorit acest lucru. De ce? (va urma)