Cum se poate obține claritate, simplitate și eficacitate în hățișul legislativ care a ajuns Legea Educației?

Probabil și prin acte clare, limpezi și eficace precum acela prin care Universitatea din București a înaintat, din nou, după patru ani, ministerului Educației solicitarea de retragere a titlului de doctor în Drept dlui V. Ponta. După patru ani de albire a negrului, de escamotare a adevărului. Și încă mai e de așteptat.

Când ești murdar, te speli. De obicei. Adică: cureți murdăria cu apă, de obicei, și săpun, gel de duș etc. Apoi te ștergi, te usuci, ca să nu pui pe tine lucruri care se vor uda. Simplu, nu?, clar și eficace.

Dacă, în loc să înlături murdăria, o întinzi, va rămâne tot murdărie. N-ai făcut nimic.

Toată isto/eria noilor reglementări privind studiile doctorale devine tot mai complicată și pentru că există temerea  că doctoratele plagiate, dovedite până acum, vor rămâne nesancționate din cauza noilor proceduri greoaie, cu termene care, însumate  și admițând că „mașinăria” merge uns, fac improbabil rezultatul final așteptat.

Un al doilea motiv pentru care e tot mai prezentă neîncrederea în buna credință a inițiatorului, privește CNATDCU. Nu numai că ministerul nu a procedat simetric, prin raport cu Consiliul Național de Etică (care a fost revocat), adică nu l-a revocat, ci, dimpotrivă, l-a menținut cu personalități „celebre” pentru cum au spus lumii academice că negrul este alb. Coroana acestei operațiuni este numirea unui rector în exercițiu la președinția CNATDCU, din care mai făcuse parte în 2012, când demonstra academic cum negrul este alb.

Ce poți să mai crezi văzând toate acestea?!

Domnul ministru are în mod clar impulsuri spectaculare: la ceremonia de acordare a Premiului GDS 2015, mi-a înmânat, în fața celor prezenți, invitația de a face parte din Consiliul Național de Etică. Și în ideea că aș putea fi ales președintele acestuia. Mă întreb ce-ar fi spus lumea: cel care a criticat strașnic acest organism, revocat apoi de către ministru, iată, a ajuns el acum acolo! Mulți nu înțeleg că a spune ce crezi nu înseamnă că vrei o funcție. Am declinat această invitație, în scris, și comunic abia acum acest lucru în mod public. Am considerat că trebuie să continui la Comisia de etică a Universității din București, nu să promovez. Cred că din organisme precum CNE ar trebui să facă parte persoane specializate și cu o parte din normă pe domeniul eticii cercetării. Obligatoriu, acestea ar trebui să fie persoane integre. Cum se stabilește că o persoană este integră? Integritatea este o calitate vizibilă din fapte care o demonstrează. Nu din vorbe.

Cum răspund la: dacă toți oamenii buni, integri se dau la o parte, de ce ne mai plângem? Cred că nu e moral să ceri cuiva care face, să facă mai mult atunci când există foarte mulți care, deși ar putea, nu vor să se implice.

Expertiza, atâta cât o am, o pun, firește, la dispoziție. Dar Comisia de etică a Universității din București a ajuns să-mi consume puținele rezerve de timp pe care le am. Tocmai pentru că încă nu avem persoane specializate pentru acest gen de activitate. În evaluarea anuală, activitatea la o comisie universitară este creditată cu un număr ridicol de mic de puncte. Asta arată că, din start, se crede că nu e mare lucru de făcut acolo în timp ce punctajul pentru alte activități e mult mai mare. Cum funcționează comisiile de calitate de la nivelul facultăților? Ce înseamnă, de fapt, calitate în acest domeniu?

Iată de ce m-am gândit dacă să mai accept un al doilea mandat ca președinte al Comisiei. Știu că nu toată lumea e fericită cu poziția clară a Comisiei în mai multe cazuri sensibile. Pe de altă parte, imperfecțiuni majore ale legislației privind Educația, universitatea, în special, favorizează un climat de suspiciune, neînțelegere și predispoziție spre non combat sau critică neconstructivă. Rezolvările simple și clare par să țină de o gândire critică uitată. Când e să redactăm regulamente, legi etc. ne ia valul complicatului crescut de celula cancerigenă a suspiciunii și neîncrederii. Și încărcăm, și complicăm. Tocmai pentru că, probabil, societatea noastră e încă firavă, civilizația ei spoită crapă la prima mișcare greșită iar frânturile ei rănesc pe ceilalți.

Cred că toată infrastructura, logistica activităților și structurilor care reglează mecanismele și aspectele etice și de integritate în universități – de fapt, în tot sistemul edcuațional – ar trebui reconsiderate din perspectiva valorilor simple care construiesc caracterul și revelă potențialul persoanei. Dacă încă nu considerăm Educația un vehicul eficient al civilizării, al performanței civice, al creativității și al participării la construcția socio-economică, dacă finanțarea acestui domeniu e încă subiect de negocieri politicianiste, dacă încă uităm că abandonul școlar, condițiile sanitare, transportul școlar, lipsa de motivare a multor cadre didactice, o infrastructură de multe ori neconformă cu o școală/universitate din secolul 21, sunt reale și de mult, atunci sunt slabe speranțe ca renașterea Educației, orientarea ei clară spre realizarea unor scopuri declarate  va fi mereu în suferință. Care sunt aceste scopuri?

De ce nu este contracarată inflația academică? De ce ne convine să facem scopul suprem din birocrația Bologna, augmentată de orientala ceață aruncată de diverse mecanisme academice ? Ce înseamnă acele articole, sute și sute de articole ISI de care nimeni nu are nevoie și care nu contribuie cu nimic la progresul cunoașterii? Ce înseamnă miile de teze de doctorat uitate, clasate, extrem de puține publicate? Cum contribuim la profesionalizarea actului academic?  Ni se cer mecanic performanță în cercetare, publicarea în reviste prestigioase. Ce ni se oferă pentru a face astea? Cum este văzut raportul între activitatea didactică și cea de cercetare? Cât loc are aici studentul? Dacă, după ce „ți-ai făcut” orele, ai plecat? Vedeți, „a-ți face orele” pare o servitute, o caznă de care trebuie să scapi cât mai repede ca să fii…liber. Să faci cercetare? Sunt universități mari din Vest care, în afară de faptul că dezvoltă cursurile online, au început să devină tot mai atente la cursurile live, in presentia. Reducerea acestora e considerată un risc. Există ceva ce online-ul nu poate face: comunicarea etosului prin predarea cunoștințelor și dialogul (emoțional, desigur) profesor-student. Prezența fizică este un atu, medierea virtuală a acesteia, încă nu.

Concentrați prea mult pe reglementări cerute de disfuncții, după un calendar nepus încă la punct, nu insistăm prea mult pe cadrul integrității în care se desfășoară activitățile. Sunt încă derapaje în universități, de la nucleele de putere (familii, la propriu, grupuri de interese), partizanate privind decizii cu impact profesional până la erori de apreciere a contextului și de lipsă de viziune în ce privește dezvoltarea.  Ce vor face  în 2020 studenții noștri cu ce au învățat acum în 2016? Cât de mult îi pregătim pentru mai târziu? Cât de mult vor ei să fie pregătiți pentru mai târziu? Când prioritatea lor, în multe cazuri, este job-ul?

Integritatea e a faptelor nu a vorbelor.

Simplu, clar și eficace. Se mai poate așa ceva?