Plagiatul are o istorie lungă, complexă, complicată, care pune în discuție problematici esențiale pentru dezvoltarea socială. Universitatea este, cum și Literatura încă de mult mai multă vreme, un teren în care “jocurile”…nu ale foamei, ci ale înșelăciunii și furtului, se dezvoltă, provoacă reacții atât ale corpului academic cât și, mai rar, ale legiuitorului.

Cartea lui Bill Marsh abordează chestiunea atât din perspectiva problematicii plagiatului ca atare cât și din aceea a ideilor de proprietate, autorat, convenție, lege, educație, tehnologie și, în general, a „codurilor sociale și etice” în disprețul sau ignorarea cărora operează plagiatorul. Concepută printr-o  abordare mai largă a plagiatului decât aceea a simplei defecțiuni în a folosi corect textul altcuiva, cartea pune problema plagiatului în planul legal, etic, estetic și pedagogic.

Sumarul cărții indică și reconsiderarea practicilor cititului din perioada medievală, dar și punerea în practică a dreptului de proprietate intelectuală, alături de examinarea plagiatului și a practicilor de prevenție atât în perioada (pre-) industrială cât și în aceea a culturii digitale.

Comentariu: plagiatul în mediul academic românesc devine o chestiune publică odată cu semnalarea de către media a unor cazuri de plagiat ale demnitarilor. Impactul acestora a fost, și este încă, devastator pentru credibilitatea sistemului educațional, a performanței și competitivității sale în context european și global. Cum s-a văzut și în cazurile Victor Ponta, Ștefania Duminică (care deține …“recordul” absolut, prin însușirea unei disertații de masterat a altcuiva pe care și-a pus propriul nume – “what’s in a name?”), Olguța Vasilescu, George Copos sau, mai recent, Gabriel Oprea și Mihai Tudose, autorii nu numai că nu cunosc elementare reguli de scriere academică sau, dacă le cunosc, le calcă în picioare, ci procedează prin dispreț față de obținerea unui titlu academic, “doctor în…”, care e precarul simbol al unei munci intelectuale (cvasi)inexistente.