Au trecut zece ani de la stingerea sa. Mă atrăsese la scrisul lui o ambiguitate extraordinară, dar și o precizie  a consemnării acestei ambiguități. Am dat, cândva peste o zicere a lui : One way of looking at speech is to say it is a constant stratagem to cover nakedness. Nu știu de ce mi-a atras atunci atenția. 

Am tradus câteva texte ale lui, am scris de mai multe ori despre el, am încercat un mare proiect editorial cu traducerea celei mai consistente părți a operei lui dramaturgice precum și a scrierilor publicistice. Proiectul nu a fost finalizat. La vremea aceea, Harold Pinter se afirma ca o voce critică puternic anti-americană. Asta nu a convenit. Scriitorul era la curent cu proiectul, biograful său, Michael Billington mi-a confirmat de două ori acest lucru (prin scrisori, nu era Internet pe atunci sau telefonie mobilă). Memoria îmi readuce în prezent o scriere, o cronică pe care am făcut-o unui spectacol de teatru radiofonic, în regia lui Alexandru Dabija, cu Marcel Iureș. Mi-a făcut plăcere atunci să ascult și apoi să scriu despre. Reiau această cronică, mai jos.

 

Harold PINTER, Aniversare

Aprilie 2010

 

Teatrul Național Radiofonic, martie 2010

Regia: Alexandru Dabija

Traducerea: Alexandra Ralian

Redactor: Crenguța Manea

 

Cînd am vorbit la vremea aceea cu Michael Billington, celebrul critic teatral britanic, despre opera lui Pinter, am reținut că, pentru un critic de teatru, cum era el, Pinter devine tot mai interesant pe măsură ce îl descoperi. Abia atunci realizezi că e ceva în această operă care trece din limba și cultura engleză în alte limbi și culturi. Să numim acest « ceva » o intuiție secretă a existenței umane ca joc al memoriei expusă de limbaj. Căci pentru Harold Pinter, limbajul devine o puternică armă de negociere în strategiile de supraviețuire. Cînd, la începutul anilor ’80, scriitorul iese în scena politicului prin comentarii critice, uneori dure la adressa unui mod de a gîndi în politică, fie că era vorba atunci de guvernarea Thatcher, fie, mai tîrziu de politica externă americană, analiza limbajului devine prioritară. O piesă scurtă din acea perioadă e axată pe acest lucru: în Mountain Language, interogatoriul bătrînei e, ca și în mai vechea The Birthday Party, o luptă a exprimării sau a refuzului exprimării prin limbaj.

Teatrul Național Radiofonic ne face o surpriză placută propunîndu-ne un titlu de Harold Pinter, Aniversare,« Celebration » în original, piesă scrisă în 1999 și reprezentată pentru prima dată la Londra, în 2000, împreună cu prima piesă a lui Pinter, The Room, din 1957. Surpriza vine și din faptul că teatrul lui Harold Pinter e jucat rar la noi, fie pe scenă, fie la radio sau televiziune. Deși el marchează impresionant teatrul contemporan, Pinter nici nu este publicat în volum de autor în România, nici nu este reprezentat scenic într-o manieră care să îl pună în lumina teatrului românesc. Oare de ce ?

Poate și pentru că, la fel ca în cazul lui Samuel Beckett, de pildă, sau Eugène Ionesco, punerea în scenă ca și arta actorului reclamă – atunci cînd lucrezi pe textele sale – atenția specială datorată unor limbaje artistice care expun problematica existențială a omului modern, altfel decît realismul plat sau simbolica absurdului sartrian sau camusian. Pinter este un autor foarte interesant și pentru că, la origine actor, el n-a uitat, nu uită nici acum valoarea cuvîntului rostit pe scenă.

Pe de altă parte, e fascinant modul în care Harold Pinter pătrunde în misterul relațiilor umane : nu prin revelații mistice sau explicații casnice. Deși situațiile pe care le creează sînt întotdeauna foarte simple, dezvoltarea lor prin dialog instaurează ceva necunoscut care naște suspansul, amenințarea sau, cum e cazul aici, în Aniversare, un comic cu zimți care îți dă fiori. În scenă sînt două  mese într-un restaurant. La una stau el și ea, la cealaltă, două cupluri: ei sînt frați, ele sînt surori. Aceeștia aniversează căsătoria unuia dintre cupluri. Mai este și un chelner, un personaj fabulos care pare să-și inventeze bunicul și lumea pe care acela ar fi cunoscut-o, pe măsură ce trece timpul. Cum facem, de altfel, mulți dintre noi. Iată, deci, un start simplu, care nu întîrzie, cum se întîmplă la Pinter, fie în piesele sale din anii’60 fie în cele din anii’90, să dezvolte ceva neobișnuit, să modifice fundamental o relație umană, dar și modelul unei situații dramatice.

Pentru Harold Pinter, existența umană este o lume care urmează să fie descoperită dincolo de o ceață groasă cu care, adesea, ne înconjurăm singuri sau cu care ceilalți ne înconjoară. Dialogul personajelor din Aniversare scoate la iveală vestigiile unui trecut care modifică radical prezentul. Tot astfel cum pomparea neîncetată de către chelner a trecutului bunicului său în situația unei aniversări a căsătoriei, construiește progresiv irealitatea prezentului din restaurant.

De cele mai multe ori, cum e cazul și în această piesă, memoriadevine terenul predilect al acțiunii dramatice. Pinter este, ca și unii mari romancieri ai modernității, fascinat de potențialul memoriei de a fixa unele lucruri în măsura în care ea devine mereu discursivă. Cum îi spune Antonia Fraser, soția lui Pinter, lui Michael Billington, « Memoria lui Harold nu e deloc liniară. E ca a unui aparat foto, parcă face fotografii. Cîteodată sînt mișcate: foarte precise și vii, dar nu neapărat legate între ele. » Criticul teatral de la « The Guardian », Michael Billington, este autorul unei impunătoare monografii dedicate lui Harold Pinter și apărută în 1996 la Faber & Faber.

Cînd am vorbit la vremea aceea cu el despre opera lui Pinter, am reținut că, pentru un critic de teatru, cum era el, Pinter devine tot mai interesant pe măsură ce îl descoperi. Abia atunci realizezi că e ceva în această operă care trece din limba și cultura engleză în alte limbi și culturi. Să numim acest « ceva » o intuiție secretă a existenței umane ca joc al memoriei expusă de limbaj. Căci pentru Harold Pinter, limbajul devine o puternică armă de negociere în strategiile de supraviețuire. Cînd, la începutul anilor ’80, scriitorul iese în scena politicului prin comentarii critice, uneori dure la adressa unui mod de a gîndi în politică, fie că era vorba atunci de guvernarea Thatcher, fie, mai tîrziu de politica externă americană, analiza limbajului devine prioritară. O piesă scurtă din acea perioadă e axată pe acest lucru: în Mountain Language, interogatoriul bătrînei e, ca și în mai vechea The Birthday Party, o luptă a exprimării sau a refuzului exprimării prin limbaj.

În piesa Aniversare, conversațiile paralele ale perechilor de la cele două mese realizează o țesătură fină a imposturii prin limbaj. Personajele care serbează căsătoria trimit direct la un mod al lumii noastre de azi unde cei recent îmbogățiți își creează o realitate proprie : aceasta există în măsura în care poate fi acaparată. Comicul acestui text nu e unul de tip clasic: dacă îl interpretezi, regizoral sau actoricește, în manieră Tudor Mușatescu sau, în general, al unei comedii bulevardiere, el devine insignifiant, tern. Dacă observi însă că sărbătoarea produce acest efect straniu de a aduce în prim plan, progresiv, adevărul neplăcut privindu-i pe cei de la masă, atunci satisfacția e mare și începi să înțelegi că teatrul lui Harold Pinter este unul al supraviețuirii, tragice sau comice, prin limbajul care susține efectele memoriei.

Firește, simțul umorului care, așa cum prietenii sau cunoscuții săi au observat de mult, se produce în unele dintre piesele sale în maniere neașteptate, e prezent și aici. E vorba de un chelner care, ori decîte ori, vine la masă, descarcă un fragment de memorie pentru consumul celor prezenți. Face un « download » ca și cum ar fi acționat de un click al unui mouse. E ca și cum ai fi într-un muzeu al Timpului unde, din cînd în cînd, ți se dă un recipient cu mostre de aer din vremurile trecute pe care să le inspiri.

Despre Harold Pinter s-a spus adesea că nu a scris comedii. Ciudat, dar unele piese ale sale, precum The Dumb Waiter sau The Room, de pildă, au fost puse în scenă în anii’60 în modul comic. Desigur, e vorba de comicul englezesc, cum ar parafraza malițios Ionesco. Dar Aniversare e o comedie, a limbajului, desigur, dar și a unei situații care revelă răsuciri neașteptate. Chelnerul e o figură specială și pentru că exhibarea « mostrelor » lui de lume culturală veche sînt ca inhalarea mirosurilor vechi conservate în dulapuri de epocă. În această producție radiofonică, vocea lui Marcel Iureș dă consistență acestei prezențe a chelnerului care ucide orice comunicare. E, din alt punct de vedere, o modalitate a dramaturgului de a începe sau sfîrși dialogul care a născut o întreagă literatură critică.

Opera lui Harold Pinter traversează peste o jumătate de secol cu aceeași aură de mister al creației care nu poate fi explicat de nicio critică, de fapt. Cum spunea Michael Billington, într-un comentariu la BBC Four, opera lui Pinter are o calitate care « scapă » oricărei explicații. El rememorează ce a declanșat, de pildă, scrierea piesei No Man’s Land : Pinter ia un taxi ca să se ducă să mănînce undeva. Scenariul filmului la care lucra nu mergea prea bine, era iritat de asta și, în taxi, în minte îi sună obsedant o voce care spune același lucru : « As it is. » După ce a mîncat abia a așteptat să se întoarcă acasă pentru a face ceva cu acea propoziție. A scris apoi No Man’s Land, o piesă superbă care începe cu chiar această propoziție. Cum poți explica asta ? Cum se întîmplă, cele mai frumoase lucruri rămîn cele neexplicate. Ca viața însăși.

 

Marian Popescu