Foto Istoriafilmuluiromanesc.ro
Despre artă, talent și abuz.
O faimoasă actriță fusese concediată de către direcția Teatrului Național pe motiv de „scădere vădită a talentului”! Dar cum se poate măsura, aprecia că un artist e în scădere vădită de talent?
De aici începe procesul, Naționalul este pus sub lupă, directorul său, comitetul de lectură sunt chestionați, presa intervine. Un proces care aduce la rampă aspecte politice, artistice, financiare și de moralitate. Voi folosi, în continuare, informații, voi cita din lucrarea Pentru artă, referențiată în primul episod.
Să intrăm în culisele procesului.
Actul II O actriță acuză.
Proces verbal 14 nov 1926
Actrița Maria Giurgea primește titlul de „societară de onoare” a Teatrului Național în ședința Comitetelor reunite¹ ale instituției, în data de 9 iunie 1926, ∇
Recunoașterea meritelor artistice 9 iunie 1926
← iar la 14 noiembrie în același an, ea este scoasă „din oficiu la pensie”, pe motiv de „scădere vădită de talent”. Măsura fusese luată în ședința acelorași Comitete reunite, sub conducerea noului director, Al.Hodoș. În acest interval, din iunie până în noiembrie, actrița nu urcase pe scenă, la București. Frumusețea e că, în seara zilei când actrița e pensionată forțat, ea joacă pe scena Naționalului din Cluj, deplasare aprobată de direcția Naționalului din București, unde are un succes enorm, consemnat și de ziarul Biruința, al cărui director era chiar d-l. Al.Hodoș! Înțelegem dezamăgirea acestei actrițe care este angajată la Teatrul Național în stagiunea 1898/1899 și care se vede acum, după 27 de ani,…lipsită de talent! În această primă stagiune apare cu numele M.Giurgea-Georgescu pentru ca, din stagiunea următoare, să fie înscrisă ca Maria Giurgea ².
Să spun că Ministerul Artelor operează o reducere de buget care e ocazia pentru ca direcția Naționalului din București să facă reduceri de personal. Este anul 1926, repet, an în care Legea teatrelor se modifică din nou. Prevederile legale care susțin o astfel de măsură se regăsesc întrun edict (se pare, în mod fals antedatat) al lui Napoleon ♣, aflat în 1812 în celebra campanie din Rusia, prin care a fost reformată Comedia franceză. Edictul a fost apoi cunoscut drept „decretul de la Moscova” și dădea dreptul Consiliului de administrație să dispună „punerea în retragere” (pensionarea) pentru incapacitate ” de a servi provenind din altă cauză” decât accidentele. Totodată, era obligatorie motivarea deciziei de pensionare. Când Pompiliu Eliade vine la conducerea Naționalului, în 1910, el integrează aceste prevederi vechi de un secol în noua legislație a instituțiilor de spectacol, tot pe filieră franceză. Numai că el include o prevedere, care nu figura în legea franceză, și anume că direcțiunea, cu avizul Comitetelor reunite, putea dispune pensionarea artiștilor fără dreptul de a se ajunge în instanță! Cum observă avocatul Periețeanu, „societarii teatrelor noastre subvenționate n’au reacționat” (p. 76). Greșeală!
Odată cu Maria Giurgea sunt scoși la pensie și alți artiști și membri ai personalului tehnic. Unii dintre ei/ele dau în judecată Teatrul Național.
Din textul acțiunii introdusă în instanță de Maria Giurgea reținem nu numai ilegalitatea deciziei, dezamăgirea față de stoparea bruscă și inexplicabilă a unei cariere de succes, ci și situația materială nouă, mai precară, în care urma să fie pusă artista. Perioada e una complicată căci Teatrul Național devine tot mai mult un pion politic important, Al. Hodoș fiind el însuși vehiculul unei tendințe de dreapta care îl va duce până în guvernul lui A.C.Cuza.
Motivația politicului e alinierea managementului la directiva Ministerului Artelor privind reducerile de buget și, în consecință, de personal. Predecesorul lui Hodoș, Ion Minulescu căutase să „îndulcească”, cum formula cineva în epocă, dura măsură, și prin intervenții scrise la ministru, dar nu reușește decât să amâne inevitabilul ³. Va fi înlocuit în câteva luni de Al. Hodoș, mult mai hotărât să facă „ordine” în casa Thaliei românești.
„Mineriada” lui Hodoș e dezolantă, lasă un gust amar prin lipsa de moralitate căci secretul motiv al îndepărtării Mariei Giurgea este, de fapt, o tânără actriță de 24 de ani de la Naționalul clujean pe care directorul voia să o aducă la București. Dezastrul e că această tânără, Jeana Popovici-Voina, e adusă să joace un rol de succes al Mariei Giurgea în piesa Păianjenul de A.de Herz. Cronicile n-au întârziat să remarce enorma diferență de performanță artistică. Numai că acest autor fusese nu cu mult înainte de acest episod al pensionării unor artiști ai Naționalului, în centrul unui protest al unor tineri care, în sala Teatrului Național, vociferează la rostirea unor replici din piesă de către Tony Bulandra. Protestul se repetă și a doua seară și are limpede o nunață politică. Pare limpede că reluarea spectacolului, cu noua „achiziție” de la Cluj, are și alte dedesubturi.
Rămânând, însă, în datele procesului intentat de actriță, să mai observ că tocmai schimbarea legislației teatrale și conjunctura politică determină măsurile nepopulare în lumea artiștilor. Noi aveam să vedem această situație, repetată în alte configurații, și după 1990, în lumea teatrală din România. Presa vremii anilor’20-’30 remarca două lucruri despre teatrele naționale: imixtiunea politicului și tendința manifestă a directorilor de a se eterniza în fotoliul directorial. Parcă sună a ceva cunoscut și azi, nu?
(Va urma)
¹ Comitetul de lectură și Comitetul de administrație ale Teatrului Național au primit, prin lege, denumirea abreviată de „comitete reunite”.
² Informație dată de Ioan Massoff, în Istoria Teatrului Național din București. 1877-1937, Editura librăriei „Universala” Alcalay&co, București, p.265
♣ Mai multe interpretări ale istoricilor converg spre ideea că Napoleon, ordonând antedatarea, voia să arate că, deși se afla în mijlocul unei campanii dezastruoase, se putea gândi și la alte chestiuni. Există un înscris care dovedește că a cerut acest lucru. Vezi și www.napoleon.org
³ Camil Petrescu apreciază efortul și previne asupra unor injustiții atunci când e vorba de darea afară a unor actori: „Talentul e ceva foarte greu de determinat și niciodată nu știi dacă n-ai lovit tocmai în el”. („Cetatea literară”, I, nr.7-8, mai 1926, apud Camil Petrescu, Însemnări teatrale, vol I (1913-1927, ediție de Florica Ichim, Fundația culturală „Camil Petrescu”/Revista „Teatrul azi”, București, 2005, p. 255)
