Actorul, Generale, Teatrul meu

Imola Kezdi: “Nu e ușor să te bagi în lătúri și în același timp să-ți crească aripi de îngeri”

Actrița Imola KEZDI  este una dintre cele mai apreciate actrițe din teatrul din România. Premiată de multe ori, impresionează prin asumarea condiției de actriță, ale cărei durități și bucurii o fac performantă într-un tip de teatru de succes. Este o plăcere să o urmărești în roluri dificile, construite cu finețe, în urma unui efort realizat împreună cu regizorii cu care lucrează. Cele de mai jos sunt un reflex al cursului de „Teatru anatomic” pe care îl susțin la Școala doctorală de la Facultatea de Teatru și Televiziune din Cluj.

 

 

” Dragă Jura!

 

N-am scris așa o scrisoare de foarte mult timp. O să fiu sinceră până la capăt: niciodată nu am scris așa o scrisoare. Nimănui: nici vreunui prieten, nici vreunui dușman, nici vreunei prietene, nici vreunui iubit.

Scriu această scrisoare și între timp copiii se joacă alături de mine. Cea mare are 9 ani, cel mic 2 anișori, dar cînd se joacă împreună găsesc ei punctul comun. Cea mare își ”lasă” vreo trei ani, iar cel mic ”crește” s-o ajungă. Trebuie să-ți spun că asta e chiar mai frumos decît teatrul.

Nașterea lor a fost și ea un miracol mai mare decît teatrul, deși, înainte, nici trasă de un car cu boi nu m-ai fi putut duce de acolo. Dar îți povestesc doar atît despre faptul de a fi mamă care mă acoperă, mă învelește, mă golește, mă umple, mă întărește. Asta s-a întîmplat și cînd am lucrat ultima dată împreună.

De foarte mult timp n-am lucrat așa: ca și cum fiecare zi ar fi prima și ultima în același timp. A fost o întîlnire foarte grea, dar înălțătoare pentru fiecare dintre noi.

Tu ai ”o problemă” cu Gorki de ani de zile, noi avem o problemă cu noi înșine. Nici că se putea mai bine! Nu e ușor să te bagi în lătúri și în același timp să-ți crească aripi de îngeri. Asta ne-a fost dat acum datorită ție. După ce am făcut drumul acesta ne e foarte greu să ne dedăm unei noi repetiții. Eventual să evadăm în ea, asta da.

‘Nu cred în cuvinte’, spune Natașa în Azilul de noapte. Acum nici eu nu cred în puterea lor. Oare ‘marele suflet rusesc’ poate fi înghesuit în cîteva gesturi? Personajele feminine ale lui Cehov pot fi ”dansate”, stările în care ajung femeile astea, în care trăiesc?

Plictisul cehovian, plictisul rusesc despre care ne-ai vorbit atîta, poate fi arătat, întruchipat fără ajutorul cuvintelor? Lenea asta frustrată, plictisul ăsta atît de activ, pot fi ele puse pe scenă în absența cuvintelor?

Astea sunt întrebările care mă chinuie, de asta stau acum la tastatură și scriu scrisoarea asta către tine. Trebuie să concurez cu imaginația nesfârșită a copiilor…

Aș dori să-ți prezint proiectul ăsta foarte succint, deoarece ca actor pot avea vise, dar numai cu ajutorul tău le pot realiza.

În studiul ‘Semiotica sângelui – Teatrele trupului din epoca modernității timpurii și a postmodernului’, Kis Attila scrie: «Din epoca medievală, cunoaștem trei forme instituționalizate ale punerii în scenă și ale iscodirii trupului. Alături de execuții și de spectacole, apare încă una, aproape la fel de importantă: teatrul anatomic.»

Asta ar fi punctul de pornire a producției la care vom lucra de-acum înainte.

Să disecăm caracterul. Să despicăm personajele feminine ale lui Cehov.

Cred că și tu ai vorbit despre așa ceva la repetițiile Azilului de noapte. Ai spus că trupul e ceva ”la îndemână”, deja nici nu-l mai observăm. Trupul ăsta teatral ar trebui ”resuscitat” în așa fel încât personajele lui Cehov să fie cuprinse de atmosfera dansului morții.

În cazul în care dezbrăcăm, dezvelim trupul mediatizat și arătăm ceea ce nu există, atunci Elena, Mașa, Nina sau Ana Pavlovna apar ca niște personaje din teatrul de păpuși. Unul dintre cele mai cunoscute teatre anatomice a fost creat în incinta unei biserici din Leiden. Îmi imaginez că și spectacolul nostru va fi jucat într-o biserică.

Acolo s-a disecat un corp uman – așa ar trebui să fie disecat sufletul acestor personaje feminine și cred (sper) că asta e o metaforă perfectă pentru a începe lucrările de foraj.

Vom avea nevoie de actrițe curajoase și creative pînă la obrăznicie pentru că trebuie să găsim punctul unde Cehov se întîlnește cu sentimentele contemporane, cu omul contemporan. Toate acestea trebuie să le găsim fără să folosim textele lui Cehov, împrumutăm numai caracterele, ‘despicăm femeile astea’ cu ajutorul mișcării și al muzicii.

Mă strecor din nou în camera copiilor. Liniștea e mare și asta e întotdeauna dubios. Îngână o melodie și în mijlocul covorului mișcă păpușile. Au venit și spectatorii. Toți dinozaurii băiatului meu se uită la spectacol. Mă așez în mijlocul lor, cel mai tînăr dinozaur dintre toți. Dansul devine tot mai rapid, păpușile sunt smucite în dreapta și-n stînga, unele obosesc și se întind pe jos, altele zboară în sus, și ajung în raftul de cărți. Copiii dansează și cîntă și ei. Micul vorbește numai cu gesturi – dinozaurii îl aplaudă zgomotos. Oare ar fi atât de simplu?

Dragă Iura, te îmbrățișez cu drag!

Imola”

CV artistic : www.huntheater.ro/cv.php?soid=25

videoclip „Pelicanul” Teatrul Magyar de Stat Cluj-Napoca: www.huntheater.ro/video.php?mm=41

Foto spectacole: Biró Istvan

În adâncuri

În adâncuri

 

Pelicanul, cu Bogdan Zsolt

Pelicanul, cu Bogdan Zsolt

 

 

 

 

 

 

 

 

Hedda Gabler

Hedda Gabler

Standard

Un gând despre „Imola Kezdi: “Nu e ușor să te bagi în lătúri și în același timp să-ți crească aripi de îngeri”

  1. Ecaterina Căpraru zice:

    Cehov…..Oare e simplu? Oare e greu? Oare e nicicum? Dar sigur e plăcere și satisfacție la reușită!
    Un articol de suflet, a fost minunat de parcurs!
    Mulțumesc!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *