Am fost într-o seară, pentru prima dată, la Centrul de teatru educațional Replika, ca să văd spectacolul „Amintiri din epoca de școală”, pe un text de Mihaela Michailov, în regia lui Radu Apostol, cu Alexandru Potocean și Katia Pascariu. Înainte, cumpărasem de la mica librărie din cartier, unde părinți și copii întrebau/cumpărau manuale școlare, câteva cărți, între care și cea mai recentă traducere a psihologului Antonio Damasio, Sinele. Construirea creierului conștient (în orig. „Self Comes to Mind”, 2010). După spectacol, în contextul acțiunilor parlamentare privind Educația, aveam să citesc, în primele pagini ale cărții, și aceste rânduri: „Faptul că nimeni nu vede mintea altuia, conștientă sau nu, e deosebit de misterios. Putem observa corpul și acțiunile altora, ceea ce fac sau spun sau scriu, și putem face presupuneri în cunoștință de cauză despre ceea ce gândesc. Dar nu le putem observa mintea; putem s-o observăm doar pe a noastră, din interior, și printr-o fereastră mai degrabă îngust.” (p.13, trad. Doina Lică) Și m-am gândit, încă odată, la ce poate fi în mintea celor care, deputați și senatori, sabordează Educația, înnecând-o, trăgând-o la fundul propriei lor înțelegeri.
Sala de tip studio de la Replika nu e mare. Publicul se află, cu primele rânduri, foarte aproape de actori. În acest spectacol, spațiul de joc e împărțit în câteva locuri, mobilate simplu, colorat, ca la școală, de scenografia Mariei Mandea. Cele două „băncuțe”, cele două ghiozdane tricolorate și supradimensionate, plasate fie în laterale, fie centrat, tăblița cu cretă în fundal, pe mijloc permit interpreților o dinamică simplă, dar semnificativă: sunt elevii atâtor clase moarte din școala românească. Clase unde teroarea de a fi „prins”, de a greși, de „a nu ști”, conformitatea răsplătită a răspunsurilor memorate ș.a. au creat dependențe, obișnuințe și, mai ales, lipsa unui mediu educațional prietenos, eficient care să îi ajute pe copii să își fomeze un mod de a gândi. O școală unde să fie „și despre mine”. Spectacolul, gândit regizoral în oglinda dialogului indirect, e construit pe baza unui text divizat în scene, fiecare cu o „situație” școlară traumatizantă. Autoarea textului, Mihaela Michailov, are siguranța „tăieturii” replicii și, cu concursul actorilor, creează premisa regizorală a unei lumi neschimbate a școlii încremenite. Dar, interesant, regizorul își conduce actorii nu în ideea re-prezentării secvențelor, ci în aceea a desenului în tușă expresivă, cu plonjeuri și contra-plonjeuri în sensibilitatea, conștiința șocată a copiilor. Ei sunt cei care, an de an, suportă mortificarea spirituală produsă de dascăli.
Gestual, actorii evoluează de multe ori în maniera teatrului de păpuși, mișcarea în scenă e în consecință, iar privirea lucrează extraordinar în acest spațiu relativ mic.
Katia Pascariu și Alexandru Potocean își construiesc modul de joc cu o naturalețe care te face să accepți imediat substituirea de vârstă. Ei sunt băiețelul și fetița, școlarii aceia înfricoșați dar și cu un semn de întrebare care, mai târziu, îi vor face probabil să se/ne întrebe ce au făcut din ei? Dar sunt, când și când, și dascălii, păpuși derizorii ale clasei moarte.
Spectacolul e gândit în tonuri de acuarelă, mai degrabă decât în tușe nervoase. Publicul recunoaște „scenele”, amintirile vin, desigur, privite acum cu zâmbet, cu râs, dar, poate, și cu marele semn de întrebare al părinților de acum-copiii de odinioară: de ce am suportat/de ce am acceptat asta? O școală care, vorba unui titlu, „este incapabilă să învețe”. O școală unde prezentul și schița viitorului sunt mantaua opresivă a școlii trecutului. Apasă și azi greu, cu programe/manuale și moduri de a „preda” neschimbate în esență. Școala la care absolvă clase după clase „moarte” și unde spiritul liber, manifestarea motivată pentru cunoaștere, școala care să fie și pentru elev/student nu sunt încurajate deloc. Inevitabil, spectacolul de la Replika dezvoltă o problematică sensibilă, pune întrebări și te face pe tine, adult, votant, să te întrebi: Ce este în mintea celor care decid, de ani de zile, în ce privește Școala românească?
Mi-ar fi plăcut ca spectacolul să fie mai critic în sensul unui dramatism mai interogativ/acuzator. Există câteva scene create astfel: aceea cu „gura” terorizantă a dascălului este foarte bine introdusă și realizată. Dar interacțiunea cu publicul în acea seară a fost „generică”, nu individualizată. Iar aceea cu câțiva copii, așezați în primul rând, a fost amuzantă, dar la îndemână.
Fără îndoială, cei doi actori sunt stăpâni siguri ai unor roluri dificile: sub alura de joc, granița între naivitatea copilăriei și presentimentul adult că ceva nu e în regulă, e foarte subțire.
Katia Pascariu lucrează firesc, cu fandări expresive în locul de joc, în tandem cu Alexandru Potocean, ale cărui posturi scenice, mod de a integra un umor consistent care nu vine atât din cuvânt cât, mai ales, din privire, conturează un univers creat de Școală, un fel de univers concentraționar. Ca și cum nu ar fi așa, de fapt.
Mă duc cu gândul la alte abordări ale temei spectacolului, la multele bătălii duse, în alte părți, pentru a construi o Școală pentruelevi/studenți. Au durat ani, zeci de ani. În mod excepțional, la unii, sute de ani. Nu ar trebui să ne descurajeze asta. Ci modul inept în care noi pierdem timpul modificând nu în sensul școlii de mâine, ci în sensul păstrării unui status-quo care diminuează potențialul de cunoaștere și învățare. Să lucrezi în contra sensului de dezvoltare firească a Școlii, fără a îndrăzni, fără a schimba esențial acolo unde se impune, înseamnă să mortifici în continuare spiritul viu al prezentului. Pare că între cei care acum fac ce știu mai bine, adică modifică legea ca să convină unor interese politicianiste, e o legătură strânsă de un grup de interese condus de aceleași figuri care fac Școala românească una proastă, ca un pod spre viitor tot mai îndepărtat.
Îmi vine în minte „Clasa moartă”, spectacolul legendar al artistului-regizor polonez Tadeusz Kantor, prezentat în premieră mondială în 1975 lângă Cracovia, apoi la Nancy și Paris. Bătrânii decrepiți, așezați în bănci, cu copiii-manechin, copiii care au fost cândva, striviți, apoi, vidați, uscați de tot ce putea fi viu în ei/ele, în urma terorii școlare, a pedepselor, a unei istorii care se așează peste ei, ca o piatră tombală. O istorie care le distruge pofta, curiozitatea, interesul de a învăța, o istorie care le distruge cărțile și îi trimite nepregătiți pe frontul vieții.