Artele Comunicării, Artele în Societate, Invitații mei, Legislație

Bianca Floarea: Cred că managerul cultural are această responsabilitate de a reflecta serios la moștenirea proiectelor pe termen mediu și lung și la cum poate construi un program strategic și durabil din proiecte individuale

Oamenii care dau viață Culturii – Bianca Floarea

 

Foto BiancaAveți o experiență și competențe recunoscute în domeniul Cultură, în special în domeniul afacerilor culturale europene. Ce v-a atras pe drumul managementului și expertizei în Cultură?

 

Ce mi-a atras atenția spre management cultural a fost mai degrabă o întâmplare. În 2000 mă pregăteam să dau la facultate, fiind convinsă că voi urma Filologia la București. Cu puțin timp înainte de înscrierea la examen, în holul facultății de Litere, am găsit un pliant de promovare a secției de Studii culturale europene, unde scria că unul dintre parcursurile profesionale pentru care sunt pregătiți studenții este exact acesta. Nu știam mai nimic atunci despre ce înseamnă această specializare, dar m-a atras noutatea formării și orizontul mai larg pe care simțeam că mi-l deschide. Era atunci imaginea unei munci creative, cu artiști și instituții de cultură. Pe de altă parte, spre afacerile europene m-a atras, mai târziu, ideea că pot combina două lucruri în care cred cu tărie: cultura și Uniunea Europeană. Iar ce m-a ținut ulterior în domeniu au fost oamenii întâlniți în perioada de formare, la masteratul de la Belgrad și în primii ani de muncă, la Bruxelles și București. Erau oameni molipsitor de pasionați de ceea ce făceau, bătăioși în a susține cauzele în care credeau și cu o creativitate aparte în a naviga prin contexte dificile. Am simțit că o astfel de carieră mă va învăța multe, atât la nivel  profesional, cât și uman. Așa a și fost.

Cum vedeți profilul unui manager de proiect sau de program cultural pentru a reuși?

 Managerul este o persoană organizată, care știe să gestioneze o echipă cu expertize variate și este în permanență atentă la evoluția proiectului și respectarea promisiunilor de la început (încadrarea în obiective, timp, bani). Are viziunea de ansamblu asupra proiectului, fiind acel cap limpede când lucrurile se precipită, când trebuie să te adaptezi unor schimbări neprevăzute și să iei decizii despre cum mergi mai departe. Este nevoie aici de un balet continuu între flexibilitate și fermitate, între reflecție atentă și reacții rapide, între dorința de a face lucrurile la același nivel la care le-ai gândit inițial și acceptarea faptului că, uneori, și soluțiile de compromis hic et nunc duc un proiect mai departe.

Este important ca el sau ea să cunoască îndeaproape practicile și tendințele, dar și politicile și finanțările din domeniul artistic-cultural, atât la nivel național, cât și internațional. Totodată, să fie bine conectat(ă) la ce se întâmplă în jur, să aibă o înțelegere amplă a contextului social, economic și politic în care lucrează. Pentru mine, un proiect devine mai relevant pentru lumea de azi atunci când prioritizează calitatea actului artistic și cultural, dar adaugă și o privire critică asupra problemelor și provocărilor societale contemporane. Poate că arta nu ne salvează sau ne vindecă, dar ea are un extraordinar potențial de ne întoarce privirea spre interior și a ne trage de mânecă prin întrebări incomode.

Apoi, mi se mai pare important ca un manager cultural să-și ia în serios cercetarea prealabilă și să știe extrem de bine ce s-a făcut înainte în aceeași direcție. Fără o cunoaștere a celorlalți actori din domeniu și a demersurilor similare nu poți pretinde că ai identificat corect ce lipsește, ce aduci nou, cum continui sau construiești pe ce s-a realizat deja, cum te poziționezi prin proiectul sau programul propus în raport cu alte inițiative, cu cine creezi parteneriate. Mai rău decât să adâncești căile bătătorite este să nu știi că o faci.

Nu în ultimul rând, un aspect la care mă gândesc mult în ultima vreme este sustenabilitatea proiectelor. Cred că managerul cultural are această responsabilitate de a reflecta serios la moștenirea proiectelor pe termen mediu și lung și la cum poate construi un program strategic și durabil din proiecte individuale. Sustenabilitatea și continuarea unui proiect sub o formă sau alta nu trebuie să rămână o cerință formală, pe care o bifăm discursiv în cererile de finanțare la diverse fonduri publice, ci o preocupare reală și onestă pentru a nu ne abandona munca începută într-o anumită direcție și grupurile-țintă sau publicul în întâmpinarea cărora/căruia am venit cu propuneri culturale.

Formularea “lucrător cultural” vi se pare că stabilește un tip de identitate culturală? De ce ar fi nevoie de legiferarea ei?

Da, cred că termenul se poate înscrie într-o anume identitate culturală. Vorbim despre profesioniști care lucrează în domeniul TimisoaraCulturii, persoane a căror muncă are un specific aparte ce trebuie bine înțeles și contextualizat. Pandemia a arătat că nu știm foarte clar cine și unde sunt lucrătorii culturali din zona independentă, de exemplu, și că avem nevoie să ajungem la ei pentru a-i sprijini, a le crea condiții fiscale și de protecție socială adecvate, mai ales în perioade de criză.

INCFC (Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală) a făcut un prim pas important în această cartografiere, prin Registrul sectorului cultural, care cuprinde și o secțiune destinată artiștilor și lucrătorilor culturali, cu informații colectate despre domeniul de activitate, pregătirea profesională și statutul acestora în piața muncii. Desigur, demersurile trebuie continuate și dezvoltate coerent și la nivel legislativ.

Cum ați descrie profilul celor care solicită finanțare pe proiecte culturale românești de la Comisia Europeană ?

În 13 ani de consultanță și asistență tehnică pentru accesarea programelor Cultura 2007-2013 și Europa Creativă 2014-2020 (Cultura), am avut ocazia să discut și să lucrez aplicat atât cu reprezentanți din instituții publice, cât și din ONG-uri și companii private (deși ultimele mai puțin numeroase), provenind din sectoare variate – de la arte vizuale și artele spectacolului, la industria cărții, design, arhitectură sau patrimoniu cultural. Pot spune că organizațiile neguvernamentale și instituțiile publice au fost interesate să solicite fonduri europene în proporții destul de apropiate. După domenii, cele mai active au fost din artele spectacolului (în special teatru, dar și muzică și dans) și patrimoniu cultural.

Belgrad 1Cei care se încumetau să depună proiecte la Bruxelles erau, de regulă, operatori cu experiență și viziune strategică în derularea de proiecte în general. Își făcuseră ucenicia cu proiecte mai mici, precum și cu alte finanțări publice, de obicei de la nivel local și național. În ADN-ul lor intrau firesc un interes autentic și o deschidere spre cooperarea cu artiști, profesioniști și organizații din alte țări: de exemplu, participaseră deja ca parteneri în alte proiecte internaționale și aveau un exercițiu de colaborare interculturală; erau membri în diverse rețele profesionale europene; beneficiaseră de schimburi de experiență, rezidențe sau programe de mobilitate la nivel european ș.a.m.d. Iar dacă ne referim la industria cărții (un domeniu aparte al acestor finanțări), profilul editurilor care depuneau proiecte era legat de accentul, în strategiile lor editoriale, pe traducerea în limba română a literaturii europene de calitate. În general nu vorbim neapărat despre structuri mari, ci despre organizații publice sau private cu 2-3 profesioniști bine pregătiți, care aveau capacitatea de a gestiona echipe extinse într-un consorțiu multinațional. Totodată, având experiența altor proiecte finanțate, acestea erau mai abile în identificarea și atragerea cofinanțărilor necesare la programele UE.

Ce credeți că frânează o legiferare mai bună în domeniul Cultură la noi?

Cred că interesul politic pentru cultură și, implicit, îmbunătățirea reglementărilor specifice domeniului este în sine unul scăzut în România. În plus, de multe ori este nevoie de o preocupare intensă și de un efort și mai mare ca să schimbi prevederi în legislația generală, care nu se referă direct, explicit la sectorul cultural, dar care îl afectează, generând tot felul de blocaje administrative, procedurale, financiare etc. Este nevoie să fii constant implicat, să negociezi cu domenii precum Finanțele sau Munca pentru a corela lucrurile. Este nevoie de „un ochi” care să urmărească mereu firul roșu și ce aspecte conexe mai trebuie armonizate în alte părți pentru a sprijini legislația specifică. Din păcate, instabilitatea mediului politic din țară înseamnă și schimbări dese ale priorităților la Cultură, precum și o lipsă de continuitate a direcției și, de multe ori, a proiectelor predecesorului. Această situație are un impact negativ inclusiv asupra negocierilor legislative pe cultură, care pot trena, se pot bloca, se reiau, uneori pierd pe drum din input-ul inițial de la consultările publice și tot așa.

Cum sunt pro-europeană, văd un lucru bun când avem de transpus directive europene în legislația românească (proces Oradeacare presupune, firește, și o adaptare și eventuale completări, nu doar o preluare a unui set minim de norme), pentru că așa beneficiem și de numeroase reglementări moderne utile de exemplu în domenii precum drepturile de autor pentru creatori –  trecute deja prin multe filtre de consultare și negociere cu specialiști din toate statele membre UE (inclusiv din România) și de la Bruxelles.

Finanțarea producției culturale ar trebui să fie atributul exclusiv al Statului (prin Guvern)? Vi se pare că finanțarea (precară) a producției culturale este problema majoră a Culturii în România?

Nu, nu trebuie să fie atributul exclusiv al Statului. Aceasta nu înseamnă că autoritățile nu au o răspundere în a sprijini adecvat sectorul cultural, ci că nu pot acoperi toate nevoile pe care le are acesta. De asemenea, nu înseamnă nici că nu există zone mai slab finanțate, care ar merita o infuzie sporită de resurse. Este sănătos ca operatorii culturali să folosească o varietate de surse de finanțare. La nivel european se discută de câțiva ani despre noi modele de business în sectoarele culturale și creative, unde business nu înseamnă numai afacere profitabilă, ci un mod de funcționare sustenabil din punct de vedere financiar, care mizează pe ideea de diversificare a surselor: fonduri publice (naționale, locale, europene), fonduri private, împrumuturi bancare, venituri generate din activități (de ex. vânzarea de bilete la concerte, expoziții etc.), crowdfunding, donații, sponsorizări, cotizații de membru, furnizarea de servicii către terți ș.a.

MetruCub la lansare, in 2021Referitor la a doua întrebare, nu consider că finanțarea precară este cea mai mare problemă a culturii la noi. Bani există, ei trebuie doar mai bine direcționați și dați pe obiective clare pe termen lung, reflectate în strategii oficiale. Cu câteva excepții, la nivel local, de exemplu, fie nu există strategii culturale, fie ele nu sunt folosite și corelate cu finanțările acordate. De aceea, cred că fără direcții strategice asumate explicit, fără o reală înțelegere a rolului culturii în dezvoltarea locală, regională, națională, fără o viziune despre cum sporim accesul și participarea la cultură, banii nu rezolvă problemele de fond, ci doar întrețin haosul, aleatoriul, poate chiar dezechilibrele între sectoare și organizații.

Care sunt trei beneficii majore produse de Programul Europa Creativă?

Sunt multe avantaje aici, așa că voi fenta puțin întrebarea, vorbindu-vă despre beneficiile produse de componenta Cultura a Programului Europa Creativă pe trei paliere: organizație, artiști și profesioniști, public larg.

Pentru o organizație culturală, participarea la un proiect Europa Creativă este în primul rând un bun exercițiu de cooperare, de a învăța să lucreze cu parteneri din alte țări, care au adesea alte abordări de management, alte practici culturale și, cu siguranță, alte contexte economice și legislative în care funcționează. În multe astfel de proiecte se produce un transfer de cunoștințe și expertiză de la operatori cu experiență îndelungată la operatori aflați la început de drum, ceea ce contribuie la creșterea calității și diversificarea abordărilor în interiorul ecosistemului cultural la nivel european în general. Apoi, câștigurile înseamnă și o vizibilitate mai amplă și un prestigiu sporit al organizației în țară și în afara ei, o carte de vizită mai atractivă pentru viitori parteneri instituționali.th

Pentru artiști, participarea în astfel de proiecte înseamnă oportunități de mobilitate în afara țării și de a crea împreună cu colegi din Europa. Înseamnă ocazii de a se promova în alte spații geografice și de a ajunge astfel la noi audiențe. Pentru ceilalți profesioniști culturali (membrii echipei de proiect și alți specialiști colaboratori), vorbim despre dobândirea unei experiențe extinse de management, despre ocazii de formare și dezvoltare profesională într-un consorțiu european, networking și un cadru proaspăt de reflecție cu privire la ce-și pot îmbunătăți în practicile lor curente.

Pentru publicul larg, proiectele Europa Creativă aduc posibilitatea de a beneficia de noi producții culturale, opere, expoziții, evenimente artistice din alte țări, la care poate n-ar avea altfel acces. De exemplu, eu am văzut pentru prima oară un spectacol de teatru telematic, mediat prin Internet, cu actori care jucau simultan în România și Spania în fața audiențelor din fiecare țară, la Teatrul George Ciprian din Buzău, acum câțiva ani. Cel mai probabil nu aș fi avut prea curând acces la un astfel de performance aici dacă teatrul nu ar fi obținut o finanțare Europa Creativă ca să-și permită dezvoltarea acestei coproducții cu tehnologia necesară. De asemenea, am putut să citesc în limba română cărți traduse din literaturi precum cea islandeză, croată sau neerlandeză pentru că o serie de edituri de la noi le-au adus pe piață grație acestui program.

Ce ați văzut că (nu) s-a schimbat în modul de gândire și realizare a proiectelor culturale la noi?

Ar fi multe de spus aici, dar mă rezum la câteva aspecte care-mi vin imediat în minte acum. Văd în rândul practicienilor un interes crescut pentru a face proiecte de educație culturală/ prin cultură, dar și pentru a lucra altfel, interactiv, cu publicul în activități. Apoi, crește zona de industrii culturale și creative, cu proiecte tot mai închegate de design, arhitectură, advertising, galerii de artă private ș.a. Observ o tendință de dezvoltare a structurilor colaborative de tip hub, care reunesc mai multe tipuri de creativi. Cred că putem vorbi în general de o masă critică de organizații culturale mature care fac proiecte consistente, cu impact, în ultimii ani.

Ce nu s-a schimbat suficient este caracterul oarecum „provincial” al multor proiecte, abordările clasice, repetitive, pe căi deja bătătorite. Felul subțire în care unele organizații își fac documentarea și se raportează la inițiative similare și la ce presupune un parteneriat autentic. Faptul că sustenabilitatea este mai degrabă o bifă formală în cererile de finanțare și nu o preocupare concretă și sinceră. Comunicarea și promovarea proiectelor înseamnă de multe ori mici acțiuni punctuale, nu o strategie. În multe cazuri, încă se vede lipsa unui exercițiu consistent de identificare strategică a partenerilor europeni, de comunicare și negociere cu aceștia pentru a face împreună proiecte viabile.

Ați lucrat mult în instituții publice naționale dar și în organizații europene, iar acum sunteți expert independent. Ce i-ați spune cuiva care ar dori să vă urmeze exemplul?

Nu știu dacă sunt un exemplu de urmat, mai ales că încă îmi caut drumul și realizez că, de fapt, am încercat direcții ușor diferite de-a lungul anilor, chiar dacă toate în domeniul cultural: management de proiect, consultanță în finanțări, afaceri europene, cercetare în industrii creative, evaluare de proiecte.

Cred că un sfat general pentru cineva care este acum în formare sau la început de drum ar fi să profite pe cât posibil de contexte de lucru în sau cu alte țări, chiar și prin simple stagii de câteva luni în organizații culturale sau în instituțiile europene. Este o experiență benefică, care deschide. Ideal este să continui să stai aproape de o rețea de profesioniști europeni și după aceea – este o sursă excelentă de perfecționare. Apoi, sunt adepta pașilor mici, a ideii de a crește treptat și organic. Uneori salturile mari, când nu ești pregătit, îți pot face mai mult rău decât bine, nu doar profesional, ci și personal.

De asemenea, cred că poți obține o înțelegere profundă a dinamicii ecosistemului cultural dacă ai ocazia să lucrezi atât în sectorul neguvernamental, cât și în instituții publice. În ONG-uri am descoperit valoarea colaborării, participarea la consultări, munca în ritmul proiectelor care primesc bani să se întâmple într-un timp clar delimitat, dar și că sectorul independent este unul deosebit de fragil și are nevoie de sprijin. În instituții publice am înțeles cum e cu procedurile, de ce unele lucruri durează mai mult și trebuie să ai răbdare cu ele, dar și ce responsabilitate au aceste structuri în a ajuta sectorul independent. Așa că, da, recomand oricui experiența în ambele sisteme dacă apare ocazia, întrucât ea îți dezvoltă un soi de empatie pentru cum se petrec lucrurile în cele două părți și te poate pregăti să facilitezi apoi legături funcționale între ele.

În final, idei despre cum să devii expert independent nu știu dacă sunt pregătită să ofer acum, la finalul primului an de freelancing. Încă fac bilanțul și încerc să mă dumiresc cum este și dacă mi se potrivește pe termen mai lung.

Cine a lăsat „urme” în ceea ce sunteți ca manager și expert în Cultură?

Urme pozitive importante au lăsat toți cei cu care am lucrat direct mai mult timp și pe care îi prețuiesc pentru calitatea și seriozitatea muncii lor: Raluca Iacob și Ștefania Ferchedău (colege de MetruCub și în diverse alte contexte de job sau proiecte), Claudia Ciolac-Romanescu și Sorin Enuș (foștii mei colegi de la Europa Creativă).

Apoi, la „categoria grea”, trei doamne au lăsat urme majore în ceea ce sunt acum.

Milena Dragićević Šešić, profesoara mea de management cultural la Belgrad, cu care am făcut pentru prima dată un exercițiu practic și critic despre ce înseamnă dezvoltarea strategică pe termen lung a unei organizații culturale. Mi-a deschis mintea, m-a făcut să caut legăturile improbabile între lucruri și să mă distanțez de perspectivele standard.

Sabine Frank, fostă vice a rețelei Culture Action Europe din Bruxelles, o nemțoaică autentică, de la care am învățat în aproape doi ani că trebuie să fii corect, riguros, să prezinți lucrurile clar și simplu, fără zone gri, am învățat cum se scriu recomandările de politici culturale către Comisia Europeană, cum se pregătește o campanie de advocacy la nivel european, dar și că e musai să te oprești din orice ca să-ți iei prânzul (ultima a rămas o lecție teoretică).

Impactul structurant asupra întregii cariere de până acum l-a avut, fără îndoială, Mioara Lujanschi, expert în management de programe culturale și finanțări cu experiență de peste 20 de ani în domeniu, lângă care am crescut din 2008 încoace. De la ea știu ce înseamnă să ai o privire macro asupra unui proiect, dar și chestiuni foarte practice, cum ar fi să fac bine o matrice logică pentru a urmări coerența părților unui proiect. Mioara mi-a arătat că este o formă de respect pentru propria-ți muncă și pentru cei din jur să dai mai departe ce știi, să înveți la rândul tău pe altcineva, să asiguri continuitate, să nu arunci în aer punțile de legătură. O recunosc în multe dintre abordările și deciziile pe care le iau astăzi, în faptul că reușesc tot mai des să identific din start ce potențial are un proiect, dar și ce poate merge prost în el. Tot de la ea am învățat că un coordonator își protejează întotdeauna echipa.

Ce ați reușit (până acum), ce nu ați reușit în cariera dumneavoastră?

Mă voi rezuma la câteva exemple concrete.

În cei șapte ani la Biroul Europa Creativă (cea mai recentă experiență instituțională avută) cred că am reușit, alături de colegii mei, Claudia și Sorin, să promovăm finanțările Cultura în toate regiunile din țară, să ajungem la cât de mulți specialiști s-a putut, să discutăm aplicat cu organizațiile interesate de peste tot despre cum să articuleze un proiect de cooperare sau un proiect editorial bun. În plus, simt că de multe ori ne-am depășit atribuțiile standard de a informa pur și simplu ce sprijină programul și am trecut înspre a consilia cum să dezvolți ideea, cum să gestionezi relația cu partenerii, uneori chiar ce înseamnă managementul de proiect. Apoi, îmi place să cred că am reușit să transmit mai departe către colegi ce știu și că am pus umărul la o formă de continuitate.

Pe de altă parte, un regret este că nu am insistat suficient sau poate în cel mai adecvat mod pe lângă decidenți pentru crearea acelui fond de cofinanțare automată a proiectelor de cooperare Europa Creativă cu organizații românești, care ar fi stimulat mai multe participări din țară la parteneriate europene. Sunt conștientă că schimbările politice la nivelul Guvernului și reducerile sau fluctuațiile de buget la Cultură din acești ani au afectat puternic și posibilitatea de creare a acestui mecanism, dar tot simt că trebuia să fiu mai bătăioasă în susținerea acestei cauze în anumite momente-cheie. Sper totuși ca acest fond să fie pus în aplicare de minister în cele din urmă, pentru perioada 2021-2027, căci el va veni ca o gură de aer proaspăt pentru cei interesați de proiecte europene.

Într-un cu totul alt context de job, nu am reușit să atrag fondurile externe necesare pentru a continua un proiect de intervenție culturală destinat copiilor din două sate dezavantajate. Senzația care m-a urmărit este că, alături de echipa de atunci, am câștigat încrederea elevilor cu care am lucrat un an și ceva, dar apoi am dispărut brusc înainte de a consolida relațiile cu ei și de a-i ajuta realmente. Pentru mine a fost ca un abandon. La proiectele cu grupuri vulnerabile se vede cel mai clar și mai dureros necesitatea și responsabilitatea de a investi în sustenabilitate.

Timisoara 2Bianca Floarea este manager cultural și specialist în finanțări pentru cultură. Are un masterat în management și politici culturale la Universitatea de Arte din Belgrad și altul în curs de obținere la CESI, în studii culturale vizuale. În 16 ani a lucrat în mai multe instituții publice și organizații neguvernamentale: Ministerul Culturii, Centrul de Cercetare și Consultanță în Domeniul Culturii (actualul INCFC), Fundația pentru o societate deschisă, Asociația MetruCub, Asociația Ecumest, Culture Action Europe și Platform for Intercultural Europe din Bruxelles. Între 2014 și 2020 a coordonat Biroul Europa Creativă România – Cultura din Ministerul Culturii. În 2016 a condus departamentul de afaceri europene din MC, iar în 2019 a făcut parte din echipa Președinției române a Consiliului UE. În prezent, este expert independent, lucrând în evaluarea de proiecte culturale și consultanță în finanțări. Totodată, realizează o strategie și recomandări de politici publice pentru industriile creative din țările Parteneriatului estic, în cadrul unui proiect al Asociației Eurochambres din Bruxelles finanțat de Comisia Europeană.

Standard
Reacție rapidă

Catedrale și Teatre

Citesc despre situația de la Focșani unde primăria a preferat să distribuie o parte consistentă de fonduri pentru catedrala din mijlocul orașului lipsind alte domenii ale vieții sociale de minima finanțare. ONG-urile locale, un festival de teatru care avusese deja două ediții, s-au văzut, din nou, fără finanțare. Biserica, cea care a hulit îndelung Teatrul, secole dearândul, e, din nou, câștigătoare.

Totuși, ce motivează decizia aleșilor locali ? Cât de importantă este catedrala într-un oraș unde există 40 de biserici?

Standard