Cariera universitară este una securizată. La noi și, cu diferențe, și în alte țări. Odată intrat în universitate, la noi, este rarisim să fii pus în situația de a …fi dat afară sau de a pleca de bunăvoie. Sau de reavoie căci sunt colegi/e care au trebuit să plece din universitate din cauza unui mediu colegial inamic, a presiunilor conducerii sau a șantajului voalat (uneori direct). Mai ales când ei/ele spun ce gândesc, dar responsabil, cu argumente iar nu din nervoasă poziție a lui…”Gică contra”.
Pentru mine problema carierei didactice securizate ridică o întrebare simplă: suntem toți/toate atât de buni încât ieșim toți/toate la pensie din aceeași facultate? Cum se măsoară competența, potențialul de comunicare didactică și contribuția la misiunea și obiectivele departamentului, facultății, universității?
Văd aici una dintre vulnerabilitățile universității. Ea este mai puțin preocupată de a atrage, în ani, competențe tinere, personalități formate deja în cultura digitală (pe care nu o…”venerez’, dar căreia îi recunosc calități) și, mai ales, care dovedesc, intelectual, un racord substanțial la lumea de azi și, mai ales, au propensiunea de a explora lumea de mâine. Dar, vedeți, în evaluările făcute oficial racordul și propensiunea nu apar ca itemi de evaluat. Universitatea mai degrabă conservă decât prospectează.
Faptul că, la noi, profilul universitarului, căruia i se atribuie atât sarcina didactică cât și cea de cercetare, nu face limpede dubla sa acțiune și nu o cuantifică corect astfel încât universitarul să aibă certitudinea unui parcurs profesional în acord performanța atinsă în domeniul său, acest fapt este camuflat sub pretinsa obiectivitate a indicilor scientometrici. Astfel încât, un coleg, o colegă, poate pune în CV-ul academic un număr de articole științifice, comunicări, conferințe care – de-ar fi evaluate ca lumea cu ocazia promovării pe post! – delimitează cantitatea, numărul, nu calitatea și rezonanța lor în câmpul disciplinei pe care o stăpânește și o „predă” studenților. Practic, nu odată, concursul de promovare pe post didactic este o contabilizare pe puncte strânse a unui efort birocratic de bifare. Căci, fiind vorba de promovare, nimeni nu uită că e vorba, de fapt, de un coleg, o colegă.
Acestea au drept consecință că persoane mediocre ocupă, în timp, poziții academice tot mai mari și, astfel, barează accesul altora, mult mai competenți și cu energie mai profitabilă pentru mediul academic respectiv. Rar este cazul ca un concurs de promovare să nu fie „câștigat” de, adesea, persoana care s-a înscris. Când sunt mai multe pe același post, culisele concursului creează, dinainte, cutia de rezonanță prin care se dă de înțeles că numai acea persoană va lua postul. Și atunci, cum se întâmplă, celorlalți li se pune, la interviu, de pildă, o întrebare care discriminează.
Jocurile de putere în mediul academic și de cercetare (vezi istoria grotescă a Laserului de la Măgurele sau, mai recent, derizoria situație a neocupării portofoliului de la Ministerul Cercetării și Digitalizării) există, nu sunt de neglijat și spun multe despre consistența etică, despre integritatea sa. În acest sens, vă invit să analizați candidaturile la posturile de top management universitar și să observați atenția acordată eticii și integrității academice. Dar mai ales, încercați să vedeți următorul lucru: cât investește o universitate în cultura sa etică și de integritate dincolo de…cursul de Etică și Integritate Academică? O concluzie parțială: universitatea este deloc sau mai deloc interesată în a-și fundamenta misiunea și scopul pe valorile morale și pe o reală cultură etică și de integritate. Meșteri la a „imita”, a ne face că…, a bifa, nu realizăm cât de rău (ne)facem, un rău ce se va deconta în decenii. Cu atât mai mult se cuvin apreciate, admirate eforturile colegilor și colegelor din toate generațiile, acelor directori de departament sau de laborator, decani și rectori de a „rezista” onest, de a da consistență corect, integru propriei performanțe academice. (Va urma)