„Scrisoarea” care urmează aparține uneia dintre actrițele de prim-plan al scenei teatrale din România. E urmarea unui curs, „Teatrul anatomic”, pe care îl susțin la Școala doctorală a Facultății de Teatru și televiziune din Cluj. Un text care m-a impresionat.
Scrisoare către tata
“M-ai întrebat recent de ce spun că îmi este frică de tine. Ca de obicei, nu am fost în stare să găsesc un răspuns întrebării tale, în parte din acelaşi motiv pentru care îmi este frică de tine şi într-o oarecare măsură pentru că a încerca să-ți dau o explicaţie pentru cum a debutat această frică, ar însemna să intru în detalii mult mai adânc decât mi-aş dori.” Franz Kafka
Dragul meu tată
Iartă-mă, că încep această scrisoare cu un citat din cineva despre care tu nu ai auzit niciodată în viața ta, și iartă-mă încă o dată pentru faptul că îți scriu într-o limbă pe care tu nu prea ai înțeles-o în cursul vieții tale. Deși am citat din el, de fapt, eu și Kafka avem prea puține lucruri în comun. Mi-e frică însă că tu și cu mine avem prea multe. Nu, tu niciodată nu m-ai întrebat de ce spun că mi-e frică de tine. Nici nu am spus, în ciuda faptului că frica devenise pentru mine o stare firească. Dar noi doi nici nu prea am vorbit, nu pentru că nu ai fi avut încredere în mine, ci pentru că vorbitul în familia noastră era un păcat. Așa cum și cititul, odihna, mâncatul, prietenii, adică tot ce fura timpul de la Muncă fizică (primul și singurul lucru sfânt în familia noastră, incluzându-l și pe Dumnezeu) era de neiertat.
Însă eu, contrar fraților mei, am avut posibilitatea de a iesi din lumea în care Gândul nu are cum să pătrundă, pentru că nu e timp de așa ceva. Am primit o mare șansă de la tine, când ai hotărât că, nefiind băiat, am voie – și datorie față de tine – să nu urmez modelul de viață întemeiat de tine. Am abandonat deci calea voastră, și am pornit spre învățătură, să zic așa. Singura mea legătură între lumile atât de diferite de unde veneam și unde vroiai tu să mă duc era, cred, corpul meu. Corpul, cu care – poate chiar din cauza muncii fizice – am avut întotdeauna o relație deosebit de familiară. Însă îmi lipsea enorm abilitatea de a folosi cuvintele, și tot ce ține de ele: a formula idei, etc.
După aventura mea de 2 ani la Facultatea de filosofie, care mi s-a părut un război din care nu pot să ies învingătoare, instinctiv, am căutat un teritoriu în care aveam mai puțin nevoie de cuvânt. În fine, am ajuns la Actorie, unde totuși aveam ceva care nu era nici pe departe atât de străin pentru mine precum cuvintele. Corpul. Interesant, toate experiențele prin care am trecut, fie pe plan profesional, fie pe plan personal am putut să le integrez pentru că au trecut prin corpul meu. (Vezi, și acuma simt că nu am reușit să formulez cu ajutorul cuvintelor această senzație foarte precisă.) Important este că acest fenomen de cunoaștere prin corp mi-a activat curiozitatea și am început nu numai să “folosesc” corpul, ci să și observ. Observarea presupune detașare și atrage necesitatea de a formula cele văzute cu ajutorul noțiunilor (în gând, în scris, în vorbe). Și cam așa am ajuns de la corp la minte, pe un alt plan al cunoașterii.
Mă reîntorc puțin la Kafka. Eu, dragă tată, nu am nimic să-ți reproșez. Mi-am dat seama că totul era logic în viața voastră sau în a noastră ca familie. Erau niște obiceiuri, niște valori pe baza cărora tu și mama ați organizat activitățile voastre și ale noastre și care ne-au format pe noi prin forța repetării acestor acțiuni. În teatru, lucrând mult pe compoziții de mișcare , am învățat că prin repetiție corpul poate asimila o mulțime de lucruri care la prima vedere par străine. Și tot ce asimilează corpul, apare în minte. Îmi imaginez mintea noastă ca pe o hartă pe care, prin acțiunile noastre, desenăm cărări. Să te plimbi pe o potecă deja existentă e destul de simplu și ușor, dar să bătătorești o nouă cărare e greu, necesită muncă, răbdare, etc.
Am niște amintiri esențiale legate de corp: de corpul tău, de al mamei, al artiștilor pe care i-am văzut pe scenă, al corpurilor umane dintr-o expoziție cât de cât tulburătoare. Știu că corpurile din familia noastră nu erau frumoase sau urâte, erau pur și simplu utile pentru muncă. Chiar și al mamei. Poate, cu ocazia sărbătorilor, când cu toții ne-am îmbrăcat în haine mai rar folosite, aveam o palidă impresie că mama ar fi totuși o femeie frumoasă. Dar asta nu conta deloc. Numai ce era de folos avea valoare. Era un moment substanțial în viața mea, când acest sistem de valori s-a prăbușit și de atunci am intrat într-o constantă renegociere a valorilor. Când ai avut accidentul și zăceai pe patul din spital, a fost prima și ultima dată când am avut curajul să mă uit la corpul tău și să te ating. Brațul tău era fracturat, picioarele tale de la gambe până la coapse erau albastre. Mă întrebam cât timp o să ia, ca albastrul să dispară, și picioarele tale să recapete culoarea pielii. Nu înțelegeam de ce doctorii nu pun brațul tău în gips, să se vindece mai repede. Ultima dată când te-am văzut în viață, te îndreptai deja spre moarte. Atunci mi-era clar la ce foloseste corpul uman. Pentru a fi. Nu pentru a munci, nu pentru a face carieră, familie, etc, ci pur și simplu pentru a fi. (Bineînțeles acest gând nu acolo a apărut, ci ulterior, după mai mulți ani, când deja s-a produs un soi de distanțare. Acolo toată ființa mea era cuprinsă de un puternic strigăt interior, de o voință inertă care încerca să convingă Universul de nevoia existenței tale.)
Am văzut o expoziție de cadavre umane la Cluj. Știi, e ceva să te uiți la un schelet la ora de biologie în clasa a opta și să zici că un schelet adevărat, adică al cuiva e la fel, numai că e din os. Dar între cele două cazuri diferența nu constă în material, ci în prezența adevărată a morții. La ora de biologie, în emoțiile provocate de scheletul didactic, se contopea curiozitatea cu frica. Curiozitatea cred că era normal, pentru că noi la această vârstă nu am avut posibilitatea să ne uităm nici măcar la un corp fără haine, și cu atât mai puțin un corp fără carne. Scheletul anatomic era menit să ne arate cum e “construit” sistemul osos al omului, adică sistemul nostru osos. Noi toți aveam, deci, ceva în comun cu acest model din laboratorul de biologie. Și, oare, de unde a provenit frica? Că doar nu ascundea nimic, nu avea nici o ascunzătoare din care să apară un monstru periculos. Însă cred că la toți ni s-a povestit la o înmormântare cam ce se întâmplă cu bunica sub pământ, deci aveam o vagă idee despre descompunere, despre alchimia dintre corp, pământ și timp. Astfel știam cum poate să ajungă omul la această formă osoasă: după întâlnirea cu moartea. De fapt, curioși și înfricoșați, noi toți ne uitam la propriul nostru viitor.
La expoziția din Cluj, uitându-mă la corpurile conservate, era ceva foarte diferit față de experiența din copilărie. Cumva nu le puteai nega istoria, trecutul lor. Erau oameni opriți forțat în drumul lor spre descompunere. Erau între real și ireal. Nu aveam șansa să cunosc trecutul lor adevărat, dar asta exista fără îndoială, deci trebuia să le imaginez un trecut. Când și cum și cât au trăit, cum au murit, dacă au avut familie, ce fel de haine au purtat, etc. Asta dacă mă uitam la un singur corp, dar dacă luam în considerare tot spațiul în care era amenajată expoziția, mă întrebam dacă ei, cei expuși, se știau în timp ce erau în viață.
Scriind toate astea, mi se pare că în munca mea de actor ar fi de folos câteodată să mă uit la un personaj în același fel cum mă uitam la aceste corpuri lipsite de viață. Numai să stau în fața unui personaj, de exemplu în fața lui Lady Anne, din Richard al III-lea, uimită de încărcătura trecutului ei, despre care posed un singur adevăr: că e real. Sigur, personajul nu este prezent pe plan fizic, în spațiu. Poate apărea numai în imaginație. Este intangibil până în clipa în care eu, ca actriță, îi ofer corpul meu prin care să ne onoreze cu prezența ei.
Dar, din păcate, de multe ori am trecut, fără să-mi dau seama, pe lângă stadiul observării. Am intrat în capcana logicii, a argumentației, a psihologiei, încercând să înțeleg rațional motivele personajului, și după acest stadiu să construiesc personajul. Și ce a ieșit din asta? A ieșit ce am făcut din personaj. A ieșit o Făcătură. Din fericire am avut și experiențe fericite, să zic așa, dar până la urmă nu cred că aș putea să spun sigur cum trebuie dată viață unui personaj.
Expoziția de cadavre nu era făcătură. Pentru mine era teatru. Pentru tine nu cred că ar fi fost. Adică semnificația, noțiunile legate de aceste două evenimente (și bineînțeles toate celelalte noțiuni) sunt atât de bine stabilite, sau mai bine zis pietrificate, încât tu m-ai acuza de nebunie dacă aș zice că mergem la teatru și am ajunge la o expoziție. Dar realmente vorbim despre același lucru. Mulți au dat o definiție pentru teatru, și eu nu numai că accept, dar chiar admir de fiecare dată cum esența a ceva este transpusă în cuvinte, tocmai pentru că eu nu sunt capabilă de această transpunere. Deci nu pot să-ți explic de ce corpurile preparate în nemișcarea lor erau teatru pentru mine. Ele pur și simplu existau. Nu vroiau să mă distreze, să mă educe (numai oamenii care au organizat evenimentul și-au propus să vândă expoziția punând accent asupra caracterului educativ), nu vroiau să ies de acolo mai deșteaptă, sau să devin om mai bun. Pur și simplu erau acolo cu taina lor, pe care eu vroiam s-o descifrez.
Nici corpul tău fără suflet nu era făcătură. Dar nu era teatru. Mă întreb, care o fi diferența? Scuză-mă, pentru umorul meu amar.
Chiar nu ți-aș putea răspunde acum la această întrebare. Am numai bănuieli. Fericitul Augustin – nu cred că ai auzit de el – zice în Mărturisiri că omului îi place să se uite la suferința celorlalți într-o piesă de teatru, le place să plângă împreună cu ei, dar la ce le place să se uite, n-ar vrea să și îndure . Omul are o dorință ca sufletul lui să fie mișcat doar la suprafață. Mai am nevoie de timp să înțeleg de ce este așa. Mulțumesc că ai ascultat gândurile mele. Te îmbrățișez, orice ar însemna asta.
Fiica ta,
Enikő
Enikő Györgyjakab
I-am scris actriței, după ce am primit textul scrisorii:
„Textul tău m-a impresionat. Scris într-un ton confesiv, autobiografic, deschide o cale spre înțelegerea a ceea ce corpul este, a modului în care e posibilă cunoașterea prin corp. Desigur, antrenamentul actorului e revelator în această privință. E uimitor, însă, cât de mult, în teatru, corpul e într-o relație paradoxală cu personajul și, apoi, cu rolul: încerci să înțelegi (personajul), dar, de fapt, corpul tău trebuie să înțeleagă și să se manifeste, prin rol. Am văzut și eu, la Cluj, expoziția Our Body. Ceea ce scrii despre „irealul” acelor corpuri/cadavre e semnificativ iar paralela cu corpul tatălui e simbolică. Mă bucur dacă întâlnirile noastre la cursul „Teatrul Anatomic” ți-au spus ceva și te-au făcut să te gândești la cât de vaste sunt posibilitățile corpului în scenă.”