Pe cine vei întreba, pe stradă, în parc, într-un local, dacă Educația este importantă, ți se va răspunde: da. Într-un fel sau altul recunoaștem că e importantă pentru noi, copiii noștri, modul nostru de viață și construirea unui viitor rezonabil. Dacă suntem de acord cu asta, e paradoxal sau inexplicabil, că am ajuns, în România, dar, poate, în anumite privințe, și în multe alte locuri, la această situație incredibilă: dispar abilități, moduri naturale de a înțelege și ne încredințăm progresiv dependenței majore de substitutele lor digitale. În România, paradoxal pentru că un efort prezidențial a fost pus în proiectul de țară numit „România educată”. În România, inexplicabil pentru că forțele politice, în repetate rânduri, au considerat Educația o prioritate. Rezultatele ambelor poziții sunt un eșec. Educația în România dezamăgește în continuu, iar credibilitatea sistemului scade progresiv. Oamenii Școlii nu mai înțeleg de/ce se întâmplă acum.
Dacă suntem de acord cu asta, că vom delega artificialului ce este umanul în gândire, gândul că nu vom mai fi în stare să ne poziționăm corect în raport cu lumea naște și o teamă care progresează. Analfabetismul funcțional nu e numai o carență majoră, sistemică, a Educației de la noi, e constatată și în alte țări, unele mai avansate decât noi (Franța, de pildă). Devine, deci, progresiv, o vulnerabilitate societală globală odată cu nivelul crescând al dependenței de ”ecrane”, în special telefonul mobil. Ministrul actual o vede chiar ca o problemă de siguranță națională. Punerea problemei astfel ar cere, prin consecvența acțiunii și logicii, includerea ei pe ordinea de zi a unei ședințe de CSAT.
E ușor să declanșezi un război clasic, cu morți, răniți, distrugeri, decât o revoluție în Educație. Puțini observăm că și în acest din urmă caz vorbim de victime și distrugeri.
Unul dintre cei mai mari experți în Educație, cu un parcurs profesional incredibil, Ken Robinson, scrie că „Educația are două roluri principale în viața oamenilor: trebuie să-i ajute să-și dezvolte capacitățile naturale și să-și croiască un drum în lumea din jurul lor”. Eșecul ambelor, spune el, este adesea tragic. Educația produce astfel anual victime. Când nu-și pierde copiii pe drum.
Este grav când un sistem care este Educația nu mai corespunde scopului pentru care a fost creat. Ca să îți dai seama de asta, dincolo de o analiză multilaterală și propunerea unei schimbări revoluționare, e necesar să convingi publicul, societatea, clasa politică de necesitatea asta stringentă. Educația românească este un astfel de sistem care nu numai că și-a arătat de mult limitele, dar nu mai corespunde scopului. Ea nu are în vedere – rezultatele școlare o arată de ani de zile iar consecințele se reflectă în mediocritatea patentată, disfuncțiile societății le constatăm din nou și în această perioadă – dezvoltarea capacităților naturale, stimularea potențialului individual al copiilor, adolescenților și tinerilor adulți. Preferă sau din comoditate impune forme, moduri foarte limitate de „abilități academice”, neglijând total sau punând puțin accentul pe diversitatea talentelor și intereselor și substanța potențialului (creativ) al fiecărui copil, elev, student. Educația la noi face puțin pentru a-i ajuta să își imagineze și realizeze propriul drum, propria cale în viață.
Eforturile care țintesc să facă mai bine ceea ce s-a dovedit în timp că nu dă rezultatele așteptate, cum vedem și în această perioadă în Educație, ar trebui oprite. Căci e nevoie de altceva.
Nu cred că evaluarea în vederea unei diagnoze autentice, cu proiecție credibilă în prefigurarea viitorului Educației se poate face în câteva luni. Evaluări similare, cu rapoarte substanțiale făcute în alte părți, în Franța, în Anglia, de pildă, au cerut timp, au presupus desemnarea unui grup de experți, specialiști care au un mandat, o durată prevăzută, resurse inclusiv financiare pentru îndeplinirea mandatului. Un raport sectorial bine făcut poate determina schimbări majore de va fi pus în practică. Cazul, de pildă, al Raportului Corvol (2016), urmând unei inițiative a Institutului Curie, în Franța, privind integritatea în cercetarea științifică, e un astfel de exemplu de succes.
În camera Educației viețuiesc „elefanți” care strivesc, practic, viul din Școală. Ei vin din „continente” diferite. Unul e al Administrației și lumii funcționarilor publici care, la minister, cu un „dresor” pe cinste în mai multe mandate, a creat o cultură subperformantă, nocivă pentru nervul etic al Școlii, birocratizând până la sufocare gândirea clară, limpede, vizionară a celor care, din „afara” sistemului, vor fi încercat s-o exprime și, mai ales, să îndemne la acțiune în consecință. Cum va putea – dacă – ministrul să ducă acest „elefant” la pășunea corespunzătoare, e un mister.
Un alt „elefant” e concepția retrogradă despre actul Educației. El scoate oxigenul din cei doi „plămâni” ai Educației, imaginația și creativitatea, care nu se regăsesc, prin oferte specifice, în pachetele curriculare. „Elefantul” acesta a venit din lumea nouă a standardizării producerii și evaluării Cunoașterii. Insistența în ani asupra „abilităților” și „competențelor”, a standardelor care trebuie îndeplinite pentru a avansa în carieră, a urma diverse parcursuri academice, creează o ceață care obturează viitorul imaginabil. Ce mai înseamnă acum, aici notele de la 1 la 10? O notă mai mare certifică în mod real că ești mai bun, mai competent decât cel cu o notă mai mică? „Elefantul” acesta rumegă de ani de zile școlaritatea, căreia îi acordă o atenție enormă, precum și resurse, și scapă din vedere educația. Cum scrie Everett Reimer: „Oamenii sunt școlarizați să accepte societatea. Dar sunt educați să o creeze sau să o recreeze”.
Bătrânul „elefant” al evaluării performanței științifice, în zona universitară, de data aceasta, stă. Ocupă locul fără să vadă dincolo de propria trompă. Au fost publicate pe 11 februarie standardele privind posturile de conf. și prof. și pentru abilitare. În continuare, cât am putut să-mi dau seama, Cercetarea e prioritară la evaluare în raport cu didactica. Mai mult, în răspăr cu celebra Declarație de la San Francisco privind evaluarea cercetării (DORA, 2012), la noi se menține standardul „factorul de impact” al revistelor științifice unde sunt publicate articolele. Cum se știe, acesta a fost gândit ca un „instrument care să ajute bibliotecarii să identifice revistele care trebuie achiziționate, nu ca o măsură a calității științifice a cercetării dintr-un articol. Având în vedere acest lucru, este esențial să înțelegem că factorul de impact al revistelor are o serie de deficiențe bine documentate ca instrument de evaluare a cercetării”. Birocratizarea excesivă, adesea cu scop comercial, a permis mari derapaje privind, de pildă, „celebrul” index-H. referitor la numărul de citări care poate fi manipulat pentru a crea fals ideea de valoare științifică a unui articol.
Educația este despre dezvoltare nu atât de mult despre testare, standardizare. Folosirea extensivă, de pildă, a testului-grilă spune ceva despre gândirea studentului? Sau numai despre puterea sa de memorizare? Educația nu reușește, în sensul celor afirmate până aici, până când „elefanții’ nu sunt scoși din „cameră”. Ea nu reușește cât timp Educația nu va reintroduce valorile morale ale Cunoașterii ca vector dinamic, substanțial al formării. Asta îi privește atât pe profi cât și pe elevi, studenți, dar și administratori. Faptul că aceste valori sunt evacuate din sfera publică e descurajant. Dar nu exclude mobilizarea în vederea unei revoluții în Educație.
Educația este despre punerea în valoare a potențialului fiecăruia, nu despre conformare. Cum afirma Bertrand Russell despre studenți „dovada muncii lor nu trebuie să constea în conformarea mecanică la cerințele sistemului”.
Desigur, ar trebui să vedem cu claritate de ce „parcelele” profilor, în actul predării, disciplinele, fărâmițează percepția elevilor, studenților asupra relațiilor dintre aceste discipline. Întregul nu e avut în vedere, ci fragmentul. O cultură a fragmentului e puțin probabil să dinamizeze dezvoltarea. Faptul că interdisciplinaritatea nu e baza oricărei discipline, a universității, în ansamblu, frânează mersul spre o Educație care să răspundă celor două scopuri menționate de Ken Robinson: să permită dezvoltarea capacităților naturale ale copiilor, adolescenților, tinerilor și să îi/le ajute să-și facă un drum în viață. Mă gândesc adesea cât potențial e pierdut, risipit, și în urban, dar mai ales în rural, din cauza incapacității Școlii, a unei dezvoltări carente a comunităților, în urma unei proaste gestionări politice. Copii care nu sunt luați în seamă, care se pierd în drum spre Școală, pe care nimeni nu-i ascultă în mod real. Profi care sunt adesea rămași în urmă cu propria formare, sufocați de elefanții de hârtie birocratică, obedienți față de impunerile unei centralizări excesive a lumii Educației. Părinți care nu se luptă îndeajuns pentru o Educație în favoarea copiilor lor, copii ce vor fi adulți într-o lume schimbată în două-trei decenii. Școala pierde lupta cu timpul dacă va rămâne cum e acum.
Marian Popescu