Supuse dezbaterii publice, recentele propuneri privind modificări și completări aduse Hotărârii de guvern  din 2011 privind Codul studiilor doctorale sunt motivate de nevoia reală a unor clarificări procedurale cerute de o cazuistică recentă: plagiatele doctorale ale demnitarilor, dar și de ceața produsă în Legea educației de către numeroasele modificări aduse în ultimii ani de miniștri, animați, firește, de cele mai bune intenții, susținuți de o competență care ne-a pus răbdarea la încercare. O parte a populației – copiii, elevi, studenți, doctoranzi, familiile lor, rudele lor, mediul educațional reprezentat de profesori – să zicem de câteva milioane(!) a fost, în ultimii patru ani agitată nefiresc, cu consum de energie, ca să nu zic nervi, a fost pusă în situația de a nu mai înțelege ce se întâmplă.

Efortul de acum privește  acoperișul Casei Școlii românești, nu fundamentele ei. Acestea vor fi, probabil, terenul dezbaterii naționale anunțată de președinție, la finalul căreia, peste doi ani, e de sperat că vom avea o nouă Lege a educației. Nimeni nu știe cum va fi, nimeni nu știe cum vom trăi peste doi ani. Generoși cu cheltuirea timpului nostru, vom dezbate, deși, mai bine ar fi să lucrăm, vom face conferințe și simpozioane, deși mai bine ar fi să punem cărțile pe masă, să identificăm elementele care pot susține o nouă viziune despre Educație în România. Aceea care privește copiii și adolescenții, tinerii din România care plutesc, evoluează într-o istorie incertă a prezentului și pentru care viitorul e afară, afară din țară.

Ne ocupăm, în continuare, de cârpire, astupare  a unor găuri, cu mentalitatea aceea păguboasă care face ca autostrăzi niciodată terminate să consume mereu bani fără să creeze locuri de muncă și o viață mai bună. Nu înțelegem că, decât să înalți o clădire pe o fundație șubredă, cariată de nepriceperi sau jumătăți de măsuri, mai bine faci o fundație nouă. (Dar…nu cu bani europeni căci…am văzut ce se întâmplă.)

Cum arată „acoperișul”, deci, cadrul studiilor doctorale, care e acum în discuție? Am citit Raportul grupului de lucru numit de minister pentru a desena „harta” acestui cadru. Misiunea e „recredibilizarea doctoratului”, principiile directoare fiind consolidarea eticii și a integrității în procesul de acordare și retragere a titlului de doctor, consolidarea autonomiei universitare privind construcția unei culturi instituționale centrate pe etică, tratarea egală a abaterilor indiferent de cine le săvârșește și în ce moment. Ceea ce, în principiu, sună bine, desigur. Raportul, ca și actul normativ supus dezbaterii, conține o serie de măsuri de clarificare a procesului reprezentat de traseul doctoral, atribuțiile, răspunderile (mai puțin sancțiunile, stabilite de IOSUD) celor care sunt implicați. Sunt reticent față de modul în care pașii ce trebuie făcuți, de la predarea tezei și a dosarului de doctorat la încărcarea tezei pe platforma națională online (când va fi ea gata!), au fost etichetați drept „controlul calității tezelor”. Pentru mine calitatea se referă la conținut, nu la respectarea pașilor formali, birocratici. În document nici nu este vorba de așa ceva, de calitatea cercetării, de stimularea unui parcurs științific original care să producă o contribuție „marcă înregistrată-TM”.  Nu, e vorba de un doctorat „în” sau „la” (at- @). 

Apar, însă, câteva chestiuni care încă nu sunt încă reglate bine sau corect. Se vede limpede că două structuri, CNATDCU și IOSUD, vor avea un statut mai proeminent, ranforsat de prevederi, atribuții privind elementele de parcurs ale procesului doctoral.  Când este vorba de traseul sesizărilor și contestațiilor, parcursul și termenele sale indică o birocratizare excesivă. Exemplu: în situația apariției unei sesizări (termen limită: 10 zile înainte de susținere) a unei nereguli înainte de susținerea tezei, traseul este: sesizare-Școala doctorală-director-conducător de doctorat (care decide stoparea sau continuarea analizei!)- Consiliul școlii doctorale (dacă conducătorul a decis continuarea analizei), care decide că sesizarea e findată sau nu- hotărârea Consiliul școlii doct0rale în termen de 5 zile de la sesizare și- (dacă nu decide aprobarea susținerii- Comisia de etică (doar pentru sesizări privind probleme de etică!)- hotărârea Comisiei de etică comunicată petentului și doctorandului ( e de presupus că și…Școlii doctorale). Nu se înțelege de ce e precizat că Comisia de etică e sesizată „doar în chestiuni de etică”. Păi, nu despre asta e vorba?  Sau e vorba de chestiunea plagiatului, cuvânt care nu apare proeminent nicăieri în Raport  și în actul normativ. Dar poate nu era locul. Totuși, înțeleg că, în cazurile „celebre”, V.Ponta, O.Vasilescu, G.Oprea, va trebui reluată procedura. Ce apare în aceste modificări indică limpede că de la Comisia de etică la rector și apoi la ministru drumul poate fi lung. De ce o analiză a plagiatului făcută în 2012 trebuie re-analizată acum în 2016 și nu e suficientă o adresă a rectorului, cu documentația aferentă?

O noutate e – dar mi-a luat ceva timp să o descopăr – e că sunt menționate Comisii de etică  ale Școlilor doctorale care vor avea o relație directă cu CNATDCU. Ele nu sunt prevăzute în Legea Educației. Înțeleg că, prin acestea, Școlile doctorale își construiesc propriul zid de protecție. Dar cu ce preț? Înțeleg ranforsarea autonomiei universitare și a IOSUD. Dar ideea că IOSUD „va redefini atribuțiile Comisiilor de etică incluzându-le și pe acelea care le revin acum” stabilește un nivel de subordonare în loc de unul de cooperare. Atribuțiile Comisiei de etică a universității, modificarea Codului de etică derivă din Carta universitară care, la rându-i, e pendinte de Legea Educației.

O altă noutate: dacă plagiatul e descoperit de un membru al Comisiei de doctorat, în cadrul evaluării tezei, înainte sau după susținere, acesta îl va semnala Comisiei de etică a IOSUD (și Comisiei de etică a universității de unde este conducătorul de doctorat)  dar nu Comisiei de etică a universității. Dacă plagiatul este confirmat, doctorandul primește calificativul „nesatisfăcător” (?, cum adică, e vorba de plagiat, adică de furt intelectual și …ai „nesatisfăcător’?) iar Comisia de doctorat solicită o nouă susținere (???). Nu se precizează ce se întâmplă în această situație cu doctorandul, conducătorul său și membrii Comisiei de îndrumare. Se precizează că „rectorul propune stabilirea răspunderii” acestora și că fiecare IOSUD își va stabili sancțiunile. Nu înțeleg de ce aceste sancțiuni nu sunt aceleași căci culpele etice sau de integritate sunt aceleași. De ce nu pot fi ele prevăzute în Codul de etică al universității?  Impresia e că IOSUD-urile își construiesc un zid de protecție. Foarte bine, dacă astfel crește „calitatea” cercetării și a tezelor.

Știm că, la depunerea dosarului de doctorat al doctorandului, conducătorul său semnează, alături de acesta, o declarație privind asumarea răspunderii cu privire la asigurarea originalității conținutului tezei”. O facem și în cazul lucrării de licență sau a disertației. Am mai scris despre acest lucru: nu mi se pare ok. Cum poți să-ți asumi așa ceva în epoca internetului? Când posibilitățile de a trișa sunt augmentate de online? Sigur că, la rigoare, poți să-ți dai seama că anume idei, paragrafe nu ar aparține doctorandului. Dar asta înseamnă să ai mereu privirea suspicioasă care vede în doctorand un posibil infractor. Și, apoi, dacă se dovedește că a plagiat, cum rămâne cu conducătorul, comisia de îndrumare?

Între piesele dosarului de doctorat- menționat în Nota de fundamentare a actului normativ – apare și „raportul de similitudine”, adică, spus pe șleau, rezultatul aplicării programului anti-plagiat, „recunoscut de CNATDCU”. Întrebarea e: care sunt performanțele unui astfel de program și pentru ce limbă? Un astfel de program a ineficient atunci când cineva plagiază prin traducere, de pildă.

Idei bune sunt și cele care sporesc transparența: registrul național al subiectelor de doctorat (indexate cu cuvinte cheie) și al temelor granturilor de cercetare științifică, acel repository, depozitul electronic al tezelor de doctorat, stabilirea criteriilor privind membrii comisiei de doctorat, neacceptarea „cadourilor” sau a cheltuielilor făcute de doctorand pentru organizarea susținerii publice a tezei.

Ca de obicei, și acum doctoratul profesional  e lăsat într-o situație periferică. Ceea ce nu e în regulă deloc. Proliferează, mai ales în mediul vocațional, un veleitarism când nu e impostură, gratulat cu titlul de doctor@. Teze de doctorat care nu sunt o marcă a nimănui. Teze, mai ales în socio-umane, care nu identifică o expertiză reală, o contribuție cu marcă auctorială la domeniul respectiv. Sunt un snop de pagini. Pixeli.

Apreciez efortul făcut de colegii care au contribuit la aceste documente. Observațiile mele vin – dacă ele sunt corecte și dacă am înțeles bine – din dorința de a vedea, cât se poate acum, dacă e vorba de un pas înainte sau nu, dacă e vorba de o reașezare pe alte nivele a unor raporturi inter-structuri, dacă e vorba de premise ale unei construcții viitoare.

Multe clarificări erau necesare. Ranforsarea CNATDCU și a IOSUD, dacă e acceptată, va trebui să presupună necesar răspunderile mai mari ale tuturor celor implicați. Recredibilizarea doctoratului pleacă de la dezvoltarea, centrarea universității pe cultura etică și a integrității, aceea aptă să producă mai mult Doctoratul ca „marcă” , ca „brand” decât doctoratul la  sau în. Mai mult decât un titlu, doctoratul ar trebui să devină o coroană. A unui parcurs care arată clar ce ești nu cine ești.

Încă  nu văd cum doctoratul plagiat va fi serios contracarat de noile reglementări. Văd însă o birocratică și, de multe ori utilă, fundamentare a relațiilor inter-structuri. Sunt ajustări de parcurs, dar nu o autostradă a Educației. Aceasta rămâne pentru viitor. Până atunci trăim în prezentul continuu.