Violența în scenă
Curiozitatea e mare privind cum sunt realizate, în teatru și în film, scenele de luptă, de confruntare violentă. În teatru, de pildă, „chiar i-a dat o palmă, pe bune?” Am fost întrebat asta de câteva ori, în timp. Există articole, studii, cărți, chiar, despre tehnica realizării scenelor de acest tip. Cele mai bune sunt cele din literatura de limbă engleză, dar nici francezii nu stau rău. Principiul primordial este: „siguranța mai întâi, întotdeauna siguranța”. Există câteva reguli de bază, așa cum apar ele din bibliografia realizării acestui tip de scene: repetarea strictă a coregrafiei (improvizațiile sunt excluse), controlul permanent al distanței și evitarea contactului real, folosirea unei recuzite sigure și verificarea ei constantă (vezi celebre accidente mortale cu muniție pe platourile de filmare).
Violența scenică pleacă de la ideea unei iluzii controlate iar comunicarea între actori e esențială. Fiecare mișcare e repetată lent înainte de execuție. Existența unui fight director e obligatorie, oricum a unui specialist în lupte, cu arme sau fără, sau/și în cascadorie.
Un alt aspect al temei violenței în lumea teatrului și filmului privește trauma ce poate rezulta în urma unui mod de lucru impus de regizor. Cazurile sunt nu puține când un regizor forțează actorul, actrița, fizic sau psihic, în scopul atingerii a ceea ce consideră regizorul că e necesar pentru rezolvarea unui personaj, a unei scene. Ce pun în discuție studiile teatrale, în această privință, sunt subiecte precum: autoritatea regizorală, cultura/magia „geniului tiranic”, confuzia dintre intensitate artistică și abuz și, în mod special, lipsa mecanismelor de protecție pentru actori, inclusiv în cazul accidentelor scenice provocate de mânuirea sau defectuoasa realizare a decorurilor. Între regizorii de după anii’50, se remarcă, în ce privește duritatea exercițiilor fizice sau presiunile psihice, cu consecințe traumatice, Jerzy Grotowski, Lee Strasberg, Ariane Mnouchkine, Klaus Michael Gruber și, mai recent, în peisajul românesc, Andryi Zholdak. E de amintit și modul pregătirii fizice, vocal, al lui Andrei Șerban pentru O trilogie antică. În acest caz, e de citit cartea lui Ed Menta, Andrei Serban – Lumea magica din spatele cortinei pe care am publicat-o la UNITEXT în 1999. Cele de mai sus ridică în mod acut și chestiunea eticii în modul de lucru al regizorului.
Nu odată, însă, chiar cei care au obținut performanțe artistice ca urmare a acceptului de a le fi testate limitele (fizice, psihicie), spun că fără acel tip de antrenament, chiar dacă riscant, nu ar fi obținut…performanța sau succesul? Sau amândouă. Desigur, întrebarea reală, una dintre ele, este „cu ce preț?”
Între apariții care abordează tema Violenței în scenă, un articol de Jessica Hartley, Towards a trauma informed pedagogy in actor training: knowledge and agency. La fel, un alt articol de Elizabeth Cobbe, publicat sub egida Theatre Education Association, observă A vicious ballet: Teaching stage violence to student actor. Un site unde apar articole despre Violența în scenă e howIround. com unde există seria „Staging Gendered Violence”.Desigur, bibliografia temei este mare. Mai interesant, însă, mi se pare de examinat modul în care școlile de teatru pregătesc actorii pentru scene „violente”. În promovarea ofertei lor, candidații sunt – și cum? – preveniți că pregătirea pentru meseria de actor implică un antrenament fizic și unul psihic ieșite din comun? Căci accidente se întâmplă.